Se caută un primar pentru București. L-am găsit!

Delavrancea, primarul care a introdus duminica liberă în București și a înlocuit tramvaiele trase de cai cu cele electrice

Barbu Ștefănescu Delavrancea nu e doar numele la auzul căruia e foarte probabil să te pomenești întors în timp prin gimnaziu, la o oră de Română la care profesoara spune "Până ora viitoare, să citiți «Hagi Tudose»!".

Delavrancea a fost nu doar scriitor, ci și avocat, orator și, absolut deloc de neglijat, primar al Bucureștiului. Și încă unul care a rămas în istoria Capitalei pentru inovațiile și modul în care a influențat orașul.

A făcut duminica zi liberă pentru muncitori, a adus tramvaiele electrice, a înființat abatoare și a refăcut rețeaua de alimentare cu apă din Dâmbovița.

Delavrancea povestea la un moment dat cât de tare îl mâhnea în copilărie lipsa timpului petrecut cu tatăl său - care pleca la muncă înainte să se lumineze și se întorcea acasă pe întuneric:

"Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță".

Rostul "Legii repaosului duminical" era explicit: "dreptul părinților de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoașteˮ.

Citește, pe B365.ro, povestea primarului Barbu Ștefănescu Delavrancea, cel care a demarat procesul de pavare și modernizare a mai multor cartiere și drumuri din București.

    "    Focul pâlpâie în vatră. Mormanul de jeratic dogoreşte şi aruncă un polei cald şi rumen, pe peretele din faţă. Tavanul trosneşte şi zidurile asudă. Leana, cu picioarele goale până la genunchi, se părpăleşte în gura sobei. Bătrânul a ieşit din pătură şi-i e cald, şi îl ia cu fiori. Picioarele îi tremură. E lihnit. Îi cere inima o ciorbă, ca niciodată în viaţa lui.

        – Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Şi tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O să dai foc casei!… Ah! pâinea nu mă mai satură… picioarele nu mă mai ţin!

        – Oi fi bolnav, răspunse Leana. Să chem pe cineva. Lângă spiţerie e un doftor…

        – Să nu calce nimeni în casa mea! strigă Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu plăteşti cu viaţa toată! Sunt sănătos, voinic, mai bine ca oricând!…

        Dar, voind să umble, căzu pe pat, zicând: „Oh! da, niciodată n-am fost mai bine!”

        După trei zile de friguri Hagiul se sculă din pat, uscat şi galben, cu ochii duşi în fundul capului, cu părul lung şi ciufulit. Leana îl întrebă încetişor dacă n-ar vrea ceva.

        – Aş vrea, răspunse trist Hagiul, aş vrea o ciorbă de găină… cu niţică lămâie… lămâia e scumpă… câteva boabe de sare de lămâie… Şi, vezi, găina să nu fie prea mare… mică şi grea.

        Pe seară, Leana întinse în mijlocul patului un ştergar. Pe ştergar o strachină cu ciorbă caldă. Aburii se ridică din strachină. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluţe de grăsime. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. Alături clondirul, cu două degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lăcomie, se şterse pe frunte şi zise cu o nespusă părere de rău:

        – Ce poftă de copil!…

        Se văzu topind, el, cu mâna lui, bulgări de aur, turnându-i în strachină şi sorbindu-i cu lingura.

        Se apropie de pat. Începu să mănânce. Plescăi; îşi supse gropile din obraji; se încruntă; şi-acoperi ochii cu sprincenele; se răsti la Leana, aruncând lingura:

        – Una de lemn… asta e coclită!…

        Leana, râvnind la ciorbă şi înghiţind în sec, ieşi afară şi-i aduse una de lemn.

        Hagiul începu iarăşi a sorbi zgomotos. Se scutură şi scuipă de mai multe ori.

        – Ia ciorba d-aci! M-am săturat… Simţ pe gât o cocleală acră… sărată… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viaţa!

        Leana luă strachina şi ieşi.

        Hagiul îşi trânti capul pe o pernă de paie. Trupul lui, o flacără. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fără fund. Şi se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Şi pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit părinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!

        Când Leana intră în odaie, el se ridică în coate şi-i strigă:

        – Stinge focul… să dai cărbunii şi cenuşa înapoi!… Aruncă ciorba… şi să dai fulgii şi bucăţelele înapoi… Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi!

        Şi începu să plângă în hohote.

        – Ucigaş!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o să te saturi!

        Leana, înmărmurită, să uită la el. Tocmai atunci s-auzi miorlăind la uşă cotoiul, tovarăşul ei de foame şi de tremurat, singura fiinţă care o mângâie şi pe care o mângâie.

        Leana crăpă uşa. Hagiul se uită speriat şi, văzând cotoiul strecurându-se pe uşă, se răsti:

        – Să-i tai coada!… Să-i tai coada!… O coadă d-un stânjen!… până să intre, se răceşte odaia!… Să cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am să i-o tai eu!

        Se ridică în picioare. Picioarele tremurară, se îndoiră, trosniră din încheieturi. Hagiul se curmă de mijloc; deschise ochii, mari şi roşii; căscă gura şi căzu pe spate.

        Leana, speriată, fugi afară, închinându-se.

        S-a înnoptat. Ea pândeşte la uşă. Tremură şi inima i se bate. Ar vrea să intre, şi spaima că e mort or nebun o îngheaţă. Vântul fluieră în straşina casei. Zăpada le-a troienit uşa pe dinafară. În tindă e frig şi întuneric.

        Pe la miezul nopţii se păru că în odaia Hagiului se târăşte cineva de-a buşilea. Ascultă. Auzi desluşit un sunet de bani.

        – El e. N-a murit, şopti Leana, banii îi prelungesc viaţa. Săracu nenea Hagiu!

        Liniştită puţin, dibui pe întuneric clanţa de la odăiţa ei, deschise uşa binişor şi se duse să se culce, tânguind încet pe nen-său Hagiu:

        – Săracu, ce bogat este!

        A doua zi, de dimineaţă, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl găsi numai în cămaşă, în cămaşa sa petec de petec, trântit cu faţa în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închişi.

        Cum îl văzu, începu să plângă.

        Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremură. Banii sunară d-a lungul, de la picioare până la frunte. Săltă capul; deschise ochii stinşi şi-i îndreptă, ca nişte sticle reci, asupra Leanei; bolborosi câteva cuvinte nedesluşite; muşcă în vânt cu gingiile albe şi izbuti să slomnească:

        – Nu te uita… închide ochii… ochii fură… închide ochii!…

        Căscă gura; limba i se mototoli în gât; capul îi căzu într-o parte; picioarele i se lungiră; mâinile i se înfipseră în bani… şi adormi de veci, cu ochii deschişi şi ţintă asupra Leanei.

        Când l-au scăldat, pe genunchi, pe piept şi pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Şi i-au rupt pleoapele de sus, şi ochii lui spăimântaţi nu s-au închis.

        Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, colivă, steagul Bisericii Troiţa, flori, lumânări, zăbranice. Leana, privind, zicea:

        – Ce frumuseţe! Bine de el!

        La capul lui mergea Leana; după ea, câţiva bătrâni, cu ctitorul la mijloc.

        Unul din bătrâni întrebă pe ctitor:

        – Ce bani a lăsat?

        – Un milion, răspunse ctitorul!

        – Cât face un milion?

        – Un milion? De zece ori câte o sută de mii.

        – Săracu Hagiu!

        – Dacă ar vedea el cum se cheltuieşte cu înmormântarea lui…

        – Ar muri! răspunse unul din bătrâni.

        Şi oranistul, cletănându-şi ceaprazurile de fir, intră în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auziră în depărtare: „Veşnica lui pomenire, veşnica lui pomenire”…