NEROZÍE, (2) nerozii, s. f. 1. Faptul de a fi nerod (1); prostie, neghiobie, stupiditate. 2. Vorbă sau faptă de nerod (1); faptă prostească; neghiobie (2);[1] (cu sens atenuat) lucru lipsit de seriozitate, de importanță; fleac; p. ext. aberație, absurditate. – Nerod + suf. -ie.
- Neghiobie nu are un sens 2. — gall
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Nerozie
poezie [ ]
ciclul 100 de gânduri
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Ovidiu Oana [pârâu ]
2006-06-09 | |
Sau timpul să steie când binele-l simți,
Ori norul să-nsemne o boltă senină,
E semn că te-ncearcă deșarte dorinți.
Să vrei ca oceanul să-și ferece valul,
Sau gândul să-nceapă afară din minți,
Ori câmpul să fie mai sus decât dealul,
E semn că te-ncearcâ deșarte dorinți.
Să crezi că tăcerea-i făcută de sunet,
Sau gerul se naște din flăcări fierbinți,
Ori fulgerul poate să scape de tunet,
E semn că te-ncearcâ deșarte dorinți.
Să ceri de la mamă să-și lepede pruncul,
Sau moartea s-o-ndupleci cu vii rugăminți,
Ori marea să-și schimbe în munte adâncul
E semn că te-ncearcâ deșarte dorinți.
A fost odata un imparat, si acesta tinea in curtea lui un om foarte glumet, care totdeauna, dar mai ales pe timpul mancareu, ul desfata cu glume ca sa manance mai cu apetit, si pre acesta il tinea de narodul curtii., De cate ori povestea, sau spunea, cate vreo gluma, totdeauna imparatul, cand i se parea ca gluma spusa nu s-a putut intampla, zacea catra narodul curtii: 'Minti, minti!". El, de la un timp, nemaivrand sa sufere aceasta infruntare, isi propuse:
"Daca tie nu-ti plac glumele mele, minti tu!"
Asa si facu. Caci dupa aceea, cand imparatul tinea mai de trebuinta, adica pe vremea pranzului, sa fie el de fata cu glumele lui, atunci narodul lipsea. Deci porunci imparatul sa vina dupa ce a pranzit, sa-l intrebe ca ce-i lipseste de n-a venit la pranz, sa glumeasca. La ce el a raspuns:
-Imparate, de cate ori vorbesc, totdeauna zaci catra mine: "Minti", si aceasta-mi cade foarte greu.
Asa vazand imparatul, ca nu va mai glumi nardoul curtii, daca-i va mai repeta vorba cea vatamatoare, i-a promis pe onoarea lui de fiinta de fata a imparatesei ca nu va mai zace vorba acea care-l supara asa de tare, si ca asecuratiune ca nu va mai zace-o, i-a promis giumatate de imparatie, la ce se invoi si narodul dracului. Deci imparatul, de bucuros ce era, pre ziua urmatoare invita pre toti ministrii sai la pranz, si li comunica si lor, ca ce a patit el cu narodul glumet, si cum s-a obligat el sa-i dea giumatate din imparatia lui, daca se cva mai scapa sa zica catra el "minti". Cand fura adunati toti oaspetii la masa, intra si narodul curtii, in care moment toti oaspetii, vazandu-l prinsera a rade in hohote. Iar dupa ce se puse pranzul pe mas,a imparatul ii facu semn sa inceapa cu glumele. Imparatul astepta acum ceva serios, ceva adevarat. Narodul curtii insa incepu:
-D-lor, cand am fost eu de trei zale, m-am luat prin padure si m-am suit intr-un pom nalt, nalt, si am aflat intr-o butoara niste pui de pupaza. Bag mana, nu-ncape; bag picioarul, nu-ncape; bagai capul si scosei puii; da-m ramase capul in butoara ... Ce sa fac? Ma coborai gios, ma duc la un padurari, care pazea porcii pe acolea pe aproape.
-Buna ziua!
-Multam!
-Dar ce te-as ruga? sa faci bine sa-mi dai o secure, ca m-am suit intr-un pom, si am aflat intru o butoara niste pui de upaza. Bagai mana, nu-i putui socate, bagai piciorul, nu-i putui scoate; bagai capul - socsei puii, si-mi ramase capul in butoara.
-Bine, frate, eu am o secure, numai iti spun ca mi-e frica sa ti-o dau ca securea mea e de a fata.
-Nu te teme, frate, ca grigesc eu de ea.
Si asa ma luai cu securea si ciocartii pe langa cap si pe de o lature si pe alta si scosei capul. Si cand dau sa ma cobor - intr-o mana tineam securea si cu alta m-am prins de o creanga uscata - se rupe creanga. Eu de frica scap securea si cu mana aceea ma apuc de alta; dar securea a ajuns inaintea mea si a fatat noaua toprele s-o barda. Ce sa fac? Ma coborai gios, iau toate noaua topoarele pe umere si ma duc cu ele intristat la padurari:
-Buna ziua!
-Multam! no, da' cum e?
-Bine si nu prea, ca m-am suit intr-un pom, si mi-am scos capul, dar cand era sa ma cobor, ma prind cu mana de o creanga uscata, creanga se rupse, eu scapai securea si cum pica la pamant, odata fata noaua toporele s-o barda.
-Bine ca a fatat in pace, nu te supara nemic, raspusne padurariul.
Si-mi dadu si mie un toporel de bucurie ca a fatat securea lui in pace. Eu luai toporelul si iesai din padure pe o campie mare, da' nu era asa cald. Doamne, numai tot de topiai; da' mi-a venit o sete de mi s-a uscat garcleanul. Si apoi dau de un izvor, da' el e inghetat cum e osul. Nimeresc la altul, era asa. Mai ce sa fac? Ma pun cu toporelul, tai gheata sa beau apa, ca mor de sete; si cum umblu, cum nu umblu, cum nu umblu, scap securea-n apa. Ce sa fac acuma? n-am cutat, n-am topor ... imi fac o grebla si strang gheata toata gramada, ii dau foc si toata arde, numai codoriscea a ramas. Eu iau codoriscea pe umere, si haid' cu ea de-a uamrul, si dam peste o loaza de iedera lunga-lunga pana-n lumea cealalta. Ma suii incet pe ea si tot proptindu-ma in codorisce, ajunsei si eu in lumea cealalta. Da' acolo e plin de imparati, da' nu canta, nu se veselesc si joaca ... Numai cat de nu incepeam si eu, si cum jucau de grozav, acus-acus se deprindea cate la unul calcaiul de la cizme, si cum se desprindea, deloc se desculta si azvarlea cizma dupa usa, zicand: 'Na, prinde-l!". La vorbele aceste, fiindca era vorba de lumea cealalta, imparatul, a carui tata nu de mult murise, il intrerupse:
-Da' pe atat nu la-i vazut pe acolo?
-Ba vazut! ca spunu-ti ca era acolo dupa usa, si la care cum se desprindea calcaiul, il; azvarlea acolo si zacea: "Na, prinde-l!"
La care, imparatul cu ironiei-i replica:
-Minti! ca tata meu n-a fost cizmar, ci a fost (batandu-se cu mana pe pept) imaprat ca mine!
Si atunci imparatul indata fu silit a da narodului promisiunea.
Iaca din narod imparat mare.
Prostul știe orice, mai puțin ce să facă cu propria-i viață
Astăzi, mai mult ca oricând, prostul poartă amprenta unei nevoi viscerale de exhibare a esenţei sale. Motivul e simplu: un ego supraîncărcat cu detalii plăcute despre sine. Rareori mai întâlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atât de plăcut, încât, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes. Şi nu se înşală prea tare. Dacă privim cu atenţie, putem uşor constata că, în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare. Se poate trece şi în CV. În unele companii – umblă vorba – e echivalată cu un MBA. În alte ramuri, cum ar fi politica, cu un post de demnitar.
Exagerare sau nu, prostul autohton a ajuns atât de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur. Imposibil să nu te împiedici de el. Pe de altă parte, dacă socoţi că eşti înconjurat numai de oameni frumoşi şi inteligenţi, să dai de prost e şi mai simplu: uită-te în oglindă! Dacă, în sfârşit, nici imaginea aia nu îţi e cunoscută, îți spun sincer: nu are sens să citești mai departe.
Prostul ştie cum se face politica mondială, cum sunt manipulați psihotronic protestatarii din Piața Victoriei, ştie de ce-i ţărișoara pe butuci şi justiția aservită, de ce românul n-are cojones, prostul ştie orice. Mai puţin – ce să facă cu propria viaţă. La televizor, alţi proşti, mai norocoşi, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia.
Dar lui nu i-a surâs steaua. Aşa că răbufneşte. Alţii i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociţii! Bandiţii! Huă! Şi, chiar dacă profită de hibele din sistemul românesc pentru a-şi rezolva micile-i găinării, când e confruntat cu magnitudinea mârlăniilor la care se dedau alţii, deplânge deficienţele acestuia, socotindu-l corupt şi putred până-n măduva oaselor. În mare, argumentaţia lui nu transcende gama emoţiilor, iar coconul de autosuficienţă care-i înveleşte carcasa gândurilor îl face imbatabil. Ca să fim corecţi, o asemenea filozofie rudimentară impune un anumit respect pervers faţă de prost. La fel, atitudinea de grosolană încredere în sine. N-are cum să nu te impresioneze.
Capitolul la care dă mereu rateu e impresia artistică. Acest îndârjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, cam analfabet. Pur şi simplu, nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord. Drept care, am putea întreba: oare cum ar întâmpina propunerea antidemocratică de a se retrage semianalfabeţilor dreptul la vot? Ce ar zice dacă votul ar reveni exclusiv celor care reuşesc să scrie, după dictare, un text simplu, din trei fraze? Cum i se va părea iniţiativa? Draconică? Revoluţionară?
Indiferent de răspuns, sunt convins că – şi asta lăsând la o parte discuţiile despre calitatea educaţiei în şcolile româneşti – acela care trece prin şcoală ca prin brânză are şanse sporite să ajungă mult mai prost decât era.
Cine e prostul?
Prostul e cel care, fiind „doctor” într-un domeniu cu care se intersectează precum dreptele din axioma lui Euclid, crede că e mai mult decât un impostor numai bun de luat la șuturi; urmând o facultate de duzină, crede că va fi mai mult decât un absolvent de doi lei; discutând politică, crede musai că are habar ce vorbește; purtând ie sau chimir, crede că e român autentic; trăindu-și viața pe net, crede că are o viață; urmărind emisiuni cu, despre și pentru proști – ca să se amuze, chipurile –, crede că n-ar fi un asemenea ipochimen.
Ia să vedem, cine mai e prost?
Prost e cel care nu ratează ocazia să dea bani grei ca să participe la orice conferinţă ţinută despre dezvoltare personală şi autocunoaştere, dar nu are curiozitatea, mult mai ieftină, să îşi descopere sinele în preajma unuia din clasicii literaturii universale, fiindcă îl fură somnul.
Prost e cel care, ascultând cu luare aminte exprimarea profund comunistoidă a unor miniştri expiraţi... nu, scuze, prost e cel care, pur şi simplu, ascultă cu luare aminte orice spun asemenea miniştri expiraţi.
Prost e cel care, adăpostind în capu-i de demnitar un stol de păsărele bezmetice, n-are înţelepciunea să nu dea glas elucubraţiilor acestora.
Prost e cel care, aflat într-un loc prestigios şi citind de pe o foaie, într-o limbă străină, ca un elev de clasa a cincea care buchiseşte un text la primă citire, are impresia că susţine un recital din Shakespeare la Royal Victoria Hall.
Prost e cel care refuză să creadă că, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, au avut loc situaţii inexplicabile când între crescătorii de animale şi animalele pe care aceştia le creşteau nu era, practic, nicio diferenţă.
Prost e cel care, de-a lungul istoriei, fiind aidoma animalelor pe care le creştea, refuza să admită că este totuna cu acestea în gândire şi comportament şi că aşa e perceput şi de cei din jur.
Prost e, de asemenea, cel care plânge de mila tuturor penalilor din această ţară şi are gura acoperită cu sudălmi la adresa celor ce vor să-i înfunde la mititica, deşi el e rupt în fund şi trăieşte de azi pe mâine tocmai din pricina acestor penali.
Prost mai e cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar şi cel care, citind articolul ăsta, va spune: bine că eşti tu deştept! Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook cînd mor Prince şi David Bowie şi cel care face spume cînd refuzi să crezi că masonii s-au înţeles cu marţienii să colonizeze Terra… sau că Soroș a plătit manifestanții să iasă în Piața Victoriei ca să distrugă România... sau că “Altă întrebare”, mda...
Evident, lista poate continua…
O Stupid, Where Art Thou?
„A light here requires a shadow there“, spune Virginia Woolf. „And a fool here requires a greater fool there, to make the former feel smarter “, spune Je.
Dacă a şti că nu ştii nimic e, în sens socratic, primul pas spre autocunoaştere, să admiţi că eşti prost e primul pas spre inteligenţă. Nu-i o ruşine să recunoşti că eşti prost, însă e stupid să negi doar pentru că există alţii mult mai proşti. Şi care, să fim sinceri, de-ar fi chestionaţi, ar fi de părere că treaba stă fix pe dos. Aşa că, la ce bun? De ce să te chinui să pretinzi că eşti inteligent, când mult mai profitabil ar fi să accepţi, o dată pentru totdeauna, că eşti prost? Nu mereu şi nu tot timpul şi nici pe departe cel mai prost dintre proşti, dar, oricum, prost. Unul inconfundabil. Gândeşte-te la avantaje! În această postură, vei putea afirma tot ce îţi trece prin cap, în legătură cu orice… fără a dovedi nimic. De ce? Simplu: în ochii prostului, adevăratul şi unicul prost este cel care NU vede lumea cum ţi-o descrie el.
Fireşte, a avea decenţa să recunoşti că eşti prost nu te va face mai puţin prost. Cel mult, vei căpăta un uşor avantaj faţă de cei care se încăpăţînează să susţină contrariul. Un pont: gîndeşte-te la prostie ca la un surplus de grăsime! A conştientiza că o ai e mai bine decât a o ignora! Dar nu şi suficient ca să scapi de ea. Şi e recomandat să o elimini. La urma urmei, excedentul de grăsime nu e estetic.
De ce ar fi prostia sexy?
Nu, chiar nu e. Un dezavantaj al recomandării de mai sus e că prostul nu va fi deloc deranjat să rămână astfel. Un alt dezavantaj ar fi că asumarea prostiei nu aduce cine ştie ce satisfacţii: nu garantează o carieră strălucită, mai mult respect sau mai multă fericire. Ce oferă e doar o disonanţă mai puţin frapantă între percepţia personală a sinelui şi reflexia lui în mediul înconjurător. Una peste alta, aceste aspecte fac din el un exemplar greu, dacă nu imposibil, de scos din găoacea-i de stupiditate.
Concluzie
Filozoful Ortega y Gasset zicea despre prost că „e prost pe viaţă şi de neclintit, fără pori“.
Corect.
De aceea, va fi o mare eroare să credem că prostul autohton ar putea fi educat vreodată să judece cumpănit, de unul singur. Va fi o mare greşeală să credem că putem face abstracţie de forţa şi efectele implicării lui sociale, de înverşunarea lui în acele chestiuni care i-au intrat în cap că aşa sunt sau aşa trebuie să fie, va fi o mare prostie dacă vom ignora faptul că el va fi o masă de manevră mai ales pentru cei fără scrupule şi că, în probleme complexe, manipularea acestora va putea fi contracarată niciodată prin apel la raţiune şi bun simţ, ci, oricât de cinic ar suna, prin metode similare celor care le propagă în urmărirea intereselor personale.
Am gasit-o pe facebook.Nu era precizată sursa dar oricum cine a scris-o e bun.
De-ar fi să-i luam pe toți la rând
Și actualii, dar și foștii,
Cei mai deștepti de pe Pământ
Au fost întotdeauna… proștii.
Nu te ruga la ursitoare
Să-ți facă-n viața ta vreun rost.
Mai bine urla-n gura mare:
„Iubite Doamne, fă-mă…prost.
De ce să tragi ca la galeră,
Să-nveți atâtea fără rost?
De vrei să faci o carieră,
Ajunge numai să fii…prost.
În lumea asta cu de toate,
Unde se-nvață contra cost,
Păcat că nici o facultate
Nu dă și diploma de…prost.
Avem impozite cu carul,
Dar întoăm în sărăcie.
Și ce buget ar avea statul
Dintr-un impozit pe… prostie…
Ei sunt ca iarba,cu duiumul
Să nu-i jignești, să nu-i împroști!
O, Doamne, de ne-ar crește grâul
Cum cresc recoltele de… proști.
Și-n lumea asta răsturnată,
Unde cei strâmbi sunt cei mai drepți,
Savanții noștrii mor de foame
Și numai Proștii sunt deștepți.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu