Anamaria Vartolomei (n. 9 aprilie 1999, Bacău(d), Bacău, România) este o actriță franco-română cunoscută pentru rolul Violettei Giurgiu din filmul Mica mea prințesă (2011).
Anamaria Vartolomei, laureată a Premiului César: „Emigrantul român are un mix de curaj și de vulnerabilitate“
Anamaria Vartolomei, una dintre cele mai apreciate actrițe ale noii generații din Franța, vorbește cu luciditate și tandrețe despre felul în care emigrația modelează caractere și destine.
Anamaria Vartolomei, una dintre protagoniștii filmului „Jaful secolului“. FOTO: Doria Drăgușin
Am întâlnit-o pe Anamaria Vartolomei (26 de ani) într-o duminică de septembrie. Venise din Franța special pentru premiera filmului „Jaful secolului“ (regia: Teodora Ana Mihai, scenariul: Cristian Mungiu), acum în cinematografe, care este și propunerea României la Oscar. Am avut un puternic sentiment că am mai cunoscut-o și abia la final, după răspunsurile sincere și nefiltrate, am realizat că prezența ei îmi amintește de actrița franceză Marion Cotillard care, în urmă cu șase ani, a fost pe scena Ateneului Român, în rolul Ioanei d'Arc: două ființe firave, gingașe, cu ochi verzi pătrunzători și cu o putere incredibilă de a da glas femeilor supraviețuitoare.
Anamaria s-a născut la Bacău, dar a crescut în Franța, într-o familie modestă de emigranți români, și a avut norocul să fie introdusă în lumea cinematografiei de mică: la 10 ani, ea debuta în filmul „Mica mea prințesă“, alături de Isabelle Huppert. Mărturisește că a avut privilegiul de a-și alege rolurile – toate fete și femei aflate în furtuna anumitor contexte socio-politice –, și că reperele sale i-au fost mama ei și Annie Ernaux, scriitoare laureată a Premiului Nobel. Pasiunea și dăruirea pe care le-a investit în personajele sale, dar și talentul remarcabil, i-au adus în 2022 Premiul César pentru „Cea mai promițătoare actriță“. Acum, Anamaria joacă rolul Nataliei, soție și mamă, care pleacă împreună cu bărbatul ei, Ginel, la muncă în Țările de Jos. Și de aici, povestea este deja cunoscută din presa națională și internațională: Ginel și alți doi prieteni pun la cale și execută un jaf la Muzeul din Rotterdam, în 2012.
„Weekend Adevărul“: Cum a fost pentru tine primul rol în limba română?
Anamaria Vartolomei: Era o dorință de-a mea de ceva vreme. Am lucrat în mod special cu Cristian Mungiu, dar da, a fost interesant la început, pentru că totuși am o urmă de accent francez. Și ideea era de a șterge complet accentul și asta a fost o pregătire pe care am făcut-o cu Cristian în mod particular. A fost puțin stresant la început, dar mi-a fost benefic, mi-a plăcut mult experiența.
Simți că este ceva în care ai putut să exprimi mai bine în română decât în franceză?
E interesant. Am avut ocazia de a juca în engleză, am avut impresia că e un joc complet diferit de cel în franceză, am avut impresia că a juca în română dă naștere la alte nuanțe, e altă limbă, e alt fel de a spune cuvintele, de a transmite o idee, de a privi lumea în funcție de limba pe care o vorbești.
În ultimul an ai avut două roluri de mamă, Natalia și Rebeca (în filmul „L'intérêt d'Adam“). În cine ți-ai găsit inspirația pentru ele?
Pentru Natalia, nu numai pentru aspectul de mamă, dar în Natalia în mod general m-am gândit la mama, pentru că mama a plecat și ea la 23 sau 24 de ani. O vedem în film lăsând în urmă în România pe fiica ei, Alesia, care avea 6 ani, cam pe cât aveam și eu. Deci a fost totuși o poveste pe care am trăit-o destul de personal. Mama a făcut și ea menaj când a ajuns în Franța, a avut munca asta de a lua totul de la zero și a avut de înfruntat complexul de a fi tratată ca cetățean de mâna a doua. Toate acestea m-au inspirat – mama, părinții mei în general, și ce au putut ei trăi în Franța. Iar Rebeca este o persoană puțin borderline, așa că nu am avut o inspirație particulară, intimă, ci mai degrabă referințele pe care mi le-a dat regizorul.
Anamaria Vartolomei, în rolul unei emigrante în Țările de Jos
Am văzut că, de-a lungul carierei, ai avut mereu roluri foarte bine conturate de femei vulnerabile, dar puternice în același timp, supraviețuitoare. Au venit aceste roluri spre tine sau le-ai ales tu? Ai avut mai multe oferte de roluri pe care le-ai respins?
Am spus „nu“ mai mult decât am spus „da“. În cariera mea, niciodată n-am vrut să fac compromisuri. Mereu am mers spre drumurile care chiar m-au impactat emoțional, care îmi stârneau curiozitatea, care îmi permiteau să explorez o zonă necunoscută sau să încerc lucruri variate, diferite. Deci da, mi s-au oferit, dar am avut luxul acesta enorm de a refuza – totuși, pentru că e un privilegiu să spui „nu“.
Și pentru toate aceste personaje atât de bine definite, ai avut modele în artă, în filme, în literatură sau din viața de zi cu zi?
Cred că Annie Ernaux. Mi se pare că ea reprezintă o figură majoră pentru multe femei, pentru că ea e autoarea care definește cel mai bine femeia în condițiile sociale, intime, culturale. Deci citind-o mult pe Annie, mi-am dat seama cât de bine face portretul femeii așa cum a putut trăi. Până la urmă, în fiecare femeie este o emoție pe care ea o abordează în cărți. Annie aș zice că e un model inspirațional foarte, foarte bun.
Ce ai adus Nataliei din satul unde ai copilărit până să pleci în Franța?
Cred că orice om de altă naționalitate care ajunge într-o țară străină, mai ales dacă sunt tineri, au acest curaj, această determinare de a fi bine. Dar, în același timp, poți fi complet deposedat de aceste calități când te regăsești în fața realității care totuși te consideră un cetățean de mâna a doua, care te desconsideră, care te face invizibil, care te umilește câteodată. Deci mixul acesta de curaj și de vulnerabilitate aș spune că l-am adus Nataliei.
Tu te-ai lovit de discriminare vreodată? La școală poate, sau chiar în breasla actorilor?
Nu, niciodată. Copiii se iau de ce pot – că e fizic sau că e mai cultural, ce-o fi. Dacă găsesc ceva și aud ceva despre cineva, totul e motiv de glumă, de umilință, într-un fel. Dar nu a fost nimic impactant pentru mine, să fiu sinceră. În societate, niciodată nu m-am simțit marginalizată. Dar eu am ajuns la 6 ani, am beneficiat de eforturile părinților mei care au betonat drumul pentru mine și fratele meu, ei au avut mai multe suferințe decât noi.
Lansarea acestui film vine într-un context negru pentru România, care a înregistrat anul acesta, până acum, peste 40 de femicide, iar violența domestică la adresa femeilor este o știre la ordinea zilei. Ce ar putea femeile să învețe de la Natalia?
Să spună „nu“. Înțeleg că e greu să te emancipezi când cineva are putere asupra ta, e ușor să spui că tu ai putea să o faci, dar e greu când te confrunți în fiecare zi cu dominația masculină în cuplu, la muncă. Este greu să-ți dai seama și e greu să te scoți din această situație. Nu e ușor să-i spui cuiva că dacă altele au făcut-o, poți să o faci și tu. Implică multe lucruri care sunt foarte greu de asumat și de dus. Trebuie, cred, să fim solidare unele cu altele și să ne sprijinim. Să încercăm să le ajutăm pe cele care probabil sunt mai vulnerabile, să le dăm un pic de curaj pentru beneficiul lor, pentru că, până la urmă, nu poți trăi fericit dacă ești constrâns. În privința Nataliei, se vede că ea tace și face, nu îi convine, dar nu i s-a dat dreptul să nu-i convină – așa e modelul la noi. E dreptul tău să fii cum vrei. Dacă-ți convine și te face fericită să te ocupi de copii, să fii mamă, să te ocupi de casă, e ok și e un drept. Cum e și dreptul de a nu dori copii, să îți dorești să fii independentă financiar, să fii independentă la muncă, să ai o identitate socială proprie, dezlegată total de identitatea bărbatului tău. Este onest și este un drept care îți aparține ţie.
Actrița a avut de-a lungul timpului roluri ale unor femei vulnerabile, dar puternice. FOTO: Getty
Sistemul acesta și modul acesta de a vedea femeia – femeia e bună de stat acasă, să se ocupe de casă și de copii – am impresia că aici, în țările din Est, nu e considerat ca o alegere, e un ceva impus, e un model care trebuie urmat, și dacă nu-ți convine, asta e. Asta mi-ar plăcea să se schimbe. Femeia trebuie să știe că are dreptul de a-și alege propriul drum. Este dificil – și mai dificil este la sat, unde nu ai alte modele și contează foarte mult ce zic ceilalți. A te emancipa și a trăi pentru sine... acestea cer mult curaj. E dificil, dar cu toții îl putem găsi în noi – pentru unii este mai greu, pentru alții este ceva natural. Până la urmă, și Natalia își ia inima în dinți și pleacă de lângă Ginel la final.
La începutul filmului există acea scenă care doar sugerează că ar urma o agresiune sexuală, un viol. Ți-ai fi dorit mai mult de la acea scenă?
Nu. Mi se pare inteligent cum a fost. Până la un moment dat, fiecare poate să proiecteze ce vrea. Și asta îmi place când un film oferă întrebări și nu neapărat răspunsuri. Dar nici eu nu știu neapărat ce s-a întâmplat. Până la urmă, ceea ce dovedește această scenă e că nu e important gradul de violență care s-a întâmplat. O agresiune poate să fie doar ce s-a întâmplat atunci, adică ce vedem – a fost luată cu forța –, poate să fie verbală. Oricum, e ceva care a marcat-o, care a traumatizat-o și asta contează. Dacă ai atins pe cineva emoțional și ai creat o traumă, poate să fie ceva ce noi considerăm că e lejer, dar pentru unii e mult mai impactant și mai greu de dus, și e important să vedem asta.
Natalia, cu toate că este o fată de la țară, prezintă o inteligență emoțională sau artistică, când rămâne și contemplează foarte mult la tablouri sau are o atitudine reținută când tablourile sunt arse. Cum te-ai raportat la această întâlnire a fetei simple cu o lume mai elitistă?
Da... E interesant. Nici Cristian nu știe bine despre asta. Este de înțeles când unii se bat pentru o mie de euro pe lună, nici măcar să știu că unele picturi sunt vândute cu milioane. E sursă de întrebări, de probleme. Este amuzant acest paradox între Michels (n.r. – reprezentantul muzeului din Țările de Jos), care spune că stau picturile afară, în frig, și procurorul român zice că trist este că și în case e frig. E foarte interesant să vezi cum se transformă umanitatea în funcție de mediul social. Eu cred că e un confort să vezi, să gândești ca Michels, când ai generații de confort în urmă. Dar ceilalți, care au încă de dovedit, care se zbat pentru un confort financiar cât ar fi el de mic, nu au această deschidere a minții, consideră arta ceva futil, ceva absurd aproape. Și totuși, Natalia este ca un pod între Est și Vest, între patrimoniul cultural și între ceva mult mai concret de valori umane și de muncă, de lucruri mai simple în aparență.
Anamaria s-a născut în România, dar a crescut de la 6 ani în Franța
Cum am zis, este vorba de generații de confort în spate. Presupun că dacă te-ai născut într-o familie bună, din generație în generație, nu trăiești pe pielea ta ce trăiesc ceilalți, nu înțelegi; așa cum poate nici unii dintre noi nu înțeleg cum e să dai atât de multă valoare unei picturi. Este interesantă această emoție stârnită la Natalia, care e foarte vulnerabilă în acel moment, și îmi place să cred că ea e o fire care nu acceptă nici una, nici alta. E înțelegătoare față de ambele situații și are o inteligență emoțională aparte.
Cum a fost prima ta întâlnire cu un muzeu din Franța?
Cred că a fost Muzeul Luvru, mama m-a dus. Oricum, prima mea experiență este o una turistică. Mai întâi, te duci la cele mai mari, și după, le descoperi și pe cele mai mici, mai puțin cunoscute, și așa îți dezvolți gusturile. La Paris am norocul de a avea enorm de multe muzee, centre culturale, galerii.
Filmul este o frescă foarte consistentă a ceea ce înseamnă viața emigrantului român. Ai simțit în scenariu, în film, ecouri ale poveștilor, ale știrilor pe care le-ai tot auzit de-a lungul timpului în Franța despre emigranți?
Da. Mi se pare că e un portret brutal de sincer despre prejudecăți, despre acest complex de inferioritate, de a fi desconsiderați, de a fi invizibilizați. Mi se pare că și Cristian are această atitudine, mereu în filmele lui arată cu foarte mult adevăr și într-un mod particular de realist situațiile cotidianului. Eu am avut încredere foarte mare în Cristian și în echipele de costume, cei care se ocupau de a da o viață personajelor, de oameni care să facă ceva subtil, dar adevărat. Când am fost la avanpremiera filmului la Timișoara, era în sală o doamnă care a zis că personajele vorbesc cu insulte. Iar Cristian i-a spus „Eu arăt doar realitatea“. Trebuie să acceptăm că și asta este o realitate – nu este doar așa, dar există.
„Jaful secolului“ este propunerea României la Premiile Oscar. FOTO: Doria Drăgușin
Mi s-a părut că, pe alocuri, filmul s-a transformat într-o justificare a faptelor rele, ilegale, prin prisma sărăciei – lipsa banilor îi împinge pe oameni să facă rău. Cum vezi acest aspect?
Da, exact. Este ca omul care își bate femeia și zice „păi da, dar a ridicat tonul“. Mereu să găsim vinovați. Și presupun că dacă am pleca un pic capul și am fi un pic mai umili, cred că lucrurile s-ar schimba. Eu consider că schimbarea vine de la sine. Decât să așteptăm de la ceilalți eforturi sau să începem să ne scuzăm că nu noi suntem de vină, ar trebui să înțelegem că fiecare e stăpân pe ce face. Tu ai și responsabilitatea de a arăta oamenilor că nu suntem doar ceea ce cred ei că suntem.
Avem și partea în care oamenii fac lucruri ilegale sau la marginea ilegalității din cauza presiunii din jur sau pentru că sunt obligați de anturaj, vedem asta și în cazul Nataliei. Și poate că filmul transmite și mesajul de a fi empatici, de a înțelege și astfel de oameni.
Da, dacă nu ai opțiuni, te descurci cu ceea ce ai la îndemână. Când pleci undeva la muncă, te aștepți să ți se așeze covorul roșu. Și ceilalți, în societatea lor, au probleme. Cristian spune asta foarte corect: să nu ne așteptăm că străinii trebuie să ne dea nouă un loc de muncă de parcă așa se cuvine. Trebuie să faci un efort. De exemplu, mama a plecat din România cu diplomă de infirmieră, care nu este recunoscută în Franța. Când ajungi într-o țară străină, fără bani și timpul necesar, trebuie să lași trecutul în urmă. Nu ai multe opțiuni: femeile – menaj, bărbații – în construcții. Cred că dacă diploma mamei ar fi fost recunoscută, alta era situația. E greu, e de înțeles, dar nu este o scuză. Este important, totuși, să rămâi integru.
Spuneai că cinematografia este menită să schimbe mentalități. Și, pe de altă parte, spuneai că te simți oarecum responsabilă, fiind un român din diaspora, să schimbi aceste clișee despre noi. Ce ai vrea să schimbi cu „Jaful secolului“?
E interesant să vezi cum reacționează lumea, cum fiecare are o opinie diferită. Cred că e important în România ca lumea să se întoarcă la această cultură a filmului, de a nu se duce la cinema doar când e un eveniment sau divertisment. E ceva politic să faci un film. Nu e doar să râzi și să vezi un pic de acțiune tip american. E important să vezi și lucruri mai sociale și cred că, dacă s-ar duce mai mulți, ar avea un impact diferit industria filmului în România. Sper ca lumea să fie puțin sensibilă și înțelegătoare față de aceste traiectorii și să nu judece ușor.
