Palatul lui Take Ionescu

Un avocat italian a cumpărat Palatul lui Take Ionescu din centrul Bucureștiului și are un plan formidabil pentru clădire.

Palatul Take Ionescu din Bucuresti

Palatul se află pe strada care leagă Piața Lahovary de Piața Amzei, la intersecția cu Magheru. Trecem pe lângă el tot timpul, fără să știm al cui a fost, ce arhitect celebru l-a proiectat și ce valori ascunde. Imaginați-vă doar atât: în perioada interbelică, prin grădina Palatului se plimbau un urs, o maimuță și multe, multe căprioare. L-a proiectat un mare arhitect elvețian, Louis Blanc, pentru un om care-a făcut mai degrabă istorie, decât politică: Take Ionescu. După ce a trecut prin două războaie, o ocupație comunistă și o dezolantă distrugere post comunistă, Palatul are șansa să renască pentru că un avocat italian a înțeles mai bine decât noi ”cât de grandios a fost acest interbelic în România”.

Mai jos, interviu în exclusivitate cu avocatul italian Mario Antico la “Make Bucharest Great Again”, un proiect B365 dedicat salvării patrimoniului orașului.

Despre Take Ionescu se învață puțin la școală, câteva rânduri în treacăt în manualul de istorie pentru clasa a 12-a. Cine mai știe că a fost un mare orator, tribun politic, avocatul care câștiga orice proces prin pledoariile sale imbatabile, politician, diplomat, ministrul Instrucțiunilor Publice, Prim Ministru, omul care a contribuit cu mare dăruire la înfăptuirea României Mari? A mai fost și ziarist (corespondentul TheTimes la București), un pasionat călător care planuia să vadă Japonia, poet romantic, multidisciplinar. Așa că, dacă personalitatea sa este uitată, de ce s-ar vorbi despre măreția palatului său în care găsim pasiunea lui pentru Artă, Frumos, Arhitectură?

Take Ionescu, 1858-1922.

Un personaj cu calități atât de evidente, încât până și acidul Caragiale îl respecta, ba chiar Nenea Iancu s-a înscris în noul partid înființat de domnul Take, Partidul Conservator Democrat desprins din Partidul Conservator, că și pe atunci partidele făceau pui.

Caragiale: Insemnarea lui Caragiale din iunie 1897, sursa Arhivele Naționale.

Bine că, până la urmă, dacă îi citiți scrisorile, Caragiale se supără pe Take că nu l-a pus pe liste ca să devină deputat de Argeș.

“Gândesc că Take, cum îl știu om bun, mă va pune la masa lui, bogată ori săracă, în cel din urmă loc din coadă, mă va pune însă la masă-între meseni”. (Berlin, 1908, Caragiale, Cele mai frumoase scrisori alese de Dan C. Mihăilescu). Take nu l-a pus la masă, așa că nenea Iancu a rămas la Berlin să manânce “franzela exilului”, cum spunea.

Poporul îl știa de ”Take, Șapte Pantaloni” sau “Tăkiță, Guriță de Aur” pentru că avea darul vorbirii, și mai ales, al rostirii. Mi-l imaginez în campanie electorala in București prin mahalale desfundate și prin târgurile prăfuite din țară. Sau la Barou, unde nimeni nu-i rezista.

„De la primele cuvinte place prin dulceața graiului, de i se spune Guriță de aur, și interesează prin limpezimea expunerii, raționamentul este atât de strâns, încât adversarul se simte ca intr-un clește. Faptele defilează, argumentele se înșira, concluzia se desprinde repede. Intreaga lui ființă raspândește o imensă simpatie, este vrajitorul cuvintelor. Este peste putință când sfârșește să nu fii de părerea sa; cauza e câștigată. Pledoaria lui era o bijuterie fină din care te deșteptai ca dintr-un concert, prins și de inimă și de minte, avea vraja inimilor si succesul lui in toate directile se explica prin acest dar mistic ( Dem I. Dobrescu, Decanul Baroului Ilfov in „Take Ionescu, viața si opera” de Romulus Seișanu). Să nu uit. Dem. I Dobrescu a fost cinci ani primar al Bucureștiului, a făcut lucruri importante pentru oraș, are o vilă absolut extraordinară în cartierul Armenească, imobil care în prezent se află într-o ruină totală. Cineva urmărește terenul ei.

La Paris, Take a frecventat Cenaclul Hidropaților în care studenții studiau arta improvizării discursurilor

Cei zeflemitori, cei care nu-l aveau la inimă, adversarii politici îi spuneau ”Take, Șapte Pantaloni”, după cum scrie George Costescu în “Bucureștii Vechiului Regat” (1944, Editura Universul). Și asta pentru că tatăl sau, negustor de cereale avea și o abagerie în Ploiești, unde atârna pe o sfoară, drept marcă a firmei, șapte perechi de pantaloni din aba. Așa arătau panourile publicitare pe atunci: șapte pantaloni de aba, pe o sfoară. Nici “aba” nu mai avem, așa că de unde să știm ce înseamnă dacă nu se mai face? Era o țesătură groasă de lână din care țăranii își croiau haine pe vremea când nu aveau Gucci, Nike, Hugo sau Boss Casual.

Take Ionescu, băiatul de negustor din Ploiești, se întoarce după sapte ani de la Paris cu diplomă de doctor în drept “magna cum laude” (l-a avut coleg pe Raymond Poincare, viitorul Președinte al Franței). Se înscrie în Baroul de Ilfov, rupe gura târgului cu pledoariile sale, intră în politică, iar în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, îl poftește pe Louis Blanc să-i ridice un Palat. Blanc a făcut foarte multe pentru chipul Bucureștiului, printre care Ministerul Agriculturii, Facultatea de Medicină sau Palatul Maurice Blank, fostul sediu al Amabasadei SUA la București, despre care am scris aici.

Interior Palatul Take Ionescu din Bucuresti.

Un Palat cu un turn fascinant, în curtea căruia, în locul unor foste grajduri, cea de-a doua soție a lui Take, Adina, a construit replica unui palat florentin, asta mai târziu, după moartea politicianului. De prima soție, o englezoaică, Elisabeth Richards, domnul Take se îndrăgostește la prima vedere la Paris și se însoară împotriva voinței tatălui său care-și dorea ca baiatul lui să se insoare cu o fată de boier, la București. Elisabeth era săracă, dar avea inimă mare, puțină lume știe că doamna Bessi Ionescu a înființat “Societatea pentru prevenirea cruzimii față de animale”, prima de acest tip din România.

Interior Palatul Take Ionescu din Bucuresti.

“ Lumea cea mai neașteptată, diplomați cunoscuți, senatori respectabili, deputați grăbiți, arivisti de tot felul, clienți bogați, ziariști serioși sau lihniți, șantajiști de meserie, solicitatori de rând, văduve, orfani, bancheri, cămătari, femei suspecte, toată zgura politicianismului român venea la parterul Palatului. În timp ce la etaj, doamna Bessi era înconjurată de câteva englezoiace și de nenumărați câini, citind, cântând la pian și ocupându-se, cu o britanică tenacitate, de protecția animalelor” (I.G.Duca “Memorii”).

Doamna Bessie Ionescu a infiintat Protectia Animalelor in Romania.

După 35 de ani de căsnicie cu domnul Take, Bessie moare la vârsta de 60 de ani într-un accident de călărie, în Anglia. Take se recăsătorește cu Adina Olmazu, fostă Cordescu, o fată care avea cu 33 de ani mai puțin ca el. În timpul primului război mondial, Adina era refugiată la Odessa. Venerabilul politician sare toate granițele ca să o vadă, fapt despre care scriu ziarele vremii: “țara este în nenorocire și miniștrii bătrâni petrec și se țin de aventuri amoroase”.

În martie 1922, Take Ionescu pleacă în vacanță în Italia. Într-un restaurant din Napoli consumă stridii oferite cu insistență. Moare în ziua de 22 iunie 1922 într-un sanatoriu din Roma de febră tifoidă, boală contractată în urma consumului de stridii. In țară, compatrioții sunt convinși că a fost otrăvit. Este îngropat cu onoruri militare la Mănăstirea Sinaia, conform dorinței sale, un loc sacru de care era foarte legat (avea și o minunată vilă la Sinaia), locul în care în copilărie se vindecase de holeră. Nicolae Iorga scrie că „înmormântarea a fost mai strălucită ca a Regelui Carol”. Cavoul său în stil neoromânesc va fi proiectat de un alt mare arhitect, Petre Antonescu.

Interior din cavoul lui Take Ionescu de la Manastirea Sinaia.Foto Antoaneta Dohotariu. Manastirea Sinaia, drumul spre cavoul lui Take Ionescu.Foto Antoaneta Dohotariu.

În Palatul lui Take Ionescu din București a funcționat Institutul de Etnografie și Folclor. De curând,  monumentalul imobil a fost cumpărat de avocatul italian Mario Antico. 

Mario Antico, avocat italian.

„Mulți străini, inclusiv ai mei din Italia, nu stiu cât de mare a fost România in perioada interbelică”

Mario Antico este in România, trăiește și lucrează în București de 12 ani. Împreună cu asociatul său, Andrea Chirulli, Mario a gândit un plan amplu și nobil pentru Palatul Take Ionescu.

“Va fi contribuția mea la țara aceasta care mi-a dat tot” spune Mario.

„Vrem să facem un incubator de cultură italiană, vom colabora cu mari teatre din Italia cum este Scala din Milano”

Mario Antico: “Palatul are o structura extraordinară, are anumite caracteristici tehnice care ne permit să realizăm acolo tot ce vrem. Vrem să facem un incubator de cultură italiană, cu laboratoare gastronomice în care o să aducem chefi din Italia, cu laboratoare de artă și pictură. Există niște vitralii mari și acolo vom face o parte artistică unde studenții vor veni să picteze, dar în același timp împreună cu Eduard Uzunov de la Galeria “Rotenberg Uzunov” vom organiza expoziții de artă pentru public. Avem un pod foarte, foarte mare de șapte metri înălțime, acolo vom construi un teatru pentru arte dramatice în care se vor ține cursuri de regie și de actorie. Și acest pod va fi deschis publicului și avem deja colaborări cu artiști din Italia și cu mari teatre din Italia, cum este Teatro alla Scala din Milano. Vor fi și laboratoare de fashion design în care marile case de modă din Italia o să ne sprijine pentru a organiza ceva pentru public, un proiect de excelență.

Vom concentra cultura italiană, adică arta, pictura, designul, arhitectura, gastronomia și muzica într-o școală opendoor, acesta este proiectul”. 

Palatul Take Ionescu din Bucuresti.

Mario Antico: „Vom face acest proiect dintr-un mare respect pentru toată splendoarea pe care a avut-o perioada interbelică în România, mai ales pentru un exponent de marcă al ei, care este Take Ionescu”.

„Noi deschidem această scoală pentru români, asta este miza proiectului”

Mario Antico: “Inaugurarea este prevăzută pentru septembrie 2023 și suntem în faza de renovare totală. Este efectiv distrus, el a fost distrus, au existat mulți ani de litigii în care palatul a fost vandalizat, un monument istoric, un exemplu extraordinar al culturii românești a fost distrus. Chiar dacă este școală italiană ea va respecta România, acolo va fi România. Noi deschidem această școală pentru români, asta este miza proiectului”. 

Podul Palatului Take Ionescu din Bucuresti.

„Am văzut ce dezastru s-a intâmplat cu arhitectura extraordinară pe care voi o aveți”

B365: Cum de v-ați gândit la un “incubator de cultură italiană”? 

Mario Antico: “Sunt trei motive. Unul vine dintr-o frustrare pe care am avut-o în anii aceștia. Sunt aici de 12 ani și am văzut cum multe monumente istorice au fost distruse, am văzut ce dezastru s-a întâmplat cu arhitectura extraordinară pe care voi o aveți. Apoi este o pasiune de-a mea, stau nopțile să mă uit la ce monumente mai sunt la vânzare în ideea de a le cumpăra și de a le renova. Pentru că este ceva ce foarte puțină lume știe, și anume cât de grandios a fost acest interbelic în România. Și mulți din străinătate, ai mei din Italia nu se așteaptă la așa ceva, nu știu cât de mare a fost România în perioada interbelică”.

Mario Antico: “Mi se pare important și frumos să reevaluăm ce a fost România în acea perioadă, sunt pasionat de aspectul acesta arhitectural și imobiliar. După care, să zicem, mai am un motiv de frustrare, unul pentru cultura italiană. În sensul că sunt multe școli bune private, școala franceză, școala americană, dar școala italiană nu a avut până acum un incubator de cultură, noi am supraviețuit, dar nu am fost la adevăratul nostru nivel în București. Și al treilea motiv este că mi se pare că latinitatea aceasta merită mai mult și deschiderea României către facultățile bune din Italia trebuie să aibă o legătură în țară”. 

Interior Palatul Take Ionescu din Bucuresti.

B365: Ați cumpărat mai multe imobile în București? Sunteți un colecționar de case?

Mario Antico: “Este prea mult spus. Mai avem un monument în zona Ion Mihalache pe care încercăm să-l renovăm, mai am o proprietate monument pe Louis Blanc, tot așa o clădire extraordinară, și acest Palat al lui Take Ionescu”.

Interior Palatul Take Ionescu.

 

B365: De ce iubiți Bucureștiul?

Mario Antico: “Pentru că îți permite să ai absolut orice și pentru că, inclusiv ca străin, dacă vrei să faci ceva, să realizezi ceva, ai șansa să o faci. Dar asta este în general România. Este o țară in care ți se permite să faci dacă vrei, daca ești serios ai șanse, prin comparație cu o țară ca Italia în care dacă nu ești copilul cuiva și dacă nu ai recomandări nu ajungi nicăieri”.

„In Italia acest Palat ar fi Muzeu, aici au devastat din punct de vedere estetic ceva grandios”

Mario Antico: “Am văzut ce monumente există în București, am văzut cât s-a distrus și văd zilnic acest paradox. Dacă va uitați la Palatul lui Take Ionescu o să vedeți că o bună parte din el este “îngropat” vizual de un bloc comunist. Deci în această școală italiană vom avea pe de-o parte un lucru oribil, vedem un monument care în Italia ar fi muzeu, “îngropat” într-un bloc plin de balcoane abuzive, cu termopane. În fața Palatului avem niște gherete cu plăcinte, practic au devastat din punct de vedere estetic ceva grandios. Totuși, eu am zis că îmi place și acest lucru. Pe de o parte pentru ca oamenii de artă să înțeleagă ce a însemnat comunismul, ce a însemnat distrugerea artei și cât de urât poți să îți bați joc de tot ce ai avut”.

Palatul Take Ionescu din Bucuresti.

„Unii incearcă să recupereze ceea ce a fost, aceasta este contribuția mea la țara aceasta care mi-a dat tot”

Mario Antico: “Poate de asta îmi și place Bucureștiul. Pentru că are o parte de arhitectură extraordinară, dar are și un contrast incredibil cu ceea ce se întâmplă la nivel de blocuri și de orori care s-au făcut și care, din păcate, se fac inclusiv astăzi. Asta este fascinant pentru mine: ce a putut să facă comunismul. Lumea nu conștientizează ce înseamnă să închizi un balcon istoric cu termopane. Ce înseamnă să pui niște chiriași să locuiască într-un monument istoric, o familie care habar nu avea ce a însemnat pentru foștii proprietari să realizeze acea proprietate. Oarecum este un fel de nișă în care unii încearcă să recupereze ceea ce a fost. Cel puțin așa voi face eu, acest puțin este partea mea, este partea mea mică, contribuția mea la țara aceasta care mi-a dat tot”.

Palatul Take Ionescu se află în portofoliul Regatta Imobiliare și a fost vîndut de Eduard Uzunov, proprietarul firmei.

 

Valter Roman

Valter Roman și momentul cel mai rușinos din istoria Ungariei

Există un asemenea moment „cel mai rușinos din istoria Ungariei”?

Există, cu siguranță, chiar mai multe și avem de ales care este cel

mai cel mai dintre toate! Situația aceasta o întâlnim la toate

popoarele, la toate statele. Dacă mă gândesc la Franța, bunăoară, aș

localiza acel moment la 14 iulie 1789… Iar dacă mă gândesc la români,

eu aș avea de ales între 23 august 1944 și 25 decembrie 1989! Firește,

este loc și pentru alte păreri. Eventual însoțite de explicații!

Deocamdată ne rezumăm la frații noștri de la Budapesta. Și emit

ipoteza că acest moment al lor de rușine în eternitate ar putea fi cel

petrecut în martie 1944, când guvernanții unguri au decis ieșirea din

războiul anti-sovietic. Gest în sine eroic și de mare curaj! Numai că

totul s-a terminat în câteva ore, până când la fața locului au sosit

două avioane care au desantat din înaltul cerului direct în piața

celebrului Parlament de pe malul Dunării câteva zeci de parașutiști,

nu mai mulți, iar nemțălăii dracului, de parcă ar fi fost la ei acasă,

iar Ungaria ar fi fost un sat fără câini, prusacii aceia zic au intrat

în clădirea Parlamentului și au restabilit statu quo-ul în câteva

minute, fără să tragă un foc de revolver. Dacă mai țin bine minte,

l-au scos din funcție și pe amiralul fără flotă și au adus la

guvernare o gașcă de bozgori mai serioși, capabili să respecte

tratatele semnate la începerea războiului!

Toată povestea este mai presus de orice comică rău! Să tot rîzi cu tot

ce ai pe tine! Ce o fi fost în capul bieților honvezi când au declarat

război teribilei armate naziste?! Ce calcule năuce și-au făcut, cu ce

nădejdi, cu ce argumente?! Cu ce armament?!

Eh, aici intervine intervenția istorică și decisivă a lui Valter Roman!

Cine nu știe, afle acum că Valter Roman a fost un fiu de rabin,

crescut în drag de limba maghiară și de ideologia marxist-leninistă!

Născut în Transilvania, intrat în rândurile Internaționalei bolșevice,

a fost însărcinat să se declare român și să ajungă membru al

conducerii Partidului Comunist din România. Astfel că ajunge și la

Moscova, unde va lucra în timpul războiului la serviciul de propagandă

anti-nazistă și anti-antonesciană, pe unde radio și în limba română.

În această calitate ajunge în contact cu multă lume bună din anturajul

lui Stalin, printre care și cu adjunctul ministrului de externe

bolșevic, Litvinov, tot așa, fiu de părinți evrei. Cu acesta Valter

discută și subiectul Transilvania, ajungând și la întrebarea

întrebărilor: Ce se va întâmpla cu Transilvania la sfârșitul victorios

al războiului pentru Apărarea Patriei? Ce intenții are măritul Stalin

cu Transilvania?

Și Valter Roman află ce intenții are Stalin! Află ce decizie a luat

genialul generalisim! Decizia luată era ca Transilvania să revină

României sau Ungariei în funcție de ce atitudine vor lua în următoarea

fază a războiului, care dintre cele două țări va întoarce prima armele

împotriva partenerului german!

Să ne punem acum în situația lui Valter Roman, care ajunge în posesia

unui secret politic/militar atât de important: cunoaște decizia luată

de Stalin! O informație extrem de utilă pentru fiecare dintre cele

două capitale: București și Budapesta! De importanță capitală!

Capabilă să schimbe cursul istoriei fiecărei țări angajate în disputa

pentru Ardealul atât de râvnit! Ce putea să facă comunistul român cu

această informație?

În mare, Valter Roman avea două opțiuni: (1)să stea deoparte și să

lase lucrurile să se desfășoare de la sine sau (2)să intervină în

desășurarea istoriei și să dea mai departe importanta informație uneia

din părți. Caz în care era din nou pus să aleagă între două variante:

să informeze autoritățile de la București sau pe cele de la Budapesta!

Cui să-i facă acest imens serviciu determinând soarta Transilvaniei! A

cui să fie?

Ca membru al Partidului Comunist din România ai putea crede că Valter

Roman va dezvălui marele secret autorităților de la București! În

virtutea unei obligații cetățenești elementare, numită patriotism.

Numai că partidul său se numea „din România”, nu „Român”. În

titulatura sa PC(din)R își dădea adresa, din România, iar nu

apartenența la un popor anume, în slujba căruia își propunea să lupte

pentru un viitor luminos, cel comunist! PC(d)R al lui Valter Roman

era, în fapt, un partid al unor minoritari veleitari din România,

majoritatea evrei sau maghiari, legați de teza programatică că România

este un stat alcătuit prin cotropirea unor ținuturi la care nu avea

dreptul: Basarabia, Transilvania, ba chiar și Dobrogea, un stat așadar

multi-național, sortit desmembrării la primul cutremur istoric! Clipa

adevărului pentru România sosise și urma să se împlinească prin

intervenția magistrală a numitului Valter Roman!

Aceasta era teza înscrisă în programul politic al PCdR. Decizia lui

Valter Roman, trebuie să recunoaștem, nu putea să fie decât una, luată

fără nicio dezbatere interioară, fără nici urmă de remușcări! Ci,

probabil, cu sentimentul stenic că intervine în marea istorie de

partea adevărului și a justiției! Că face o mișcare demiurgică!

Justițiară!…

Nu ne e greu să ne imaginăm cum s-a privit în oglindă Valter Roman în

acele zile! Cu cât respect de sine! Cu câtă mulțumire de sine că trăda

România, al cărei cetățean era, cu un așa de mare folos pentru eternul

adversar Ungaria!

Așa că Valter Roman a plasat informația la Budapesta. Nu cred că a

vîndut-o, ci a dat-o pe gratis, din atașamentul său sufletesc la

interesele Budapestei. Cu reciproca: sabotajul sistematic a tot ce

înseamnă interes românesc, moldo-valah! Țel căruia și-a închinat

întreaga sa viață, se pare! Ba chiar nu numai viața sa, ci și a fiului

său, zisul Petre Roman! Un fel de mică dinastie de trădători de

patrie! În care, cum este și firesc, performanțele fiului vor întrece

izbânzile genitorelui.

Ar mai fi o întrebare: contribuția lui Valter Roman la desfășurarea

istoriei s-a rezumat la transmiterea informației, a „pontului”, sau îi

aparține lui Valter R. și sfatul privind felul cum să acționeze

Budapesta în continuare. Adică gestul penibil al Budapestei de a

declara ieșirea sa intempestivă din Axa Berlin-Roma-Tokio a fost cumva

ideea lui Valter Roman, individ cu multă experiență internațională,

sau a fost ideea lui Horthy, a vreunui consiliu de specialiști

militari din echipa de guvernare? Indiferent de răspunsul pe care îl

dăm la această întrebare faptul în sine rămâne același: un eșec

rușinos, lamentabil, al clasei politice, un eșec al actului de trădare

săvârșit de evreul cominternist.

Foarte probabil este că Stalin a aflat de manevra ticăloasă e evreului

potlogar! E foarte posibil ca celălalt evreu, Litvinov, să fi mirosit

ce secătură de om era Valter al nostru, iar gestul incalificabil al

acestuia să fi contat în sens opus la decizia finală a Moscovei! N-ar

fi fost prima oară când un evreu serios sare decisiv în ajutorul

României! Căci există și asemenea evrei!

Din păcate manevrele anti-românești ale lui Ernst Neulander – acesta a

fost numele cu care a intrat în viață ca evreu maghiar clientul

nostru, au mai avut și momente de reușită! Cu urmări tragice pentru

români! Pentru lumea românească! Mă gândesc la informația pusă în

circulație de Titus Popovici, tovarăș de Comitet Central al PCR cu

tovarășul Valter Roman. Acesta din urmă a considerat că se poate lăuda

cu o vitejie din timpul Războiului Civil din Spania. O ispravă de o

rară ticăloșie: aflat pe frontul războiului amintit, într-un moment de

acalmie, când beligeranții de ambele părți se înțelegeau între ei să

înceteze focul pentru a aduna răniții și alte activități de

gospodărire a tranșeelor, Valter Roman a auzit vorbe românești rostite

într-un grup de combatanți franchiști. Români pe frontul războiului

din Spania?! Nu puteau fi decât niște legionari, cei șapte care

veniseră din România să apere Crucea și Cuvîntul lui Hristos! Și ce

gând i-a trecut prin minte netrebnicului de Valter Roman? A semnalat

unei baterii de artilerie locul unde se află românii pentru a-și

orienta într-acolo tirul ucigaș! Așa au pierit Moța și Marin, eroii

legionari întrați în mitologia populară.

Gestul lui Valter Roman, dacă este real(!), este de o ticăloșie fără

seamăn! Denotă o ură viscerală, animalică, față de români!

Reversul oribilei crime l-au constituit funeraliile celor doi

legionari. Înmormîntarea lor s-a transformat într-o demonstrație de

forță organizatorică a legionarilor care a dovedit întregii lumi cât

de bine organizați erau legionarii! Ce mișcare disciplinată și

eficientă ajunsese Mișcarea!

E drept că felul cum s-au desfășurat acele funeralii i-a băgat în

sperieți pe adversarii Legiunii, pe regele poltron mai ales!

Represaliile gândite și aplicate de rege asupra Mișcării s-au înăsprit

și au culminat prin cunoscutele masacre din noiembrie 1938 și

septembrie 1939, când sute de legionari au fost uciși din ordinul

regelui Carol II fără nici un temei legal, nici măcar o aparență de

legalitate nu s-au ostenit s-o dea crimelor săvârșite!

Mă simt dator să închei acest comentariu povestind cum am ajuns la

informațiile puse în pagină mai sus: în primele luni ale anului 1990,

la insistențele doamnei Mioara Roman, soția lui Petre Roman și fostă

colegă de catedră cu care am fost într-o excelentă colegialitate, i-am

făcut o vizită primului ministru în palatul Victoria. Urma să-l cunosc

și să-mi dau seama ce mare naționalist este. Ca să mă convingă, Petre

Roman mi-a vorbit pe acest subiect despre tatăl său, marele activist

cominternist Valter Roman. În acest scop mi-a dat două cărți

auto-biografice ale tatălui său, din care eu să aflu despre isprăvile

autorului. Pe care le-am citit cu mare atenție, exersându-mi meseria

de filolog, adică de cititor, capabil să afle dintr-un text mai multe

decât a vrut să spună autorul!

M-a pus pe gânduri relatarea discuției pe care a avut-o Valter Roman

cu Litvinov! M-am mirat mai întâi că Valter Roman, ca cetățean român,

nu a făcut nimic pentru ca la București să se afle despre intențiile

lui Stalin cu privire la soarta Transilvaniei. Așa ar fi fost normal!

Apoi mi-am dat seama că numai de la Valter Roman puteau să afle la

Budapesta de deciziile luate la Moscova, ceea ce explica gestul

penibil făcut de liderii unguri la sfârșitul lunii martie 1944. Gest

disperat și ridicol! Penibil, pentru felul cum s-a încheiat.

Citind paginile auto-biografice ale numitului Valter Roman am mai

râmas cu câteva suspiciuni, pe care nu am avut cum să le verific. Mai

întâi cu celebra telegramă primită de Valter Roman de la Nicolae

Titulescu, de a cărei autenticitate mulți tovarăși de baricadă

comunistă s-au cam îndoit. M-aș îndoi și eu! Mai poate fi verificată?

În fine, Valter Roman susține că a urmat cursurile universitare la

Praga, de unde a primit diploma de inginer! Ceva-ceva nu prea se leagă

pe acest subiect și adaug și această suspiciune: dacă există o

asemenea diplomă, nu cumva este falsă?! După război au fost foarte

mulți evreii care și-au arogat calificări inventate! Numai dacă mă

gândesc la evreii ceva mai vârstnici cu care am fost coleg la

Facultatea de filologie și pot da câteva exemple celebre: Ovid

Crohmălniceanu, Ioan Vitner, Paul Cornea, Savin Bratu, nu au avut

pregătirea universitară pentru a preda cursurile ale căror titulari au

fost!

Povesteau marinarii de pe vasul Transilvania, care a făcut câteva

curse cu evrei ce au ales America de Sud după 1945. Au venit evreii pe

vas cu o tiparniță la care s-au fabricat pe drum diplome universitare

pentru toți călătorii. După care noii diplomați se plimbau pe coverta

vasului și se gratulau cu saluturi ceremonioase: Vă salut, domnule

profesor! Vă contra-salut, domnule avocat! Sau doctor ori inginer!…

A rămas de pomină printre evrei un compatriot care, când i s-a oferit

să aleagă gradul didactic cu care să fie angajat la Universitate, a

cerut să fie numit conferențiar, nu profesor! Pasă-mi-te, cum nu

trecuse prin nicio facultate, considerase că titlul de conferențiar

este superior celui de profesor!… Îi suna mai elevat! Mai academic!

Firește, am avut colegi și evrei profesori „pe bune”! Un Iancu

Fischer, un Ștefan Cazimir, o Lucia Wald… Toată cinstea și

considerația! Mă laud că le-am fost coleg.

Ion Coja