Elevii români cred că dacă nu știu să rezolve un exercițiu la matematică sunt proști. Mă doare rușinea, din ochii copiilor. Este anormală și este vina noastră
Azi vreau să scriu despre legătura dintre matematică și prostie.
Elevii mei, copii de 10 și 11 ani, sunt siguri că atunci când nu știu să rezolve la mate ceva sunt proști. Azi i-am auzit spunând despre ei că sunt proști. Sunt atât de convinși încât se comportă cu frică de greșeală, cu frică de propriile acțiuni, cu neîncredere în forțele proprii, se fac mici și devin muți. Se anulează. Adică din acel moment nu cred că mai pot beneficia de vreo explicație dată în acel context, e ca și cum nu ar fi la școală. Deci nerezolvarea unei probleme la mate duce la anularea propriei persoane, la convingerea conform căreia persoană respectivă e proastă. Așa arată conexiunea dintre mate și prostie. Și la nivel societal este încurajată și prin alte conexiuni.
În această perioadă se învață metoda comparației, fie prin înlocuire, fie prin reducere, ambele foarte dificil de cuprins, foarte dificil de integrat și de folosit în orice problemă de acest tip cu grad diferit de dificultate. Problemele care se rezolvă prin metoda comparației sunt foarte dificil de urmărit în scris, cu un procedeu complex de scriere. Pur și simplu nu toți copiii o pricep, iar pentru mine este foarte important să o priceapă toți, refuz să las vreun copil în urmă.
În această perioadă se stabilește din ce în ce mai evident conexiunea despre care v-am povestit mai sus. Încep să apăra ghioceii, nu datorită venirii primăverii, ci din cauza presiunii sociale, din cauza moștenirii.
Ce vreau să spun cu asta?
Păi vreau să spun că este datoria noastră să-i facem pe copii să se simtă deștepți și suficienți, plini, rotunzi, capabili să facă orice la momentul potrivit, după mai multe incercări sau nu, cu răbdare și perseverență.
Este datoria noastră să schimbăm moștenirea pentru că putem, suntem toți în punctul maxim al evoluției și al informației, al constientizării și al implicării.
Mă deranjează teribil neputința, frica, rușinea, micimea din ochii unui copil de 10, 11 ani. Este anormală și este vina noastră.
Vă invit să reflectăm și să ne întrebăm cum putem face astfel încât copiilor noștri să nu le mai fie frică de probleme nerezolvate, fracții neînțelese și încercări eșuate. Cum putem face noi să împiedicăm rușinea de a nu fi bun la matematică să ajungă să-i stigmatizeze și pe ei? Cum putem face noi să le transmitem copiilor bucuria de a încerca, de a se susține și de a se potența reciproc în familiile în care trăiesc 5 ani la rând la școală și nu numai.
Cum putem face noi, cadrele didactice pentru a nu-i forța, pentru a nu-i aduce în punctul în care să le fie frică la școală de notă pentru probleme cu metoda comparației? Eu una nu voi evalua sumativ, doar formativ și voi reveni spre finalul clasei a IV-a în speranța că vor fi crescut mai mult, că se vor fi maturizat și că vor înțelege în acel moment, iar dacă nu va fi așa, le voi predă ștafeta colegilor din clasele 5-8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu