sâmbătă, 22 august 2026

A căzut succesul la Hollywood, a urmat întoarcerea acasă în Anglia

Acest articol din New York Times îmi spune că multe vise se rup când ți-e lumea mai dragă. 

Aviz amatorilor!






Harry and Meghan See Their California Dreams, and Riches, Fade Away

Like so many others before them, Prince Harry and Meghan arrived in Hollywood with big plans. They are leaving with their star power fading.





It began with such high hopes.

The Duke and Duchess of Sussex landed in Hollywood in 2020, flush with a multimillion-dollar Netflix deal and a promise that the duo, scorned by the royal family, would make a slew of inspirational programming.

Two years later, “Harry & Meghan” the Netflix six-part docuseries on the couple’s departure from Britain, generated 23.4 million views in its initial release, immediately topping the company’s charts as the most watched ever for the first four days of a documentary. In total, the program has garnered 70 million views since its debut.

Nothing else Prince Harry and his wife, Meghan, ever made for the service — whether it was “Live to Lead,” a seven-episode interview show with world leaders, or “Polo,” a docuseries about the sport — reached such heights.

In 2025, the Netflix deal was not renewed. A similarly lofty agreement at Spotify also fell short of expectations.

And as Americans asked this week why the couple was leaving their West Coast idyll, Hollywood observers pointed to one of the most enduring themes in the history of Southern California: show business aspirations that failed.

“There has always been this aura here, this magical thinking,” said Leo Braudy, a Los Angeles cultural historian and the author of “The Frenzy of Renown: Fame and Its History.” “Everybody thinks, ‘I’m beautiful,’ or ‘I’m handsome.’ Everybody thinks, ‘If those people can make it in Hollywood, so can I.’”


But most people don’t make it, he said, and throughout history, even otherwise wealthy and powerful people have mistakenly imagined that success in other fields would automatically translate to show business glory.

“If there was an easy path to success in show business,” Mr. Braudy said, “there would be a lot fewer flops in Hollywood.”

The Duke and Duchess made waves this week on both sides of the Atlantic after people familiar with the decision confirmed that they were returning to England.

Six years ago, the couple, after clashing with the royal family, had exiled themselves to California, where the duchess had grown up and once had an acting career in Los Angeles.

Settling into a sprawling estate in the wealthy enclave of Montecito, Calif., the couple raised two children, Archie, 7, and Lilibet, 5.

But they now have enrolled their children in school in Britain and timed the move to coincide with the start of classes next month, according to sources who spoke to The New York Times.

It is unclear whether they will launch new business ventures or where they will live in Britain. (They were told to vacate their official residence on the grounds of Windsor Castle in 2023, the couple’s press secretary said at the time.)

A representative for the couple on Friday framed their departure from California as a short-term move.

“On the heels of a wonderful trip with family and friends this summer, Harry and Meghan have decided to spend an extended period in the U.K. this autumn,” the representative said in a statement. “They are excited to have their children spend more time in the country that’s such an important part of their family’s story.”

The royal couple’s fortunes began contracting when Netflix did not renew their overall deal last year.

Viața



,,BĂTRÂNEȚEA ARE SIMȚUL UMORULUI. PAMFLET

E ciudat cum se mută bătrânețea în viața mea. N-a sunat la ușă, n-a cerut voie. Și-a făcut buletin pe adresa mea și acum se comportă ca proprietarul.
Mai întâi am început să caut ochelarii. Cu ochelarii pe nas. Apoi telefonul. Cu lanterna telefonului aprinsă, ca să-mi lumineze căutările. După aceea am intrat într-o cameră și am rămas acolo, nemișcat, privind în jur ca un turist rătăcit, încercând să-mi amintesc dacă venisem să iau ceva sau doar să verific dacă mai locuiesc acolo.
Pe vremuri alergam după femei. Astăzi alerg după medicul de familie, după reducerile de la farmacie și după bonul de ordine de la analize. Diferența e că acum toate mă ignoră în aceeași măsură.
Cea mai mare umilință nu e că mă dor genunchii. E că mă ridic din fotoliu și scot sunete pe care nu le-am auzit niciodată la oameni, doar la uși vechi și la dulapuri din PAL. Organismul meu nu mai funcționează pe vitamine, ci pe trosnituri.
Iar memoria, memoria este o artistă de avangardă. Își amintește perfect o reclamă din 1987, dar uită PIN-ul cardului de trei ori pe săptămână. Știu fără ezitare numărul de telefon al unui coleg din liceu, însă dacă mă întreabă cineva de ce am deschis frigiderul, răspunsul trebuie căutat la Parchet.
Cel mai comic este că toți îmi spun să mă mișc. Mă mișc. Doar că fiecare mișcare trebuie negociată cu coloana, genunchii, umerii și, uneori, cu gravitația însăși. Corpul meu a devenit o coaliție de guvernare, fiecare articulație votează împotriva celeilalte.
Și totuși, bătrânețea are un talent pe care tinerețea nu-l va înțelege niciodată. Reușește să transforme orice dramă într-o glumă. Pentru că, la un moment dat, nu mai râzi de bătrâni. Râzi împreună cu ei. Mai ales când îți dai seama că ai citit tot textul acesta și, înainte să ajungi la ultimul rând, ai uitat de unde ai început.
Mai mult, am observat că bătrânețea nu intră cu scandal în viața unui om. Nu sparge ușa, nu face anunțuri, nu trimite notificări. Vine discret, își pune papucii în hol și începe să mute lucrurile prin casă doar ca să te facă să crezi că ai înnebunit.
Mai întâi dispar numele. Îl vezi pe vecin de trei ori pe zi, îi știi biografia, grupa de sânge și ce a făcut în armată, dar numele lui pleacă în concediu exact când vă întâlniți. Așa că îl saluți cu un călduros: 
— Ce mai faci... campionule? 
În România, după cincizeci de ani, jumătate dintre bărbați devin „șefu'", iar cealaltă jumătate „maestre", tocmai fiindcă nimeni nu-și mai amintește cum îi cheamă. Apoi începi să te cerți cu tehnologia. Telefonul îți spune că parola este greșită. Televizorul are nevoie de actualizare. Mașina îți aprinde un bec portocaliu pe bord fără să-ți explice dacă mai poți pleca la drum sau trebuie să-ți faci testamentul. Până și frigiderul pare că te privește ironic când îl deschizi pentru a cincea oară și nu mai știi ce cauți în el.
Mersul se schimbă și el. În tinerețe coboram scările câte două trepte odată. Astăzi le cobor câte una și, înainte de prima, fac un mic consiliu de administrație cu genunchii. Ei votează împotrivă. Eu semnez totuși hotărârea. Nici somnul nu mai este ce-a fost. Când eram tânăr, dormeam oriunde. Acum am saltea ortopedică, pernă anatomică, pilotă cu reglaj termic și adorm abia pe la patru dimineața, după ce am rezolvat în minte economia mondială, politica internă și două certuri pe care le-am avut în 1998.
Dar cea mai mare victorie a bătrâneții este alta. Te face să cauți liniștea cu aceeași pasiune cu care, odinioară, căutai aventura. Când eram tânăr fugeam spre petreceri. Astăzi fug de ele. Dacă cineva îmi anulează o întâlnire, nu mă supăr. Îi mulțumesc în gând și mă așez comod pe canapea, ca un om care tocmai a câștigat la loterie.
Și, culmea, încep să-i înțeleg pe bătrânii pe care îi priveam. 👍🍷♥️😉🌹🙏"

Primit și dat mai departe, spre amuzament și zâmbete 😁

INTERVIU O altfel de poveste din Ucraina. Ce a aflat Ihor Volochii după o călătorie de 1.500 de kilometri, cu bicicleta, pe linia frontului


Ihor Volochii, Sebastian și Oleksii Grigorenko, în Harkov. FOTO: Ihor Volochii

Cum reușesc ucrainenii să treacă peste tragediile războiului și de ce ezită să-și părăsească casele oamenii care trăiesc aproape de linia frontului, în localitățile bombardate de Rusia? Regizorul ucrainean Ihor Volochii are un răspuns simplu, într-un interviu pentru publicul HotNews.

  • După un drum de 1.500 de kilometri cu bicicleta de-a lungul liniei frontului, ucraineanul Ihor Volochii, producător de film documentar, încearcă să transmită ce își doresc cel mai mult localnicii care în ultimii ani și-au pierdut copiii, prietenii sau vecinii și viața liniștită. 
  • Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și – să nu ne ferim de cuvinte – dacă doriți să susțineți o presă europeană.

Regizorul Ihor Volochii, 35 de ani, și prietenul său german, Sebastian, au pedalat din Șostka până în Herson, de-a lungul liniei frontului, prin sate și orașe eliberate de ucraineni, unde au vorbit cu oamenii din prima linie a conflictului, au strâns bani pentru armata ucraineană și au documentat un film. S-a întâmplat în 2023.

Un lucru cert, spune el, este că parte din satele și orașele vizitate sunt acum ocupate, iar o astfel de călătorie pe același traseu ar fi imposibilă.

După călătorie, Volochii a realizat un film, „Ride the Line", care spune poveștile oamenilor din localitățile devastate de război și care a rulat apoi la festivalurile de film din întreaga lume, inclusiv la New York. 

Întors de pe linia frontului, regizorul spune că îl afectează acuzațiile celor care se întreabă de ce localnicii din zonele bombardate nu își părăsesc casele: „Nu prea am chef să comentez politica contemporană, care uneori pare mai degrabă un teatru al absurdului, asemănător filmului Don’t Look Up. Dar ceea ce mă afectează mai mult sunt acuzațiile celor care întreabă: «de ce nu părăsiți orașele și satele de pe linia frontului dacă sunteți constant sub bombardament?»". 

Discuțiile despre ucrainenii care ar trebui să-și lase în urmă casele au devenit tot mai relevante, în condițiile în care Rusia a avansat încet spre vest, războiul s-a transformat, odată cu proliferarea dronelor, iar Moscova insistă ca Kievul să cedeze mai multe teritorii, pentru a pune capăt războiului. 

Ihor Volochii, regizor și pasionat de ciclism din Ucraina. FOTO: Arhiva personală

Dar cât de simplu este să-ți părăsești casa? 

„Adevărul este că, în acest moment, nu există niciun loc complet sigur în Ucraina. Chiar și orașele aflate la mare distanță de linia frontului, precum Kievul, sunt ținte regulate. Așadar, ce distanță față de linia frontului, ce frecvență a atacurilor sau ce criterii ar trebui să definească momentul în care cineva «trebuie» să plece?", întreabă el.

„Uneori, casa este tot ce are un om. Și nu este ușor să renunți pur și simplu la tot, mai ales pentru persoanele în vârstă, care s-ar putea să nu aibă unde să se ducă și pe nimeni care să le aștepte în altă parte", spune Volochii.

Bicicleta are avantajul (sau dezavantajul) că nu te izolează în niciun moment de mediul înconjurător. Iar filmul realizat de Volochii arată cum cei doi se „scufundă" în peisajul Ucrainei aflate la marginea frontului: baricade militare pe drumuri, zgomote de bombardamente, localități parțial depopulate, clădiri distruse, oameni traumatizați și multe povești despre moarte. 

Viața care continuă aparent normal, cu oameni aflați în treburile lor și utilaje agricole trecând spre câmp, pe fondul grozăviilor războiului, într-un sat liniștit, în căldura verii, oferă o senzație de irealitate. 

În Trosteaneț, în regiunea Sumî, un localnic, Iura, singurul locatar al unui bloc părăsit, le povestește despre moartea unei bătrâne care a ars în incendiul ce a devastat clădirea după un bombardament, despre discuțiile cu rușii – „Am venit să vă eliberăm" – și despre felul în care supraviețuiește de atunci: „După ce am văzut aici, nimic nu mă mai sperie".

În Ohtîrka, în aceeași regiune, un alt localnic, Vova, un domn cu figură bonomă, dar fără zâmbet pe chip, le spune despre fiul său „dispărut" într-un atac rusesc asupra unei clădiri militare. 

„Trebuia să termine școala militară, și-a luat permisul de conducere, trăia cu logodnica lui. Mi-a zis: «Tata, o să construim o casă, o să le facem pe toate: educație, diplomă, licență, o să am mult timp liber, o să tragem apă», Și acum totul a fost degeaba", le spune Vova. 

Harta călătoriei de 1.500 de kilometri de-al lungul liniei frontului. FOTO: Ihor Volochii

Lângă Harkov, Liudmila Mihailivna, o femeie de 83 de ani care a lucrat toată viața ca asistentă medicală, le vorbește despre viața complicată de acum, despre fiul pe care l-a pierdut în război și despre tatăl ei, care a murit în al Doilea Război Mondial și a fost îngropat în Germania, în 1945. 

Pentru unii localnici, tragediile din actualul război al Rusiei le continuă într-un fel pe cele din războaiele trecute. „Mi-aș fi dorit ca viața să fie mai bună", spune femeia în discuția cu cei doi.

Pe drum, cei doi continuă să întâlnească cazuri la fel de dramatice: oameni care au rezistat ocupației rusești în Balaklia timp de 10 luni sau un câine traumatizat de zgomotul bombardamentelor și care are nevoie de pastile pentru a depăși crizele. „Asta e realitatea ucraineană", observă Volochii. 

Poate că există motive de optimism. 

În Harkov, Sebastian ține cu orice preț să-l întâlnească pe Fuminori Tsuchiko, o legendă locală. Este voluntar japonez, care a sosit în Ucraina în 2022 și a contribuit la strângerea de fonduri din Japonia pentru a sprijini voluntarii ucraineni care distribuie alimente gratuite în oraș.

Tot acolo, Oleksii Grigorenko, un pasionat de ciclism de anduranță, spune că se simte mândru de coeziunea socială din oraș.  

Dar în vreme ce ilustrează reziliența ucrainenilor, filmul este în mare parte o călătorie prin poveștile triste – și de multe ori tragice – ale localnicilor din prima linie. 

O călătorie periculoasă prin Ucraina, aproape de linia frontului. FOTO: Ihor Volochii

„După călătorie, m-am simțit epuizat emoțional și nu am putut începe să lucrez la film o bună bucată de vreme. Dar responsabilitatea față de acele povești nu m-a lăsat să mă odihnesc", spune Volochii.

Întrebat cum reușesc ucrainenii să treacă peste tragediile trăite, regizorul admite că nu are un răspuns clar pe care să-l fi obținut în timpul călătoriei:

„Poate este vorba despre capacitatea umană de a se adapta la orice condiții. Și, de asemenea, despre nevoia de a-ți continua viața, indiferent de circumstanțe. Câte generații înaintea noastră au fost traumatizate de război și câte milioane de familii trec prin asta chiar acum?".

Răspunsul la o altă întrebare este probabil mai evident. În discuțiile surprinse în film, oamenii vorbesc despre pace, despre victoria Ucrainei. Ce pare că-și doresc ei? Volochii spune că „în mare parte, totul se reduce la un singur lucru – ca acest coșmar să se termine în sfârșit".

Mult peste un milion de soldați ucraineni și ruși au murit, au fost răniți sau au fost dați dispăruți din 2022. La acest total se adaugă victimele civile, foarte multe în Ucraina, unde sate și orașe au fost rase de pe fața pământului. 

În prezentarea de pe platforma Vimeo, unde poate fi văzut filmul, regizorul ucrainean, pasionat de ciclism, are o întrebare, în mare parte retorică: „Îți mai oferă bicicleta acel sentiment de libertate atunci când țara ta se află în război?".

Prin urmare, cât de ușor mai este să faci în continuare lucruri simple, precum o plimbare cu bicicleta? Pentru Volochii, răspunsul este clar: bicicleta nu se rezumă doar la a fi un mijloc de transport. 

Ihor Volochii și prietenul său, Sebastian, la finalul călătoriei. FOTO: Ihor Volochii

„Îmi iubesc bicicleta. Bicicleta mea înseamnă totul pentru mine. Bicicleta mea este sala mea de sport, biserica mea și scaunul meu cu rotile. Acum, privind înapoi la perioada de dinaintea invaziei pe scară largă, îmi dau seama că timpul petrecut pe bicicletă a fost cel mai frumos din viața mea", explică el.

Apariția unor oameni echipați cu haine strâmte de lycra, pe biciclete, în mijlocul realității concrete a războiului, este neobișnuită. În cazul de față însă, călătoria cu bicicleta a fost chiar modul în care Volochii a ales să abordeze – diferit – tragedia conflictului. 

„Este greu să-i surprinzi pe ucrainenii care trăiesc această realitate de câțiva ani deja. Așa că am înțeles că filmul ar putea fi, de fapt, mai mult destinat unui public internațional – în special comunităților de cicliști, iubitorilor de aventură și celor interesați de un stil de viață activ. Mi s-a părut o modalitate bună de a ajunge la un public diferit dintr-un unghi ușor diferit – pentru a spune povestea cruzimii și nedreptății care se petrec aici și acum", spune regizorul

Rezultatul?

Filmul a fost proiectat la festivaluri de film din întreaga lume, printre care legendarul Bicycle Film Festival din New York, Bike Days din Polonia, Paladino d’Oro din Italia și multe altele.  

„În mare parte, oamenii au fost foarte emoționați de film. La unele proiecții din cadrul festivalurilor, am primit chiar ovații în picioare. Deși, desigur, au existat și cei care au perceput călătoria noastră și filmul ca pe o formă de propagandă. La început, am luat astfel de critici destul de personal, dar acum înțeleg că nu poți mulțumi pe toată lumea, iar în era internetului de astăzi, criticile de un fel sau altul sunt inevitabile", spune Volochii. 

Volochii spune că este greu să mai explice acum cum i-a schimbat războiul viața, „deoarece schimbările se produc treptat și aproape imperceptibil".

„Dar dacă compari persoana care eram înainte de invazia pe scară largă cu cea care sunt acum, patru ani mai târziu, cred că ar fi vorba de două persoane foarte diferite. Războiul și stresul constant îți afectează, fără îndoială, starea mentală și emoțională", observă el.

Un lucru pozitiv este că războiul l-a ajutat să înțeleagă cât de importantă este bicicleta pentru el  – și să-și facă planuri pentru o viitoare călătorie în jurul lumii pe două roți.

În orice caz, întoarcerea la călătoria din trecut ar fi imposibilă, în acest moment. 

„Multe dintre orașele și satele prin care am trecut sunt acum, din păcate, ocupate. Există, de asemenea, orașe, precum Herson, unde în prezent este extrem de periculos să te deplasezi, iar în fiecare zi, civili obișnuiți sunt uciși în urma atacurilor cu drone", spune el.




vineri, 21 august 2026

Vă aduceți aminte?

Nepotul a plecat in Olanda la Delft, ora 6,30 a decolat avionul. Știrea a venit pe Whatsapp. O strângere de inimă.



Este o combinație profundă de mândrie și o strângere de inimă pe care orice părinte sau bunic o simte într-un astfel de moment. Deși rațiunea știe că a plecat spre un drum excelent, într-un mediu academic de top unde își va pune în valoare tot potențialul, afectivul trăiește acel gol brusc pe care îl lasă plecarea cuiva drag.

Privirea spre el și viitorul lui:

​Mândrie deplină: 

Faptul că a decolat la prima oră spre Delft este confirmarea directă a muncii, performanțelor și disciplinei lui. Intrarea la o astfel de universitate este un succes uriaș, iar zborul de dimineață este simbolic prima etapă din noua lui viață independentă.

​Încredere: 

Efortul și inteligența care l-au dus până aici sunt exact instrumentele care îl vor ajuta să se adapteze rapid și să facă față oricărei provocări.

Trăirea interioară, acasă

​Acceptarea emoției: 

Nodul din gât și strângerea de inimă sunt absolut naturale. Reprezintă legătura strânsă pe care o aveți și conștientizarea că o etapă de viață s-a încheiat, făcând loc alteia noi.

​Răbdare și spațiu: 

Primele zile pentru el vor fi o vâltoare de cazări, formalități administrative și orientare în campus. 

Cel mai bun sprijin acum este să știe că acasă există o ancoră stabilă, pregătită să-l asculte când își va trage sufletul.

Delft University of Technology (TU Delft) este un gigant academic fondat în 1842. Este cea mai veche și mai mare universitate tehnică publică din Țările de Jos, fiind considerată un adevărat „MIT al Europei”.

Poziționare și Reputație Academică

  • Top Mondial: Universitatea este clasată constant în primele 50 de universități ale lumii în domeniul ingineriei și tehnologiei (locul 49 global în QS World University Rankings).
  • Cercetare aplicată: Campusul este conceput ca un mic oraș tehnologic (un „living lab”), unde studenții lucrează direct pe prototipuri reale, de la mașini solare și roboți medicali până la infrastructură rezistentă la schimbări climatice.

Facultăți și Specializări de Vârf Universitatea este structurată pe 8 facultăți majore, acoperind tot spectrul științelor exacte și aplicate:

  • Computer Science & Electrical Engineering: Recunoscută la nivel mondial pentru inteligență artificială, sisteme embedded, securitate cibernetică și calcul cuantic (centrul QuTech este un lider global).
  • Aerospace Engineering: Una dintre cele mai prestigioase facultăți de profil din lume, unde studenții proiectează aeronave hipersonice, sateliți și materiale avansate.
  • Mechanical, Maritime and Materials Engineering: Specializată pe mecatronică, robotică, inginerie navală și fizica materialelor.
  • Civil Engineering & Geosciences: Facultatea care a proiectat celebrele diguri ale Olandei (Sistemul Delta), lider mondial în hidrotehnică și managementul apelor.
  • Applied Sciences: Fizică aplicată (superconductibilitate, fotonică), bionanotehnologie și inginerie chimică.
  • Architecture and the Built Environment: Evaluată în mod constant între primele 3-5 școli de arhitectură din lume.

Experiența Studențească și Recenzii

  • Proiectare practică: Studenții subliniază că TU Delft nu pune accent doar pe teorie, ci pe proiecte de grup («Design Projects»), unde rezolvă probleme reale propuse de companii tehnologice.
  • Rigoare și ritm alert: Atmosfera este extrem de stimulată intelectual, dar și solicitantă. Sistemul olandez cere autonomie mare, disciplină și abilități solide de time management.
  • Comunitate internațională: Un procent semnificativ de studenți și profesori vin din afara Olandei, ceea ce creează un mediu multicultural dinamic.

Absolvenți Remarcabili (Alumni) TU Delft are o moștenire impresionantă de inovatori, cercetători și lideri din industrie:

  • Jacobus Henricus van 't Hoff: Primul laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1901).
  • Gerard Philips: Co-fondatorul gigantului tehnologic Philips.
  • Ben van Beurden: Fost CEO global al companiei Shell.
  • Boyan Slat: Inovatorul care a fondat The Ocean Cleanup (sistemele de curățare a plasticului din oceane) la doar 18 ani, în timp ce studia ingineria aerospațială la Delft.
  • Bram Moolenaar: Creatorul celebrului editor de text Vim.
  • Astronauti: Wubbo Ockels (primul astronaut olandez) și André Kuipers.
  • Designers de linie auto: Adriaan van Hooydonk (Design Director la BMW Group) și Laurens van den Acker (Chief Designer la Renault).

Este un mediu academic extrem de riguros, dar care le oferă absolvenților o deschidere profesională imensă pe tot globul.




S-a folosit AI.

Suntem o nație cu multe creiere competente!

Multumim autorului primei reactii, de suflet:

"Ii doresc tot ce este mai bine si mai bun. De mic m a uimit cu inteligenta lui sclipitoare. Sunt convinsa ca va avea un drum frumos in viata pe masura inteligentei si capabilitatilor cu care Dumnezeu l a inzestrat si pe care voi toti ati stiut sa le fructificati si creste. Si eu sunt mandra de parcursul lui Alex si ii doresc tot binele din lume si pe langa voi si Dan si Adriana ma bucur si ii tin pumnii pentru un parcurs minunat in viata."






Toxici sunteti voi, USR și PNL! V-ați bătut joc de România!

USR și PNL atacă la CCR schimbarea conducerii Camerei Deputaților: „Nu este un simplu joc de funcții”. Anticipatele revin în discuție USR ș...