(„Înscrisuri duşmănoase” în Orașul de Piatră)
Muzeul Literaturii Române din Bucureşti găzduieşte în peri-oada trei-douăzeci și cinci, martie, două mii cinci, o expoziţie
insolită cu titlul „Înscrisuri duşmănoase/ Scripta hostilia”. În
concepţia organizatorului, Asociaţia Ziariştilor Independenţi
din România, sintagma respectivă, deşi nu se regăseşte în tex-tele legilor sau în Codul Penal, ar fi apărut cu o mare frecvenţă
în procesele-verbale de interogatoriu, în denunţurile şi rapoar-tele Securităţii, înainte de o mie nouă sute optzeci și nouă, şi ar
desemna generic „manuscrise de sertar, samizdate, manifeste,
afişe, caricaturi, cărţi şi broşuri ostile sau doar neconforme ide-ologiei oficiale a celor aproape patruzeci și cinci de ani de co-munism românesc”.
Dornic de a vedea cum au acţionat din umbră cei care nu s-au împăcat niciodată cu vechiul regim şi au încercat să creeze
o lume culturală paralelă, am mers şi eu şi am vizitat cele două
săli de la muzeu. Mare parte din conţinutul exponatelor îmi e-rau cunoscute. Unele au fost transmise la „Europa Liberă” şi
le-am ascultat cu inima strânsă de teamă chiar atunci, în acele
timpuri de răstrişte. Este vorba despre scrisorile deschise către
Nicolae Ceauşescu semnate de dizidenţi ca Vasile Paraschiv,
Ion Vianu şi Doina Cornea, despre cronicile literare trimise de
la Paris de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, despre artico-lele publicate în ziare din Danemarca de fostul meu profesor de
la facultatea de ziaristică Victor Frunză sau despre manuscri-sele literare ale unor scriitori precum Paul Goma, Rodica Iuli-an, Ioana Orlea, I.D.Sârbu şi Ana Blandiana, interzise în Ro-mânia şi citite în premieră la acest post de radio.
Despre alte exponate am aflat abia acum. De exemplu, des -
pre cărţile care au circulat în samizdat, cum ar fi traducerile din
Lao Tse, Mircea Eliade şi Gabriel Marcel, realizate de Doina
Cornea, sau despre paginile din jurnalul Florenţei Albu şi măr-turiile despre Radu Filipescu. Tot aici am putut vedea şi maşi-na de scris care a aparţinut celebrului indianist Sergiu George,
închis în o mie nouă sute șaizeci cu lotul Noica - Pillat, doar
pentru „vina” de a fi citit pe Cioran şi Eliade.
Sunt expuse şi câteva fragmente din jurnalele şi însemnările
zilnice ale unor persoane mai puţin cunoscute, care voiau să-şi
demonstreze lor însele că pot încă să-şi exprime neîngrădit opi-niile despre greutăţile vieţii pe care o duceau la fel ca şi cele-lalte milioane de români. Din păcate nu sunt prea multe, deşi
Asociaţia Ziariştilor Independenţi a încercat să alcătuiască fon-dul necesar acestei expoziţii dând anunţuri în diverse publicaţii
pentru a-i contacta pe cei care ar fi putut păstra dovezi ale unui
trecut despre care ştim foarte puţin.
Am rămas surprins când am văzut că în expoziţie nu există
decât o singură mărturie palpabilă despre ziare sau reviste
clandestine apărute în perioada o mie nouă sute patruzeci și
șapte - o mie nouă sute optzeci și nouă. Astfel, alături de do-sarul de penitenciar al lui Mihai Creangă este prezentată prima
pagină din ziarul „România” pe care acesta a vrut să îl reali-zeze la începutul anului o mie nouă sute optzeci și nouă îm-preună cu alţi doi colegi ziarişti, Petre Mihai Băcanu şi Anton
Uncu, precum şi cu tipograful Alexandru Chivoiu. Doar atât,
ca şi cum nu ar mai fi apărut, fie şi într-un circuit mai restrâns,
şi alte publicaţii în afara celor legale. Să fim noi mai săraci în
acest domeniu decât alte ţări foste comuniste? Nu neapărat, mi-a explicat într-o convorbire telefonică Doina Jela, secretarul
Asociaţiei Ziariştilor Independenţi şi „sufletul” acestei mani-festări, dar, fiind organizată pe principii de benevolat, expo-ziţia de la Muzeul Literaturii Române nu putea oferi decât ceea
ce a primit în urma anunţurilor de participare.
În acest context, i-am spus doamnei Jela că pot să aduc şi eu
la expoziţia „Înscrisuri duşmănoase”, ediţia din vară, de la Mu-zeul memorial al victimelor comunismului şi rezistenţei de la
Sighetu Marmaţiei, mai multe reviste „manuscrise” proprii,
cum ar fi „Dacia”, „Universul”, „Cotidian”, „Poesis”, „Pegas”,
„Rebus” sau „Luncavăţul”, scoase de mine în Orașul de Piatră
încă de prin o mie nouă sute șaizeci și cinci, adică la paispre-zece ani. Acestea erau scrise cât mai caligrafic, cu peniţa, pe
foi de caiet de matematică obişnuit şi încercau să concureze
publicaţiile literare, de sport sau de rebus oficiale. Majoritatea
erau inofensive, căci prima mea dorinţă a fost să îmi creez doar
o „lume paralelă”, numai a mea, diferită de cea din jur de care
nu eram prea mulţumit. Abia mai târziu am devenit şi „revo-luţionar”, chiar ostil regimului prin ideile pe care le vehicu -
lam. Astfel, în 1968, pe fondul mişcărilor studenţeşti din Fran-
ţa şi al reprimării „Primăverii de la Praga”, am publicat într-una din revistele mele, în „Universul”, un „Manifest al presei
mondiale”, prin care ceream abolirea cenzurii şi libertatea pre-sei.
Tot prin o mie nouă sute șaizeci și opt am început să scot şi
revista „Balenele”, împreună cu Nikita Fedorov şi Toschris
Ceckirdas, pe atunci mai mult poet decât pictor. Mai publicau
alături de noi George Ţărnea, Geo Mihca, Dumitru Velea, Du-mitru Constantin. Era o revistă destul de îndrăzneaţă şi non-conformistă pentru acele timpuri, pentru că aici apăreau, de
exemplu, „versuri albe” și lozinci cu libertatea presei şi s-au
pus bazele unui nou curent literar denumit „introductivism”,
revendicat de la avangardismul interbelic; s-au tradus din „Le
Monde” articole despre scriitorul ex-sovietic exilat la Paris A -
lexandre Soljeniţân, despre care în România se putea auzi nu-mai la „Europa Liberă”. Revistele mele circulau printre cole-gii de clasă sau de cenaclu literar, fiind citite cu fereală. Cu
toate acestea, la un moment dat am fost turnat de cineva, a
venit prim secretarul Comitetului municipal al UTC, m-a ridi-cat din timpul unei ore de literatură şi m-a dus la sediu, unde
am fost anchetat o zi întreagă în prezenţa unui ofiţer de Secu-ritate.
Prin urmare, în iunie voi expune o parte din revistele mele
„manuscrise” la Sighetu Marmaţiei. Până atunci, sper să găsesc
înţelegere la factorii de conducere ai Bibliotecii Judeţene Piatra
şi să deschid, poate în luna mai, o expoziţie cu toate revistele
scoase de mine în anii de liceu, ca şi cu cărţile „editate” tot a-tunci în format samizdat. Va fi un prilej nimerit de a vedea pe
viu că au existat şi în România, în Orașul de Piatră, ziare şi
reviste clandestine, chiar dacă scrise de mână.
Poe C. Poe, 3 martie 2005
Termenul samizdat provine din limba rusă (самиздат, „autoeditare”) și desemnează o practică din perioada sovietică prin care indivizi sau grupuri reproduceau și distribuiau clandestin texte, literatură sau publicații interzise de regimul comunist. Aceste materiale, adesea copiate manual sau cu mijloace rudimentare (mașini de scris, mimeografe), includeau opere literare, eseuri politice, poezii sau alte scrieri care sfidau cenzura oficială. Samizdatul era un act de rezistență culturală și intelectuală, esențial pentru păstrarea libertății de expresie în contexte opresive.Exemple cunoscute includ scrieri ale disidenților precum Aleksandr Soljenițîn sau Václav Havel. Termenul este folosit astăzi și în sens mai larg, pentru a descrie orice formă de publicare independentă, neoficială, în special în contexte autoritare.