Casa noastră 
Cu nepoții.
Nu treceți nepăsători pe lângă astfel de case! Este arhitectură pur românească. Este istoria noastră ce se pierde! E vremea kitschului noilor palate ale îmbogățiților vremurilor noastre. Nu adaug nicio fotografie din această categorie.
Biserica satului Poienarii Rali
In biserica este o icoana pe care scrie: „Icoana Sf. Nicolae care a lacrimat in Ialomita”.
Biserica parohială „Adormirea Maicii Domnului” din satul Poienarii Rali, Jud. Prahova este o biserică a vremurilor trecute, o fărâmă din istoria romanilor.
Mănăstirea Pissiota
Mănăstirii Pissiota. Ne întâmpină o frumoasă poartă de lemn sculptată cu icoane și denumirea lăcașului sfânt. Suntem fermecați de silueta zveltă a bisericii din cărămidă roșie, cu turlă pătrată prevăzută cu ceas. Este un monument mai aparte, mai deosebit. Ctitorul mănăstirii a fost inginerul Nicolae Pissiota, grec la origine. Absolvent al Școlii de Drumuri și Poduri din Paris, vine în România și își deschide o firmă de construcții (printre altele contribuie la ridicarea Atelierelor Grivița și alte lucrări importante legate de infrastructura feroviară) și strânge avere. Între 1928-1929 ctitorește acest locaș de cult pe o moșie achiziționată de la generalul Paul Angelescu, împreună cu locuințele necesare slujitorilor schitului nou înființat. Arhitectul Ioan Giurgea dă construcției tenta italienească a Renașterii, dar și elemente bizantine clasice. Ctitorul nu a precupețit nici un efort financiar pentru înzestrarea mănăstirii: marmură de Carrara pentru pardoseli, lemn de cireș și trandafir din Grecia pentru catapeteasmă, mobilier sculptat de Gheorghe Dima și pictură executată de Costin Petrescu. Rezultatul e însă deosebit de frumos.
La orele amiezii era liniște deplină în curtea Mănăstirii Pissiota. Din când în când câte un pelerin se oprea preț de 15 minute în biserica maiestoasă. Din pridvor urci câteva trepte, treci pe sub ochii ctitorilor pictați pe perete și pătrunzi în incinta sfântă, luminată puternic pin intermediul ferestrelor generoase. Iconostasul sculptat ne atrage privirile, la fel icoanele împărătești îmbrăcate în metal. Un candelabru mare este ancorat în fața altarului.
În curte găsim câteva băncuțe la umbră pentru a admira incinta mănăstirii. Multe flori ne înveselesc, șirul de chilii vechi, renovate dau farmec lăcașului. O frumoasă placă cu text de pe peretele corpului de case ne oferă date despre istoria mănăstirii. Clopotnița, muzeul mănăstirii (era închis), pangarul și agheazmatarul erau reunite într-o clădire tot de cărămidă roșie, în ton cu biserica. Mi-a plăcut mult atmosfera acestei frumoase mănăstiri, ctitorite de un grec, în stil italian, pe pământ românesc
Mănăstirii Pissiota. Ne întâmpină o frumoasă poartă de lemn sculptată cu icoane și denumirea lăcașului sfânt. Suntem fermecați de silueta zveltă a bisericii din cărămidă roșie, cu turlă pătrată prevăzută cu ceas. Este un monument mai aparte, mai deosebit. Ctitorul mănăstirii a fost inginerul Nicolae Pissiota, grec la origine. Absolvent al Școlii de Drumuri și Poduri din Paris, vine în România și își deschide o firmă de construcții (printre altele contribuie la ridicarea Atelierelor Grivița și alte lucrări importante legate de infrastructura feroviară) și strânge avere. Între 1928-1929 ctitorește acest locaș de cult pe o moșie achiziționată de la generalul Paul Angelescu, împreună cu locuințele necesare slujitorilor schitului nou înființat. Arhitectul Ioan Giurgea dă construcției tenta italienească a Renașterii, dar și elemente bizantine clasice. Ctitorul nu a precupețit nici un efort financiar pentru înzestrarea mănăstirii: marmură de Carrara pentru pardoseli, lemn de cireș și trandafir din Grecia pentru catapeteasmă, mobilier sculptat de Gheorghe Dima și pictură executată de Costin Petrescu. Rezultatul e însă deosebit de frumos.
La orele amiezii era liniște deplină în curtea Mănăstirii Pissiota. Din când în când câte un pelerin se oprea preț de 15 minute în biserica maiestoasă. Din pridvor urci câteva trepte, treci pe sub ochii ctitorilor pictați pe perete și pătrunzi în incinta sfântă, luminată puternic pin intermediul ferestrelor generoase. Iconostasul sculptat ne atrage privirile, la fel icoanele împărătești îmbrăcate în metal. Un candelabru mare este ancorat în fața altarului.
În curte găsim câteva băncuțe la umbră pentru a admira incinta mănăstirii. Multe flori ne înveselesc, șirul de chilii vechi, renovate dau farmec lăcașului. O frumoasă placă cu text de pe peretele corpului de case ne oferă date despre istoria mănăstirii. Clopotnița, muzeul mănăstirii (era închis), pangarul și agheazmatarul erau reunite într-o clădire tot de cărămidă roșie, în ton cu biserica. Mi-a plăcut mult atmosfera acestei frumoase mănăstiri, ctitorite de un grec, în stil italian, pe pământ românesc
Un excelent articol din Adevărul.ro
Clopotul bisericii, efecte multiple: de la diferite anunţuri, la împrăştierea grindinei sau chiar vindecare
Se vorbeşte tot mai frecvent despre diferite terapii alternative, iar cea cu sunete este dintre ele. În Orient sunt practicate meditaţii cu boluri tibetane pentru efecte precum relaxare sau reducerea stresului. Cercetări mai profunde arată că celulele corpului, care conţine peste 70 la sută apă, răspund la vibraţia sunetului.
Spre deosebire de Orient, la noi este cunoscut efectul dangătului de clopot, despre care vechi credinţe spun chiar că ar avea efect vindecător.
Chiar dacă unii specialişti spun că acesta ar fi motivul pentru care în trecut se băteau clopotele atunci când era molimă sau ciumă, etnografii spun că, de fapt, clopotul era folosit şi ca metodă de comunicare, pentru anunţarea unor pericole sau îndepărtarea norilor perculoşi. Totuşi, nu este exclus efectul „magic" al sunetului clopotului. „Iniţial, sunetul clopotului avea o funcţie magică şi era folosit la gonirea spiritelor. De aceea, în vremuri de demult, clopotele se trăgeau în toate situaţiile critice: dacă era molimă, dacă era pericol de invazie, dacă erau boli cumplite cum era ciuma, se trăgeau clopotele", explică etnograful Pamfil Bilţiu.
Pe de altă parte, etnografa Janeta Ciocan spune că nu doar că era o metodă de comunicare, dar avea şi rol de a feri satul de grindină, de „vreme grea", respectiv de fulgere sau trăznete.
„Se spune că se bate clopotul „într-o dungă" sau într-o reche", atunci când vin norii periculoşi care fac grindină. Sătenii recunosc aceşti nori şi atunci se bătea clopotul „în dungă" spre zona din care veneau norii respectivi, dunga" fiind partea clopotului dinspre direcţia norilor".
Janeta Ciocan, etnograf
Pentru acest efect există şi o explicaţie ştiinţifcă. „Sunetul produs de clopot creează presiune, împinge aerul cu presiune spre nori şi ridică temperatura norului. Presiunea ridicată ridică şi temperatura şi atunci nu mai poate produce gheaţă", mai spune ea.
Însă pentru a îndepărta ploaia, mai spune ea, există rugăciuni speciale şi se citesc anumiţi psalmi.
Clopotul a fost utilizat de către creştini abia din secolul al VII-lea în vestul Europei, iar în est începe să fie folosit abia din secolul al IX-lea, mai arată etnografa. „Însă rolul lui era în primul rând de a chema la Liturghie. Se trăgea clopotul înainte de Liturghie. Dar apoi ajunge să aibă şi rol de comunicare", mai spune ea.
Potrivit etnografilor, clopotul suna diferit în funcţie de ceea ce trebuia anunţat. De aceea, mai spune ea, nu oricine putea să tragă clopotele, pentru că exista riscul de a transmite mesaje false. „Putea anunţa când veneau tătarii, când era pericol de invazie. Într-un fel suna clopotul când veneau tătarii şi altfel când a murit cineva", mai explică ea. „Noi, acum, nu înţelegem, pentru noi clopotul sună la fel. Dar la ţară, oamenii încă ştiu să descifreze mesajul pe care îl transmite", mai spune ea. „Un incendiu, un pericol, era anunţat diferit. Oamenii de pe câmp, când auzeau – aproape tot satul era la câmp în vremea secerişului – lăsau lucrul şi fugeau toţi, pentru că ştiau că era un incendiu", mai explică etnografa, arătând că acesta era motivul pentru care sunetul clopotului era utilizat chiar la întemeierea satului.
Potrivit ei, biserica trebuia să fie aşezată în centrul satului, iar hotarul satului se întândea până acolo unde se putea auzi clopotul bisericii, tocmai pentru a putea fi folosit ca metodă de comunicare şi atunci când oamenii erau la muncă pe câmp.
O utilizare a clopotului despre care se ştiu foarte puţine lucruri este întâlnită în localitatea Duruşa din Maramureş, din Ţara Chioarului. Aici, conform unei vechi credinţe, clopotul este folosit şi pe timp de secetă, pentru a aduce ploaia. Pentru asta, un clopot din biserică este coborât în fântână pentru a fi udat şi lăsat să picure apă din el. Această credinţă aduce ploaia, spun bătrânii.
Preotul paroh Iuliu Filip confirmă această veche credinţă din localitate şi chiar spune că a avut loc de două ori, de când este el preot acolo.
„Da, există această credinţă aici. De când sunt eu aici preot ştiu că de două ori a avut loc. Diacul bătrân şi prim curatorul, amândoi au slobozit clopotul în fântână. O dată l-au slobozit la unul dintre ei acasă şi o dată la celălalt. Şi într-adevăr, a plouat".
Preot poaroh Iuliu Filip
