Ana Grigorievna Dostoievskaia
Feodor Mihailovici Dostoievski
Între anii 1867-1870 Feodor Mihailovici Dostoievski și soția sa Ana Grigorievna Dostoievskaia au trăit în străinătate, Berlin, Dresda, Geneva, Florența, Milano, Veneția, Praga, perioadă în care au avut două fete, prima murind la câteva luni după naștere.
În unele din localitățile alese de familia Dostoievski am zăbovit în secolul trecut și eu împreună cu soția.
Am constatat că percepțiile noastre despre înstrăinarea oamenilor ce populează acele ținuturi corespund întrutotul. Acele populații s-au izolat în familiile lor încă din secolul al XIX-lea.
Dorul de țară îl măcina atât pe scriitor cât și pe soția sa.
Dau curs unui fragment din romanul Anei:
"Mi se făcea dor de Rusia şi în primii trei ani pe care i-am petrecut în străinătate, dar apăreau impresii noi, bune sau rele, şi dorul mi se atenua. In cel de al patrulea an, însă, n-am mai avut putere să lupt. Deşi în jurul meu erau fiinţele cele mai dragi: soţul, copilul, mama, fratele, îmi lipsea totuşi ceva important, îmi lipsea ţara, Rusia. Tristeţea mea s-a transformat treptat într-o boală, în nostalgie, şi viitorul îmi apărea lipsit de orice speranţă. Aveam impresia că nu ne vom mai întoarce niciodată în Rusia, că vor apare mereu nişte obstacole de neînvins: ba n-avem bani, ba avem bani, dar nu putem să plecăm din cauză că sunt însărcinată sau pentru că ni-e teamă să nu răcească copilul etc. Străinătatea îmi apărea ca o închisoare în care am nimerit şi din care nu pot să scap. Oricât mă linişteau rudele, oricât mă mângâiau cu speranţa că situaţia se va schimba şi că ne vom întoarce în ţară, toate consolările erau zadarnice: am încetat să mai cred în aceste promisiuni şi am fost convinsă că soarta mi-a predestinat să rămân întotdeauna printre străini. Îmi dădeam seama că nu fac, cu tristeţea mea, decât să-l amărăsc pe scumpul meu soţ, căruia îi era nespus de greu să trăiască în străinătate: căutam să mă abţin faţă de el, să nu plâng, să nu mă vait, dar figura mea tristă mă trăda uneori. Îmi spuneam că sunt gata să suport toate necazurile, sărăcia, chiar cea mai mare sărăcie, numai să trăiesc în ţara mea dragă, cu care mă mândream atât de mult.
Amintindu-mi de starea mea de spirit de atunci, trebuie să spun că era uneori de neîndurat şi că n-o doresc nici celui mai rău duşman al meu."
Un singur lucru adaug din propria-mi viață: pe drumul dintre Geneva și Berna, străbătut de mine, poate de sute de ori, mă întrebam adesea cine m-a pus să plec din țară, într-adevăr cu misiune pentru țară, să-mi părăsesc familia, neamul, poporul meu, vecinii mei, prietenii mei. Acum, la apusul vieții, pot să spun că nu merită tot aurul din lume să-ți părăsești țara, să te închizi între pereții unei ambasade, sa te întâlnești zilnic cu aceleași figuri, multe dintre ele foarte insipide. Mulți diplomați trăiesc în ambasade ca arestații la domiciliu. Niciodată să nu-i fericiți pe funcționarii diplomatici!
Norocul meu că eram reprezentant comercial și părăseam ambasada dimineața și mă întorceam seara.
De o sută de ori e mai bine să stai, să muncești în țară ta, să ai grijă de familie, să te dezvolți armonios printre neamurile tale!
Am intrat în multe case de români, am ascultat poveștile lor de viață, de multe ori prin restaurantele elvețiene. N-am o poveste care să nu includă dorul de țară. V-aș scrie-o.
Citesc multe știri despre românii care datorită pandemiei s-au întors în țară. Cifra se apropie de un milion și jumătate. Cred că e de bine pentru viitorul țării. Am în fața ochilor un nepot care după un deceniu și jumătate s-a întors în țară, acum câțiva ani în urmă. Viața lui este împlinită, soție, copil, casă frumoasă, serviciu. Se poate și în România!
Doamne ajută!
Am citit cu interes romanul autobiografic "Amintiri" al soției marelui scriitor rus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu