Bombe cu fosfor au fost folosite și în nordul regiunii Donețk de armata rusă. Impactul catastrofal asupra corpului uman VIDEO
Vineri, 25 Martie 2022, ora 22:14
75 citiri
Ucraina susține că armata rusă a folosit bombe cu fosfor în estul orașului Kramatorsk, aflat în nordul regiunii Donețk.
Adjunctul șefului Poliției din Kiev, Oleksiy Biloshytskiy, susține că bombe cu fosfor alb au fost folosite de forțele ruse luni, 21 martie, în estul orașului Kramatorsk, scrie The Independent.
Biloshytskiy a dat publicității un video în care materialul ardea puternic pe pământ, când era atins cu o cazma.
"O altă utilizare a muniției cu fosfor în Kramatorsk", a afirmat el.
Atât SUA, cât și secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, au avertizat că orice utilizare a armelor chimice în Ucraina ar avea consecințe de amploare și „ar schimba total natura conflictului".
De cealaltă parte, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a precizat marți, 22 martie că Rusia ar fi pregătită să folosească arme nucleare dacă existența sa este amenințată.
Imagine cu o explozie a unei bombe cu fosfor credit / Youtube News Wordpress
Atacurile cu fosfor sunt interzise pe glob prin Convenția de la Geneva. Motivul este impactul dezastruos asupra organismului uman. Fosforul alb provoacă nu doar arsuri, ci și răni adânci. Inhalarea vaporilor poate arde plămânii, iar fosforul de pe corp continuă să ardă după explozie.
Armata rusă ar fi utilizat bombe cu fosfor în Irpen, Kramatorsk, Popasna și Rubezhnoye, notează novy.tv.
Citeste si:
Armata rusă a atacat cu rachete un centru militar din orașul ucrainean Vinnitsia, situat în centrul țării. Kievul declară că a avut loc un atac cu rachete rusești asupra unui centru de...
Un comandant rus de rang înalt ar fi fost atacat de propriii săi soldați și ucis, anunță BBC.
lte surse susțin că acesta ar fi suferit răni și ar fi fost evacuat în Belarus. Doi...
Articol din Ziare.com
vineri, 25 martie 2022
Stop războiului, stop tuturor armelor interzise prin convenții internaționale!
Afară din funcții publice! Inamicii statului de drept, plagiatorii.
În vreme de război, un asalt al plagiatorilor asupra Parlamentului
miercuri, 23 martie 2022
Trepăduși din fruntea statului!
Pun o întrebare ca prostul satului:
Focul de la complexul Prosper din Calea 13 Septembrie, București, nu vă dă de gândit? Oare nu este un avertisment rusesc!
Am privit cu interes fețele celor doi președinți, la " istorica" întâlnire, unul cititor în stele, polonezul, altul de pe hârtie, românul, când telefoanele ziariștilor prezenți la conferința de presă zbârnâiau în draci. Un mesaj de urgență.
Fără amenințări tovarăși! Ursul nu doarme!
Viață de român la Londra. Viață de câine părăsit. Efectele capitalismului de cumetrie.
O cafea în așteptare: un român la Londra se împrietenește, lângă o cafenea, cu un om al străzii care-i dă o lecție despre fragilitatea vieții
Foto: Getty Images
În cele ce urmează, o poveste pe care nu am spus-o nimănui până acum. E despre Jimmy, un tată pe care nu l-am înțeles atunci când ne beam cafea cu lapte împreună, la doi pași de Oxford Circus. Când am făcut-o, a fost prea târziu.
Nu cred să fi avut mai mult de 55 de ani. Părea mai în vârstă, din cauza cearcănelor vineții și a păienjenișului de riduri care-i acoperea fruntea, dar mai mult decât orice, îl îmbătrânea barba stufoasă, de un blond cenușiu, năpădită de fire albe și gri, care aproape-i acoperea buza superioară. Ochii, de-un albastru-verzui, asemenea oceanului dormitând în jurul unei insule tropicale, îi străluceau de fiecare dată când ieșea diminețile din cortul lui roșu, plin de pete, așezat pe trotuar, lângă cafeneaua Pret A Manger, de la intersecția Carnaby cu Little Marlborough, chiar lângă faimosul pub Shakespeares Head.
Se trezea cu câteva minute înainte să ajung în dreptul cafenelei de unde obișnuiam să-mi iau în acele zile blânde de iulie 2018 latte-ul și croissantul cu scorțișoară. Începusem jobul de câteva săptămâni, într-o clădire victoriană situată pe Great Marlborough Street și îmi făcusem un obicei să fac un scurt ocol, imediat ce ieșeam din stația de metrou Oxford Circus, pentru a face popasul la acea cafenea, pe care o descoperisem întâmplător în prima zi în care rătăcisem drumul către șantier, încurcându-mă în indicațiile GPS-ului.
Atunci am văzut pentru prima oară și cortul roșu. Jimmy tocmai își scutura plapuma puțin mai încolo, să nu intre praful în cafenea, răsucindu-și gâtul dintr-o parte în alta, ca să și-l dezmorțească. De-abia se trezise iar ochii îi erau încă umflați de somn. Chiar și așa, erau vii, de-un albastru cum rar îmi fusese dat să văd până atunci, atenți la tot ce se petrecea în jur. Cred că m-a văzut că-l observam de secunde bune, pentru că s-a oprit din ce făcea și m-a salutat, de parcă eram o cunoștință veche, pe care de-abia aștepta să o vadă.
Am fost tentat să mă întorc, gândindu-mă că poate tocmai văzuse vreun prieten care apăruse în spatele meu. N-am făcut-o și am așteptat să văd ce urmează. S-a apropiat de mine, cu un zâmbet imens în barba dezordonată, plină de scame și fire de tutun, a aruncat plapuma către intrarea în cort și m-a salutat din nou, ducând mâna stângă la un chipiu imaginar. M-a bufnit râsul. Era atâta bună dispoziție în fața aia ridată, plină de păr zbârlit, în ochii ăia mari și albaștri ca apa oceanului deasupra coralilor, încât era imposibil să rămân serios.
Mi-a spus că-l cheamă Jimmy și m-a întrebat ce-i cu mine p-acolo. Nu mă mai văzuse până atunci prin zonă. I-am răspuns că mă duc la muncă, dar că mă rătăcisem un pic. Dacă tot ajunsesem lângă cafenea, mă gândisem că nu mi-ar strica o cafea și un croissant sau un melc cu stafide. Mi-a urat poftă bună și succes la noul loc de muncă. I-am mulțumit și am dat să intru în cafenea. Atunci, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-l întreb dacă nu cumva vrea să-i cumpăr ceva.
Văzusem, nu o dată, cum trecătorii îi întrebau pe oamenii străzii care-și fac veacul de ani de zile în vecinătatea cafenelelor din Londra, ce doresc să mănânce sau să bea. Se așezau pe vine lângă ei, vorbind despre vreme sau fotbal, iar apoi intrau în local și le cumpărau o cafea, un ceai sau un croissant, în funcție de dorința fiecăruia. Îmi promisesem că voi face și eu la fel într-o zi, atât de mult îmi plăcuse acel tip de apropiere, de la egal la egal, între oamenii care doar merg pe trotuare și cei care aparțin străzilor.
L-am întrebat pe Jimmy ce ar pofti în dimineața aceea. S-a gândit o clipă și a decis: o cafea cu lapte și un corn cu scorțișoară. Am luat la fel și pentru mine. Câteva minute mai târziu, stăteam amândoi afară, sorbind din cafea și mușcând din croissant. Mă uitasem la ceas și constatasem că aveam încă suficient timp să ajung la timp la noul job. Era la doar câțiva pași distanță de cafenea. Nu mai știu despre ce am vorbit cu Jimmy în minutele alea. Cu siguranță, nimic important. I-am spus că sunt român, că locuiesc de doi ani în Londra, lucruri de genul ăsta. El m-a ascultat cu atenție, mișcându-se de pe un picior pe altul, uitându-se din când în când în lungul străzii. Am terminat de mâncat și de băut, i-am strâns mâna și am plecat spre job.
A doua zi, deși aș fi putut alege un traseu mai scurt de la stația de metrou către muncă, am preferat să mă „rătăcesc" din nou, pentru a-mi lua cafeaua de la Pret A Manger-ul lângă care locuia Jimmy. Era tot acolo, parcă așteptându-mă. Ne-am salutat, am intrat în local și am luat două cafele cu lapte și două foietaje cu scorțișoară. Mi-a mulțumit și a spus că o să mănânce mai târziu, nu se simțea prea bine. A luat vreo două guri de cafea și m-a întrebat cum îmi merge. Nu mai știu ce i-am răspuns, știu doar că am vrut să o iau din loc, deși aveam suficient timp să ajung la muncă.
În momentul ăla, Jimmy a început să vorbească. În vreo trei – patru minute mi-a povestit întreaga lui viață. Locuise în Kent, muncise ca mecanic într-un service auto, se apucase de droguri și începuse să bea din ce în ce mai mult, îl părăsise nevasta, îl dăduseră afară de la serviciu, venise în Londra cu vreo șapte ani în urmă, își cumpărase un cort cu ultimii bani și de atunci, locuia pe stradă. În esență, asta era povestea lui Jimmy.
Nu știu de ce s-a apucat să-mi povestească toate lucrurile alea, însă mi s-a părut că i-a prins bine că a făcut-o. Am mai aflat că avea o fiică de 28 de ani, pe care nu o mai văzuse de multă vreme. La un moment dat, Jimmy îndrăznise să ia trenul din Charing Cross către orășelul din Kent în care locuia fiica lui, Angela. Își strânsese cortul roșu, își luase în spatele rucsacul imens și plecase să-și vadă fata, care se mutase cu prietenul ei într-un apartament dintr-o mică localitate, nu departe de orașul în care trăise până în urmă cu câțiva ani, alături de Jimmy și mama ei. Aflase adresa la care stătea Angela, de la un cunoscut care trecuse pe lângă cortul lui, pe vremea când locuia pe Piccadilly St, aproape de biserica Saint James.
Când a coborât din tren, lui Jimmy i s-a făcut frică. Nu o mai văzuse pe Angela de un an, când el plecase cu o sacoșă plină cu haine către Londra, care avea să-i devină casă de atunci încolo. A traversat pasarela și a așteptat trenul de întoarcere în Charing Cross. De atunci, nu a mai încercat niciodată să-și vadă fiica. M-am uitat la ceas, aproape că întârziasem la muncă. Mi-am cerut scuze și i-am promis că vom continua discuția a doua zi.
Am trecut în fiecare dimineață pe la Jimmy, timp de multe săptămâni, discutând despre câte lună și în stele, eu povestindu-i despre România și despre lucrurile care îmi plăceau ori îmi displăceau în Londra, el despre fosta lui soție și despre fiica lor, Angela, care întotdeauna fusese un copil ascultător, probabil cea mai cuminte fetiță din lume. Mi-a povestit cum mergeau la mare, în sud, plimbându-se toți trei de-a lungul falezei, cum umpluseră grădina cu flori, cum dădeau din când în când câte o tură cu bicicletele în jurul orășelului în care locuiau.
La un moment dat, mi-a arătat și o poză cu Angela (în care avea, poate, 10 sau 11 ani), îmbrăcată cu niște blugi albaștri și un tricou roz, cu părul blond tuns scurt și cu aceiași ochi albaștri ca apa oceanului de-a lungul unei insule tropicale. Vorbea aproape numai despre fiica lui, de fiecare dată când ne întâlneam lângă cafenea. Îl ascultam mereu cu atenție, fiindu-i aproape recunoscător că mă făcuse părtaș la povestea lui și mai ales, la dorul de unicul său copil, pe care nu-l mai văzuse de aproape șapte ani.
Îi priveam cearcănele vineții, care însă nu umbreau cu nimic ochii aceia vii, în care viața nu părea să se fi stins vreodată. Nu l-am văzut în nicio dimineață trist. Nu-mi amintesc să mi se fi plâns vreun moment că-i lipsește ceva, că are nevoie de bani sau de o plapumă nouă. Întotdeauna era, dacă nu vesel, măcar împăcat cu încă o dimineață care apucase să vină, găsindu-l în viață, gata să trăiască acea nouă zi care i se oferea fără condiții.
A recunoscut că uneori, când mai primește câteva lire, își cumpără câte o sticlă cu băutură și o dată pe săptămână, tutun, foițe și filtre. De la mine nu a vrut să primească bani, spunându-mi că e suficient că ne bem cafeaua în fiecare dimineață. M-a asigurat că nu moare de foame, că-s destui cei care-i lasă sandvișuri la intrarea în cort, apă găsește din belșug iar câteodată mai pică și o liră, două.
Într-o bună zi, l-am anunțat că jobul meu e pe sfârșite. Intrasem în ultima săptămână de muncă. I-am promis că din când în când o să mai trec pe la el, ca să văd cum îi mai merge. Mi-a zâmbit, cu ochii lui mari și albaștri, plimbându-și mâna prin barba deasă. M-a rugat să n-o fac, să-mi văd de viață, să nu mă preocupe soarta lui. Am insistat că o să trec, totuși, că o să-mi fie dor de diminețile noastre cu cafea și cornuri cu scorțișoară.
Pentru prima oară, l-am văzut cum se întristează. Și-a plecat capul și mi-a spus că nu ne vom mai vedea niciodată. Era atât de abătut, încât nu i-am mai spus nimic. Am plecat spre serviciu, lăsându-l acolo, în fața cortului, cu cafeaua în mână. Am continuat să vin până în ultima zi, însă întâlnirile noastre au fost din ce în ce mai scurte. Îmi spunea că nu se simte prea bine, că are ceva de făcut, evitând să mai vorbească. În ultima zi, am stat doar un minut sau două. Ne-am strâns mâinile iar la plecare, i-am promis că o să trec să-l văd, chiar dacă el nu dorește să o fac.
Nu a spus nimic, ci doar și-a dus mâna stângă, într-un salut milităresc, către un chipiu imaginar. L-am salutat și eu la fel, fără să-mi mai vină să râd, așa cum se întâmplase în prima zi când ne întâlniserăm. Am plecat încet către stația de metrou, gândindu-mă la acel om pe care, probabil, nu aveam să-l mai văd vreodată.
Nu m-am ținut de cuvânt. În lunile următoare, m-am luat cu munca, cu problemele de zi cu zi, mi-a fost mereu peste mână să mai trec pe la Pret A Manger-ul de la intersecția Carnaby cu Little Marlborough. M-am simțit vinovat o vreme, apoi am uitat cu totul de Jimmy. Mi-am spus că așa e viața, până la urmă nu aveam nicio treabă cu străinul acela, doar ne intersectaserăm o vreme, cortul lui fiind oarecum în drumul meu către un job temporar din centrul Londrei.
Iar apoi, într-o zi friguroasă de noiembrie, am avut treabă aproape de cafeneaua lui Jimmy și mi-am amintit de el. Am ocolit vreo câteva străzi ca să ajung acolo. Cortul lui roșu, plin de pete, dispăruse de pe trotuar. Am intrat în cafenea și am întrebat-o pe una dintre angajate dacă știa ceva ce Jimmy. Mi-a răspuns că-l luase o ambulanță pe la începutul lui septembrie, într-o sâmbătă după-masă. Jimmy nu mai ieșise din cort de vineri dimineață. Își băuse cafeaua, pe care i-o cumpărase un client care-l cunoștea de ani buni, iar apoi dispăruse sub pânza roșie. Au ieșit toate din cafenea când l-au urcat pe targă iar el s-a uitat către ele cu ochii lui albaștri ca marea. Două zile mai târziu, au venit doi băieți de la serviciile sociale, probabil, ca să-i strângă cortul și lucrurile. De atunci, nu au mai auzit nimic de el.
Am plecat de acolo fără să mai cumpăr cafeaua pe care plănuisem să o beau cu Jimmy. M-am gândit că poate s-a făcut bine, s-a externat și s-a mutat într-o altă zonă a Londrei. Mi-am imaginat că într-o bună zi o să-i văd din nou cortul roșu, pe o stradă din centru, aproape de o cafenea. Că o să-mi iasă în întâmpinare, salutându-mă militărește, cu degetele atingându-i chipiul imaginar. Iar apoi, povestindu-mi despre Angela și despre momentul în care o va întâlni din nou, pentru a o strânge în brațe. Asigurându-mă că nu a așteptat niciodată să-l caute, pentru că el nu avea dreptul, pentru că și-l pierduse de mult.
Și atunci, am înțeles de ce îmi ceruse să nu-l mai caut vreodată, sfătuindu-mă să-mi văd de viață, să-l uit, așa cum făcuse și fiica lui, pe care nu îndrăznise, nici măcar o dată, să o viziteze în atâta amar de ani, fiica lui, care niciodată nu l-a căutat pe cel pe care mi-l voi aminti întotdeauna într-un singur fel. Ca pe bărbatul cu barbă căruntă și dezordonată, cu ochi albaștri ca marea împresurând o insulă tropicală, care renunțase să mai aștepte pe cineva în ultimii săi ani de viață, bucurându-se, în schimb, de fiecare dimineață cu miros de cafea și scorțișoară.
Xxx
O poveste anonimă, apărută in presa românească. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a adus aminte de o întâmplare din trecut.
In periplul meu european am zăbovit câțiva ani pe tapșanul elvețian. Pe vremea aceea mă deplasam in fiecare zi pe jos către locul meu de muncă, Agenția Economică din cadrul ambasadei noastre. Pe una din strazi, un măturător era prezent și își îndeplinea conștiincios serviciul, zilnic. În urma lui rămânea o curățenie exemplară, nemțească.
Într-una din toamnele perioadei mele petrecute în țara ordinii și curățeniei de poveste, de care îmi amintesc și acum, parcă-l văd pe măsliniul măturător care m-a abordat. I-am ascultat povestea. Îi murise tatăl. Nu avea suficienți bani să-și cumpere un bilet de avion până acasă pentru a-și conduce părintele pe ultimul drum. I-am completat omului suma necesară cumpararii biletului, din salariul meu de diplomat sărăntoc al unei țări est-europene. Eram plătiți parcă din cutia milei de statul român. Azi și acum, pensionar militar, am același sentiment. Statul capitalist român își plătește foști apărători tot din cutia milei.
N-am sa dau detalii din povestea de viaţă a algerianului. Mă doare sufletul și azi când mă gândesc la acel locuitor al planetei Pământ. O poveste tragică a unui inginer, ajuns măturător in Elveția.
Azi milioane de români slugăresc alte popoare. Vai și amar de viețile lor și ale copiilor lor, răspândiți prin lume! Aud că demonii războiului vor ajunge în România și milioane de români vor fugi că potârnichile în cele patru zări. Doamne ferește!
Si câți ingineri, economiști, profesori, etc.români nu spală la cur alte popoare!
Best of Isaac Albéniz - Classical Guitar Compilation
(1860 - 1909)
One of Spain's most important composers, Isaac Albéniz (May 29, 1860 - June 16, 1909) was born in the town of Camprodon in Catalonia. He was a child prodigy who first performed publically on the piano at age four. By age seven he was studying at the Conservatory, at age eight, performing in various Catalan cities and towns wherever his father, a civil servant, was stationed. By the time he was a teenager Albéniz gained a reputation as a virtuoso panist, and word of his talents soon reached Madrid. He subsequenetly was awarded a royal pension to study at the Royal Conservatory in Brussels.
He had a clear calling to be a pianist from such an early age. Though Catalan at heart, in his music Albéniz introduced into his works the musical idioms native to the Andalusia region of the southern Iberian peninsula creating a synthesis of Spanish styles with contemporary European music developments. Even the titles of his works evoke images of his native land.
Albéniz died before he could finish his last and most famous work, an extended set of "impressions" for solo piano in four books titled Ibéria consists of 12 "scenes" from different regions of the country. The remaining works in the set were completed by Enrique Granados. Among his most enduringly popular pieces is the guitar prelude Asturias (Leyenda) from Cantos de Espa�a, originally written as a standalone piece, but later incorporated as #5 of the Suite española of 1886, with movements titled "Granada" and "Sevilla". The Rapsodia española for piano and orchestra completed the following year has also remianed in the repertoire.
Claude Debussy
Claude Debussy, 1862-1918
În muzică, Impresionismul a fost impus de francezul Claude Debussy, în ultimele decenii ale sec. 19, pentru a se delimita de sentimentalismul și izbucnirile temperamentale ale romanticilor, în mod special de stilul wagnerian. Compozitorul a cultivat muzica de atmosferă și culoare timbrală. Deși apelează mereu la programatism, ca și romanticii, programatismul impresioniștilor evocă nu descrie - păstrează caracteristica picturii și poeziei: exprimă stări, reacții spontane, imediate.
Limbajul muzical impresionist
Sistem modal pentatonic, alături de cel tonal și de alte moduri
Melodică de tip arioso = discurs melodic continuu
Ritmică subordonată melodicii și textului literar. Caracter rubato
Dinamică bogată, dar fără treceri bruște, contrastante
Mare bogăție timbrală; timbre rezultante (suprapuneri sau succesiuni de 2 sau mai multe timbre intonând aceeași melodie); folosirea vocilor cu vocalize, pentru culoare timbrală în cadrul orchestrei
Polifonie liniară; heterofonie
Forme libere
Genuri improvizatorice
Claude Debussy, 1862-1918
1862, 22 august. Claude Debussy se naște la St. Germain-en-Laye (Franța). Părinții erau proprietarii unui magazin de produse exotice.
Prima sa profesoară de pian, d-na Mauté de Fleurville, elevă a lui Chopin, i-a remarcat talentul, recomandându-l pentru Conservatorul din Paris.
1872-1884. Studiază la Conservatorul din Paris, clasa de compoziție a prof. Ernest Guiraud. Cantata sa L’enfant prodigue este distinsă cu Premiul Romei (bursă de studii timp de 2 ani în Italia).
1879-1882. Este angajat ca pianist la reședința contesei Nadejda von Meck, excentrica prietenă a compozitorului P. I. Ceaikovski [1]. La castelul Chenonceau de pe Loire, Contesa von Meck angajase un trio de tineri muzicieni: pian, vioară, violoncel. În anul 1879, Debussy l-a înlocuit pe colegul său Antonio Jimenez [2] în acest trio. Se cunoaște foarte puțin despre perioada petrecută de muzician în serviciul doamnei Von Meck.
Într-una din călătoriile la Viena, asistă pentru prima dată la un spectacol cu drama Tristan și Isolda de Wagner, sub bagheta dirijorului Hans Richter. Lucrarea – cunoscută deja în Germania de peste 15 ani – produce o impresie adâncă asupra lui Debussy.
1885-1887. Studii în Italia.
După 1887. Se dedică compoziției și acceptă rar să apară în public ca dirijor sau ca pianist.
1888, 1889. Asistă la Bayreuth, la reprezentarea dramelor lui Wagner, fiind fascinat mai ales de Parsifal. Ulterior, entuziasmul său se va transforma într-o vehementă opoziție față de limbajul și estetica wagneriană.
1889. Asistă la Expoziția universală de la Paris, fiind fascinat de culturile extrem-orientale.
1890-1900. Reprezintă deceniul cel mai prolific din creația lui Debussy, culminând cu opera Pelléas și Mélisande, după drama poetului belgian simbolist Maurice Maeterlinck. În pofida reacției unor critici ai vremii, opera s-a bucurat de succes, intrând definitiv în repertoriul internațional.
După Pelléas, Debussy devine celebru, fiind invitat în mari orașe muzicale ale Europei pentru a-și dirija lucrările sau pentru a conferenția despre muzică. Devine de asemenea cunoscut ca un foarte „acid” critic muzical, mai ales pe teme privind noile orientări în componistica europeană.
Din cercul său de prieteni nu făceau parte muzicieni, ci mai ales pictori, poeți, literați – majoritatea reprezentanți ai Impresionismului și Simbolismului, grup ce se întâlnea în mod obișnuit în casa poetului Stéphane Mallarmé. Pornind de la versurile acestuia, Debussy va compune prima sa lucrare simfonică importantă Prélude à „L’après-midi d’un faune”.
1905. Se naște Claude-Emma, fiica lui Debussy și a Emmei Bardac, creatore de modă (croitoreasă) – „Chou-Chou” – căreia tatăl său îi dedică suita Colțul copiilor (1906-1908).
După 1914. Muzicianul este marcat profund de război, nemaifiind în stare să compună.
1917, septembrie. Apare pentru ultima oară în public, la St. Jean-de-Luz, interpretând la pian Sonata nr. 4 pentru vioară și pian.
1918, 25 martie. Debussy moare la Paris de cancer intestinal, în timp ce avioanele și tunurile germane bombardau capitala.
[1] Văduva unui bogat inginer, contesa devenise stăpâna unei imense averi, care-i permitea să-i asigure muzicianului rus un venit constant, deloc neglijabil, timp de mai mulți ani, ca expresie a marii sale admirații (în pofida acestei admirații, sau poate tocmai din cauza ei, contesa și Ceaikovski nu s-au întâlnit niciodată).
[2] Antonio Jimenez Manjon, compozitor spaniol, 1866-1919, stabilit în ultimii ani ai vieții la Buenos Aires (Argentina).
Creația
Trei schițe simfonice Marea: 1) De la răsărit până la amiază pe mare; 2) Jocul valurilor; 3) Dialogul vântului cu marea
1872 Cantata sa L’enfant prodigue (Fiul risipitor) este distinsă cu Premiul Romei
1888 Cantata La damoiselle élue (Cea aleasă) – lucrare cu evidente influențe wagneriene.
1889 Cinq poèmes de Baudelaire – lucrare cu evidente influenţe wagneriene
1890 Suite bergamasque pentru pian
1893–1902 Opera Pelléas et Mélisande, după Maurice Maeterlinck
1892-1894, Prima audiţie: 22 dec. 1894 Prélude à „L’après-midi d’un faune” (Preludiu la „După- amiaza unui faun”) după Stéphane Mallarmé - prima lucrare în limbaj autentic impresionist.
Preludiu la După-amiaza unui faun, versiunea scenică
1899 3 Nocturnes
1902, 30 aprilie Premiera operei Pelléas şi Mélisande, la Opéra-Comique din Paris.
1903-1905 La mer (3 Schiţe simfonice Marea)
1906-1909 Images – 2 volume de piese pentru pian.
1906-1908 Suita „Children’s Corner” (Colţul copiilor).
1910-1913 2 volume de Preludii pentru pian
1911 Drama liturgică Le martyre de St. Sébastien (Martiriul Sfântului Sebastian)
Preludiu la După-amiaza unui faun
1912 Images (Imagini)
1913 Baletul Jeux (Jocuri)
1915 Două volume de Studii (Études) pentru pian şi Suita En blanc et noir (În alb şi negru) pentru 2 piane, lucrări în care se simt unele influenţe din partea tânărului compozitor Igor Stravinski.
1917 Compune ultima sa lucrare, Sonata nr. 4 pentru vioară şi pian.
Preludii pentru pian
Pași pe zăpadă, (nr. 6, Caiet 1)
Catedrala scufundată, (nr. 10, Caiet 1)
Focuri de artificii, (nr. 12, Caiet 2)
Alte compoziții
Clar de lună
Opera Pelléas et Mélisande
-
Aur, aur, aur! Barca de 8 plus 1 aduce al treilea succes al României la Jocurile Olimpice, după 20 de ani După 4 medalii la Jocurile Olimpic...
-
România strigă hoții la Paris: Sabrina Voinea, declarații disperate, cu lacrimi în ochi Gimnasta Sabrina Maneca-Voinea a declarat că se simt...
-
Biserica Ortodoxă, reacție virulentă, după imaginile revoltătoare de la Jocurile Olimpice: Este de natură demonică! Purtătorul de cuvânt al ...
