Să nu uităm niciodată! Să le facem cunoscute copiilor și nepoților noștri.

         În vara anului 1989 am stat la o coadă imensă paisprezece ore în așteptarea mașinii ce aducea carne. Într-un final aceasta a sosit. Când cantitatea de carne vândută de vânzătorul magazinului de CARNE scădea văzând cu ochii a început o îmbulzeală printre cumpărători ca la mitingul lui Ceaușescu din 21 Decembrie 1989. Ultimul pachet cu gheare de pui am reușit să-l primesc eu. Era să fiu strivit de mulțimea înfuriată. 


         Sunt unii tovarăși care m-au apostrofat, ulterior în discuțiile cu ei, că am trădat comunismul victorios românesc. Da, în gândirea mea am trădat comunismul dar niciodată nu mi-am trădat țara, poporul meu, n-am scuipat pe obârșia strămoșească de țăran. 


         Neam din neamul meu să nu mai trăiască așa ceva! 


         Imaginile din acea zi, cozi imense de oameni, mulțimea înfuriată, sărăcia, lipsa alimentelor din ultimii ani ai societății multilateral dezvoltate în care se zbătea România mă vor urmări toată viața. 

Raţia lunară de alimente în comunism. Ce erau „adidaşii“ şi „calculatoarele“. Cât zahăr, carne, unt şi ulei trebuia să primească fiecare român

Raţia alocată fiecărui român era următoarea: 300 de grame pâine pe zi, 500 de grame de brânză pe lună, circa 10 ouă pe lună şi 500 de grame de carne de porc sau vită pe lună, 1 kg de carne de pasăre pe lună, 100 de grame de unt în fiecare lună, 1 kg de zahăr, 1 litru de ulei, şi 1 kg de făină. Nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi, însă, respectate din cauza lipsei alimentelor. 


Mulţi dintre cei care stăteau ore întregi la cozi erau nevoiţi să se întoarcă acasă cu plasa goală pentru că nu reuşeau să ajungă la timpul potrivit. Cozile erau organizate încă din timpul nopţii sau chiar în din seara precedentă. Românii care nu rezistau toată noaptea la coadă îşi lăsau plasele la rând şi reveneau dimineaţa când se deschidea magazinul. Funcţiona din plin sistemul de dat pe "sub mână", fiind favorizate cunoştinţele gestionarilor de la magazine, informatorii şi membrii nomenclaturii comuniste.


Ca să mascheze criza de alimente, Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceauşescu, a inventat un program de „alimentaţie raţională", motivând că nu e sănătos ca un adult să consume mai mult de 3.000 de calorii pe zi. Alimentele de bază au fost raţionalizate, iar populaţia trecea prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Astfel, peste 70% din populaţie stătea la cozi cel puţin o dată pe lună.






Produsele de import precum cafeaua au fost înlocuite cu surogate cum ar fi nechezolul. Produsele alimentare pentru export au fost înlocuite pe piaţa internă tot cu surogate (salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export, cum erau picioarele şi căpăţânile de porc, numite ironic de popor "adidaşi şi calculatoare". Politica economică de planificare centralizată a dus la preţuri aberante, fără nicio legătură cu realitatea economică. Producţia era orientată spre investiţii industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantităţi insuficiente. Mai importante decât banii au devenit „relaţiile", mărfurile erau vândute „pe sub mână". Circula vorba că o „pilă" în comunism este mai valoroasă decât o moşie în capitalism. Nomenclatura, activiştii de partid, se aprovizionau din magazine speciale şi case de comenzi la care oamenii obişnuiţi (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu aveau acces.


Magazin alimementar în 1989


Temperaturile din case ajungeau iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulţi dintre românii care stau la bloc. Apa caldă era livrată din ce în ce mai rar, cam două ore ore zilnic iar adesea la etajele superioare aceasta nu ajungea deloc. Lumina era întreruptă în fiecare zi cel puţin o oră, seara. Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populaţie; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populaţie se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente şi fără anunţarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetăţenii erau îndemnaţi să economisească energia electrică prin scoaterea din funcţiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea maşinilor de spălat şi a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor. Benzina, deşi raţionalizată, era greu de găsit. Consumul de energie pentru populaţie a scăzut forţat cu 20% în 1979 şi 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% faţă de anii precedenţi.






În 1989, Ceauşescu a ignorat total situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. El făcea referinţă în cuvântările sale la „înaltul nivel de trai" atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea naţională arăta imagini ale dictatorului vizitând magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. 


   

Peisajul social seamăna teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984. Oamenii erau mânaţi în turmă la demonstraţiile de susţinere a regimului şi a dictatorului. Elevii, studenţii şi militarii adunau recoltele prin „muncă voluntar-patriotică" sau „practică agricolă", eufemisme folosite pentru munca obligatorie. Întreaga ţară a căpătat aspectul unui uriaş lagăr de concentrare, din care unii curajoşi au încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau cerând azil politic dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive sau artistice.