Folosiți rostopasca și scăpați de melci, limacși, afide, făinare și alte...

Workholicii

„Trebuie să lucrez mai mult, pentru că dacă îmi pierd jobul, cine mă mai angajează la 50 de ani?” Despre dependența de muncă

Foto: Getty Images

Acum cȃţiva ani, una din studentele pe care le-am îndrumat în programul de licenţă nu s-a prezentat la examenul de diplomă … pentru că a avut treabă la job. Şi nu, nu era vorba de o situaţie extremă, de vreun contract a cărui negociere o implica direct, nici de un audit în care să se pună în discuţie însăşi existenţa firmei, sau de un alt eveniment care să iasă din comun – ştiu asta pentru că am întrebat-o şi mi-a spus doar că sunt prea multe adunate ca să îşi poată lua o zi liberă. Şi uite aşa studenta în cauză nu a mai ajuns nici pȃnă în ziua de azi să îşi susţină lucrarea, o lucrare de altfel frumos concepută şi redactată, care i-ar fi adus şi o notă mare pe lângă diploma de inginer.

Mi-am adus aminte de această studentă atunci cȃnd am discutat cu nişte prieteni care mi-au mărturisit că ei nu prea apucă să îşi ia vacanţe, pentru că au joburi unde este de lucru cam la toate orele zilei, inclusiv uneori noaptea tȃrziu. Şi tot atunci mi-am amintit de alţi cunoscuţi care pleacă în vacanţe cu laptopul companiei în bagaj şi care petrec cȃteva ore în fiecare zi verificând e-mail-urile şi mai făcȃnd o situaţie sau un raport.

Toate acestea pot fi semne ale unei probleme psihologice care a devenit evidentă în ultimii ani, şi anume workholismul, adică dependenţa de muncă. Termenul descrie tendinţa unor persoane de a munci compulsiv, asociat cu incapacitatea de a-şi limita timpul de muncă, în ciuda faptului că acest lucru are repercusiuni negative atȃt asupra sănătăţii fizice a persoanei, cȃt şi asupra vieţii sale familiale şi sociale.

Workaholicii nu ştiu practic altceva decȃt să muncească şi îşi ocupă tot timpul cu asta – nu doar că petrec ore lungi la birou, dar îsi iau de lucru şi acasă, îsi reduc durata de somn pentru a munci mai mult şi practic nu mai au nici vacanţe, nici timp de relaxare – tot timpul se gȃndesc la ceea ce mai au de făcut pentru jobul lor.

Privind la această definiţie, mulţi se pot întreba dacă nu sunt chiar ei dependenţi de muncă – sunt destule persoane care lucrează peste 10 ore pe zi, şi uneori mai folosesc şi weekendul pentru a mai face cȃte ceva. Există însă diferenţe între angajatul motivat în carieră şi workaholic: angajatul motivat are scopuri bine definite, acceptă că o anumită perioadă a vieţii va fi dedicată unor realizări profesionale, are un plan de construcţie a carierei şi, mai ales, după ce atinge cȃte o ţintă din acest plan îşi ia un timp de repaus, nu-şi neglijează complet familia şi/sau prietenii. Workaholicul pe de altă parte nu este deloc un angajat performant (şi sunt multe studii care au dovedit clar acest lucru). Workaholicul pur şi simplu îşi umple timpul cu munca drept pretext pentru a nu face altceva.

Motivele workaholicului ţin de două categorii.

Unii workaholici nu au încredere în sine, se tem că dacă nu vor arăta la job o prestaţie peste medie (în ceea ce priveşte timpul de lucru) îşi vor pierde jobul, sau pur şi simplu cred că acest tip de dedicație este singurul care le conferă valoare. Pentru aceştia workaholismul este un mod de reducere a anxietătii asociate cu insecuritatea proprie.

O altă categorie de workaholici foloseşte timpul de muncă drept pretext pentru a evita confruntarea cu alte probleme personale: fie că e vorba de relaţii familiale tensionate, caz în care problematica poate fi „ascunsă sub covor" pentru ca nu e timp pentru asta, fie că e vorba de dificultăţi de relaţionare socială, fie că pur şi simplu workaholicul nu a învăţat vreodată cu ce să îşi umple timpul liber şi preferă să nu se confrunte cu asta, pretextând că acest timp liber pur şi simplu nu există.

Din păcate impresia workaholicului că sacrificarea a orice altceva pe altarul muncii îi va aduce succes şi împlinire personală este o iluzie. Nu doar că workaholicii nu dau dovadă de suficientă iniţiativă şi dinamism pentru a avansa în ierarhii; de fapt modul lor de a-si canaliza unidrecţional energia duce la stress, oboseală cronică şi depresie.

Ce este de făcut în acest caz?

Răspunsul simplu este mai puţină muncă.

Dar acest răspuns simplu (şi care corect ar fi să fie completat ca „mai puţină muncă, dar mai eficientă") este dificil de pus în practică. A-i spune unui workaholic să-şi ia o pauză este ca şi cum cineva ar crede că este de ajuns să îi spună unui depresiv „fii şi tu mai vesel" – adică o frază bine intenţionată, dar care nu se poate pur şi simplu aplica din cauza motivelor care au dus la workaholism.

Un workaholic care doreşte să îşi reducă dependenţa de muncă are de lucrat asupra cauzelor fenomenului. Asta înseamnă mai întȃi să înţeleagă, la nivel profund, că ceea ce face el nu îl face de neînlocuit şi nici că o companie se va împotmoli dacă ceva anume nu este făcut după orele de program sau în miez de noapte. Dacă un workalcohlic foloseşte munca pentru a-şi justifica utilitatea şi a-şi reduce anxietatea legată de păstrarea locului de muncă, atunci poate acţiona în mai multe moduri:

- Poate cere feed-back de la şeful direct referitor la performanţele proprii

- Poate să prioritizeze sarcinile

- Poate să delege din sarcinile mai puţin importante

- Poate să privească în jur şi să observe ce se întȃmplă dacă unii dintre colegi pleacă în vacanţă sau îşi iau o zi liberă pentru a rezolva probleme personale

Din păcate pentru workaholic, realitatea e că nimeni nu e de neînlocuit, iar companiile apreciază angajaţii nu după numărul de ore prestate, ci după performanţă şi iniţiativă la locul de muncă; l-aş cita aici pe unul din foştii mei şefi care spunea că proiectarea nu se normează în „ore-fund-pe-scaun", ci în soluţii funcţionale şi termene respectate.

În cazul în care munca este un mod de a se feri de recunoaşterea şi confruntarea cu anumite problematici din viaţa personală, atunci mai întȃi workaholicul ar trebui să recunoască şi să accepte faptul că prin ignorare problemele nu dispar, ci se agravează. Dacă a simţit o neîmplinire în viaţa familială, ar face mai bine să vadă despre ce e vorba şi cum se poate rezolva – uneori soluţia este conlucrarea cu membrii familiei pentru a descoperi obiective comune şi a le pune în practică, pentru a „reinventa" relaţia, alteori din păcate rezolvarea problemei implică ruperea unor relaţii şi eventual formarea altora noi.

De multe ori se întȃmplă să devină workaholice persoanele care suferă de sindromul cuibului gol – e vorba de persoane mature care au avut multă vreme timpul ocupat cu creşterea şi educarea copiilor şi care au dificultăţi să îşi reorganizeze viaţa (personală şi de cuplu) în lipsa copiilor deveniţi deja adulţi, care au plecat de acasă pentru a-şi construi propria familie sau carieră (mai multe despre asta aici). Rezultatul este că în loc să înţeleagă că reorientarea intereselor personale este şi ea o sarcină de dezvoltare, astfel de persoane se refugiază în muncă, pretextȃnd că „trebuie să lucrez mai mult, pentru că dacă îmi pierd jobul, cine mă mai angajează la 50 de ani?". Un fenomen asemănător se petrece şi cu unele persoane care au rămas singure (prin divorţ sau văduvie) – pretextul că „am nevoie de bani pentru că pe mine nu mă ajută nimeni" este folosit pentru a nu căuta o ieşire din criza existenţială (pentru că da, decesul partenerului sau separarea cuplului sunt crize existenţiale majore); repet, a nu face nimic nu va rezolva criza, ci doar o va adȃnci şi va lungi perioada de refacere personală.

Ce mai au de făcut workaholicii este să înveţe să se relaxeze: şi am folosit intenţionat termenul învăţat, exact în sensul şcolar. Dorinţa de relaxare şi relaxarea în sine nu apar automat pentru un workaholic, după cum pentru un şcolar nu vine de la sine pofta de a învăta gramatică sau geografie. După cum şcolarul are nevoie să facă un efort pentru a se aşeza la masa de lucru, a deschide cartea şi a procesa informaţiile, tot aşa un workaholic mai întȃi va trebui să îşi impună să facă altceva decȃt muncă: deşi simte că nu ar avea timp ar fi bine să îsi cumpere un bilet la un spectacol sau concert, să îşi planifice un weekend la munte sau la mare (în care musai să lase laptopul acasă şi să nu deschidă de pe telefon e-mail-ul de serviciu), să se forţeze să meargă la o sărbătoare de familie … Membrii de familie şi prietenii sunt un suport preţios dacă înţeleg mecanismul workaholismului şi îl susţin pe workaholic inclusiv în faptul că la început probabil va fi frustrat, neliniştit, tensionat. Nu de alta, dar niciun proces de învătare nu este comod, însă este parcurs pentru că persoana care depune efortul consideră că rezultatele sunt unele de dorit. În plus, cȃnd se întoarce dintr-o vacanţă, workaholicul ar trebui, în loc să se îngrozească de cȃte lucruri au rămas nefăcute, să observe că nu s-a produs nicio catastrofă prin lipsa lui şi să-şi canalizeze energia spre a face mai bine şi mai eficient ce are de făcut … pentru a-şi face timp pentru următoarea vacanţă!

Articol preluat de pe blogul autoarei.  Livia Butac

https://liviabutac.ro/provocari-la-varsta-adulta/despre-dependenta-de-munca-workaholismul/

Învățați ca să nu muriți proști!

„Chiar așa, domnule profesor, pentru ce să învățăm? Nu ați văzut că toți își cumpără diplome?” Secvențe din viață, din anii de pandemie și din lunile de război

Foto: Getty Images

Era prin anii 90. La policlinica de lângă piața mică din Suceava am mers să îi fac unuia dintre copii o electroencefalogramă la recomandarea altui medic. Am așteptat mult la rând. De fapt eram ultima. Am intrat în cabinet și am recunoscut imediat doctorul. Îl mai văzusem în copilăria mea. Era medicul ce venea la Casa de copii periodic.

Înalt, slab, cu început de chelie, cu mustață, cu o geantă mare, neagră, mergea cu pași eleganți spre clădirea preșcolarilor, unde era cabinetul medical, în timp ce vreun copil striga în gura mare:

- A venit doctorul Pop!

Peste acel doctor am dat peste ani în cabinetul de la policlinica de la piața mică. Era ieșit la pensie de mult, dar încă lucra de drag de meserie, dar și pentru că era cel mai bun medic în psihiatrie și neurologie infantilă din județ.

Asistenta lipsea. Probabil i se terminase programul. Era mult după amiază și doctorul stătea să vadă toți pacienții. A verificat în registru și a spus că nu sunt programată. Asistenta uitase să noteze. M-am panicat și am început să explic repezit:

- Am făcut programarea pe 6 august, de Schimbarea la față! M-a trimis domnul dr...

- Fiți liniștită! Oricum nu vă trimit înapoi! mi-a spus, zâmbind cald.

Am mers într-un cabinet alăturat, unde a așezat electrozii și un fel de cască - cred că așa se cheamă - pe capul fiului meu. Eu știam că este emoționat după cum îi tremurau mâinile, deși i s-a explicat că nu doare, și am îngenuncheat lângă scaunul pe care stătea și îi șopteam în timp ce îi mângâiam genunchii:

- Nu doare deloc! Te rog, să nu îți fie frică!

- Dar ce îmi face?

- Vrea să vadă domnul doctor cum funcționează creierul tău de matematician mic! am șoptit. Fiul meu era la grădiniță, dar încă de pe atunci avea numai matematică în cap și construcții de roboți și mașini.

Doctorul s-a întors de la masa cu un monitor pe ea și ne-a privit pe rând și pe mine și pe fiul meu. Râdea. Mi-a făcut semn cu mâna să tac. L-am întrebat dacă pot să stau în continuare cu mâna pe genunchii sau mâinile fiului meu. A spus că da, dar să nu fac niciun gest și să nu vorbesc.

Aparatele au început a bâzâi. Copilului meu i-a transpirat buza superioară și îi tremura ușor barba de la emoție. Mâna mea era ca o atingere de fluture pe genunchii lui, ca să știe că sunt acolo. Spuneam rugăciuni și nu eram conștientă că îmi curg lacrimi.

S-a terminat investigația. Doctorul privea monitorul pe care se înregistraseră impulsuri nervoase. A privit de câteva ori spre mine, spre copil și iar spre monitor.

Inima mi-a înghețat. Nu realizam că rămăsesem în genunchi și nu mă pot ridica.

- Ce are copilul acesta!? Ce face? De ce ați venit la mine? a întrebat doctorul în timp ce îi lua de pe cap masca cu electrozi.

Eu din genunchi am șoptit:

- Nu face nimic! Avea o boală de piele pe tălpi și doctorul de la dermatologie ne-a trimis la dvs.

- Care doctor?

I-am spus numele.

- Nu are nimic copilul acesta! Poate un pic prea alintat! a spus doctorul râzând, privind spre mine, cum stăteam în genunchi lângă fiul meu și a dat să iasă din cabinetul, unde făcuse investigația spre cabinetul cu birou, unde intrasem prima dată, dar din ușă a întors capul și m-a privit. Mă prăbușisem la picioarele fiului meu și plângeam în hohote de fericire, dar doctorul nu știa că plâng de fericire.

S-a întors spre mine și mi-a întins mâna să mă ridic. Mă privea cu ochi întrebători și mari: Ce se întâmplă!?

Copilul meu mă întreba și el: Ce e cu tine, mama?!

I-am explicat doctorului ce diagnostic îi pusese fiului meu doctorul de la dermatologie, în timp ce îl urmam spre cabinetul cu biroul.

S-a așezat la birou pe un scaun mare, negru, ce se rotea. Eu m-am dus cu copilul de mână în fața biroului.

- Chiar ai creier de matematician, cum spune mama, a spus doctorul fiului meu. Apoi mi s-a adresat mie: Of, Doamne! Era o supoziție! Un asemenea diagnostic nu se pune decât după investigații serioase făcute de un specialist.

I-am mulțumit din toată inima și am privit tablourile de pe perete din spatele biroului lui. Erau trei. Constantin Parhon, Gheorghe Marinescu și Nicolae Paulescu.

Doctorul a văzut că mă uit la tablouri cu interes. A întors puțin scaunul în lateral să vadă și tablourile, dar și pe mine și a întrebat:-  Știți cine sunt?

- Bineînțeles. Constantin Parhon - cel mai renumit endocrinolog român; cred că este părintele endocrinologiei românești. Am citit recent o carte; o am acasă; despre munca lui în domeniu. Gheorghe Marinescu - părintele școlii de neurologie de la noi. Nicolae Paulescu - cel care a descoperit insulina.

Doctorul s-a ridicat în picioare. S-a întors cu totul spre cele trei tablouri și le privea cum privesc bătrânii la biserică icoanele. A început să vorbească cu venerație și respect.

- Gheorghe Marinescu mi-a fost mentor și model. Constantin Parhon mi-a fost și profesor. Modelele mele... Înaintașii mei...

Nu știam ce să spun. Vibra aerul din cabinet de la emoția, pe care o pusese în cuvinte domnul doctor.

Am tăcut puțin și apoi am întrebat:

- Pot să vă rog ceva? Am o altă problemă cu cel mic... dacă tot sunt aici.

- Spune!

Am explicat rapid ce problemă mă preocupa. El m-a ascultat cu atenție și, când am terminat, a pus niște întrebări scurte:

- E născut prin cezariană? Ți-a făcut anestezie generală?

- Îhî, am dat din cap cu mirare, neînțelegând ce legătură este între problema, pe care i-o prezentasem, și asta.

Mi-a explicat el. Dedusese, fără a avea în față persoana, despre care i-am vorbit, care este problema și din ce cauză. Am înțeles. Mi-a spus și ce trebuie să fac pentru a rezolva problema.

I-am mulțumit și am spus:

- Și dacă nu mă descurc? Dacă nu se rezolvă?

M-a privit lung din spatele biroului lui, avându-i deasupra capului pe cei trei mentori, a râs și mi-a spus:

- La cum te văd, sigur o să te descurci, dar dacă nu, ia biletul acesta și mă cauți oricând să vorbim. E o problemă minoră ce se poate rezolva cu educație, voință, tact, fermitate, când e nevoie, și dragoste de mamă.

Am luat biletul, pe care mi l-a întins, și i-am mulțumit. Înainte de a ieși mi-a zâmbit și mi-a spus:

- O să te descurci! Nu o să ai nevoie de ajutorul meu...

Am rezolvat problema, urmându-i sfaturile ani de zile. Nu l-am mai căutat niciodată. Cred că la scurt timp am citit în presă că a murit doctorul Pop Traian Victor - unul din cei mai buni specialiști în psihiatrie și neurologie infantilă, pe care i-a avut Suceava...

...

Un profesor a educat toată viața elevi. A fost destul de sever și din mâna lui ieșeau tineri educați și instruiți. Avea obiceiul să repete: „ai carte, ai parte", „singurul criteriu pentru a ajunge sus e competența" și „este imposibil să înveți și să nu culegi lauri". Timpurile s-au schimbat. Elevii și școala la fel. El se apropia de pensie. Muncea cu dedicare, dar nu mai ținea discursuri ca în trecut. Cred că era ultima lui generație de elevi, înainte de a ieși la pensie, și a repetat, în virtutea obiceiului lui de zeci de ani: Măi copii, învățați! Puneți mâna pe carte!

Un elev mai hâtru, ce avea ambii părinți la cules sparanghel în Germania, a început a râde și mogorogea: Pentru ce să învățăm?! Pentru ce ne trebuie atâta carte!?

Altul cu mama și tata în Italia mormăia și el că nu trebuie atâta carte, că și așa e degeaba. 

Și, pornind de la cei doi, toată clasa a devenit un murmur de nemulțumire și de râs și peste acel murmur cineva a strigat tare și clar:

- Chiar așa, domnule profesor, pentru ce să învățăm!? Nu ați văzut că toți își cumpără diplome!? Și carnetul de șofer se cumpără...

Profesorul a amuțit. Nu știa ce să răspundă. Își ținea capul în mâini și ochii plecați. Se întreba: Ce să le răspund eu acestor copii!? Nu mai pot să le spun ceea ce am spus o viață întreagă generațiilor întregi. Ar râde de mine.

A ridicat capul. Și-a privit elevii ce au amuțit. Știa ce să le răspundă. Găsise o motivare pentru a învăța.

- Învățați ca să nu muriți proști! a spus tare și clar, dar în ochi avea lacrimi. Acesta e singurul motiv pentru care puteți învăța astăzi, ca să nu muriți proști!

...

În urmă cu mai mult timp am mers cu o prietenă în oraș. Am intrat într-un magazin, la raionul fructe, și am dat să iau câteva lămâi.

- Tu, ieși afară! Te-ai furișat pe lângă mine!

Am înțepenit, privind gardianul burtos ce țipa la mine și mă privea ca pe un infractor. Cred că în prima clipă nici nu am realizat că țipă la mine și îl priveam cu stupoare.

- Tu! Tu!! Te-ai furișat să intri fără mască! a țipat el ținând un deget acuzator spre mine.

O, Doamne! am realizat că uitasem să îmi pun masca. Am scos-o repede din poșetă și mi-am pus-o pe față, în timp ce explicam că am uitat, dar el nimic. O ținea una și bună că am încălcat legea, că trebuia să mă dea afară, că m-am furișat pe lângă el ca să intru fără mască.

Nu avea rost să mai explic nimic. Îmi era și rușine de ceilalți cumpărători. În plus, eu mă blochez în fața brutelor.

- Nu s-a furișat! Chiar a uitat! mi-a luat apărarea prietena mea și l-a potolit.

...

Am fost la vaccinare la sala de sport de la Școala Alexandru Ioan Cuza din Fălticeni. Din convingere și a fost opțiunea mea.

Organizarea ireproșabilă. Completezi un chestionar. Stai de vorbă cu un medic. După vaccin stai sub supraveghere.

Am plecat spre casă cu ocazii. Șoferul a început să îmi explice atoateștiutor cum a fost inventat virusul de două familii, al căror nume îl știe, dar acum nu îi vin în minte.

- Presupunând că aveți dreptate, la ce le-ar folosi să ne ucidă pe toți și să rămână doar două familii pe pământ!? încerc eu o deducție logică, vorbindu-i cu dvs, căci așa se cade să vorbești cu un necunoscut. 

- Ci vorbești!? Nu știi cum sunt ăștia! Vor să conducă lumea! Tu nu știi! Eu am umblat toată Europa. Am fost și în Germania!

- Care lume să o conducă, dacă tocmai ați spus că vor să o omoare!? Ce lume mai conduc, dacă ne omoară!? încerc eu iar cu logica.

- Nu înțelegi! Eu știu multe! Eu nu mă vaccinez nici mort! E pecetea satanei! E 666!

Dau să întreb: Cine vor să ne vaccineze!? Tot aceia care vor să ne omoare!? dar renunț.

Privesc pe geam la câmpurile ce dau a înverzi și ignor vocea de lângă mine ce turuie despre oculta, pecetea satanei, 666 și cele două familii ce ba vor să conducă lumea, ba ne vaccinează, ba ne omoară...

Zâmbesc amar, când omul spune că totuși se va vaccina, dacă va trebui, ca să poată pleca în Germania și îmi amintesc de vorbele profesorului: Învățați, ca să nu muriți proști!

...

Cum ar fi vorbit despre vaccinare un medic ca Pop Traian Victor? Cum ne-ar fi explicat că nu trebuie să o facem nici de frică, nici că ne îndeamnă președintele, nici că spune guvernul? Cum ar fi explicat un medic ca el beneficiile vaccinării!? Cum ar fi explicat și eventualele riscuri ale unui vaccin creat în timp atât de scurt!? Cum ar vorbi el despre beneficiile științei și munca savanților ce sunt în slujba binelui și a Lui Dumnezeu!?

Cum ar fi vorbit profesorul, ce a educat o viață întreagă elevi crezând în o ierarhie a valorilor și în beneficiile științei și a ieșit la pensie, spunându-le elevilor: Învățați, ca să nu muriți proști!?

...

Morala

Prea multă putere au gardienii și prea multă tăcere e la specialiști!

...

S-a terminat pandemia. Nu am apucat să răsuflăm ușurați și să ne luăm viața înapoi că peste întreaga lume a venit alt val mai periculos decât pandemia, războiul. Nu dat de Dumnezeu, ci provocat de un om. Un singur om!

Duc discuții civilizate cu vecinii mei, cu oamenii din sat sau cu prietenii despre asta. Mie mi-a plăcut mult metoda maieutică a lui Socrate de a preda discipolilor săi, făcându-i să descopere singuri adevăruri esențiale și faptul că am citit câte ceva despre asta mă ajută măcar puțin și după puterile mele limitate, să răspund la întrebări cu alte întrebări, ce nu mai au nevoie de niciun răspuns.

Îmi zicea cineva în primele zile de război:

- De ce le dăm mâncare ucrainenilor? De ce îi primim?

- Ai dat matale măcar o felie de pâine!? am întrebat.

Mi s-a răspuns cu o clătinare din cap că nu și eu am continuat:

- Ai mâncat mai puțin de când a început războiul?

Iar a dat din cap că nu.

- Deci sunteți supărată că alții dau o felie de pâine celor ce nu au!?...

Niciun răspuns. Continui.

- Dacă ați fi forțată de un război să plecați de acasă cu o bocceluță de haine și cu copiii de mână, ați vrea să nu vă deschidă nimeni ușa, să nu vă dea o cană de apă și o felie de pâine!? Sunteți creștină. Mergeți la biserică. Ați auzit vreodată la biserică cuvintele lui Iisus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea și Prorocii"? Știți ce înseamnă aceste cuvinte!?

Altă dată cineva mi-a spus:

- Războiul acesta ne costă atât de mult! M-am săturat!

- Știu că ne costă mult... Știu că toată lumea îl plătește. După părerea mea, cel mai scump costă sicriele!

- S-au scumpit și sicriele!? a țipat interlocutorul meu, neînțelegând ce am vrut să spun.

- Cel mai mult costă sicriele pentru copiii, femeile, tinerii uciși în Ucraina! Nu credeți că e un preț imens ca un tată să se ducă să cumpere sicriu pentru fiu?! Un bărbat pentru soție?! Bunicii, pentru un nepot?! 

...

Răspunzând la întrebări cu alte întrebări, nici nu a mai fost nevoie de răspuns...

Românii, mercenari în Ucraina??????!!!!

Rusia susține că a ucis 2000 de mercenari în Ucraina, 500 de luptători ar fi români iar 101 dintre ei au murit

sursa: Rusia

GRU a primit o smetie de la olandezi

Școala românească producătoare de diplome la kilogram și de promovarea creșterii singurătății în societate.

" Pe vremea mea" premianți erau doar trei, premiile I, II și III. Acum au apărut zeci de copii la finele unei clase școlare pentru fiecare premiu. Este, mai nou, o practică, inclusiv la olimpicii naționali  și internaționali români. 

Dragi părinți nu uitați cuvintele: marketing școlar,  meditația ajunsă  la rang de profesie, producători de bani din instituțiile  de învățământ,  copilul ca o marfă, însingurarea omului în viitoarea societate, competiția  traumatizantă, individualismul adus  la rang superior. Rezultat: înstrăinarea sub toate formele. Semnează: fost olimpic național, premiant, A.M., din anii '70 ai secolului trecut.

Care să fie explicația?

Cei de la Contributors au analizat fenomenul. Concluziile sunt interesante, chiar tragice pentru viitoarea societate românească:

"

Mihai Maci: De ce nu putem renunța la ceremoniile școlare?

O nouă problemă a apărut în social media vis-à-vis de învățământ: "impactul emoțional" al ceremoniilor școlare asupra elevilor. Altfel spus, asistăm – an de an – la festivități de premiere în care se împart generos premii, diplome, coronițe, medalii și mai știu eu ce unei părți a elevilor (întâmplător, cei ai căror părinți sunt în consiliul de administrație, în comitetul clasei, în varii funcții locale și naționale), în vreme ce alții (iarăși, întâmplător, mai ales copii de "oameni cu posibilități materiale mai reduse") stau pe margine și se uită la fericiții laureați. Și, ni se spune, cei fără premiu trăiesc momentul ca pe unul de excludere, își pierd și umbra de motivație pe care-o mai aveau și se adâncesc în apatie și dezinterez. Nu ni se mai spune – deși e cât se poate de adevărat – că părinții lor, dacă vin și dânșii la ceremonie, sunt frustrați de faptul că odrasla lor nu are parte de una din diplomele sau de coronițele care se plimbă cu coșul prin curtea școlii. Dacă e să se dea (orice), atunci să se dea la toți, nu numai la unii – consideră omul sărac. Morala, pentru cei cu porniri egalitare, ar fi aceea că s-ar cuveni să oprim aceste ceremonii, eventual să le dăm tuturor elevilor o diplomă onorifică (ca cele de "participare" pe la diverse "evenimente") și să evităm a-i "traumatiza" pe unii dintre ei. Evident, o altă franjă a publicului – mai neoliberală – vrea să accentuăm totul, pentru ca cel care-a muncit ("puiu’ lu’ mama/tata/buni/bunu") să se simtă îndemnat la mai mult, iar celălalt, "loaza", să interiorizeze diferența pe care-o face "performanța". În fine, o altă parte a comentatorilor găsește că subiectul e irelevant și parazitează în mod inutil discuția asupra problemelor școlii. Acestea – de la infrastructură la pregătirea profesorilor și de la egalitatea de șanse a elevilor la inenarabilul Ministru al Educației – sunt, într-o anumită măsură, ridiculizate de discutarea unui asemenea aspect (minor) al școlii românești de azi.

Să fiu iertat, eu unul nu cred că e deloc minor. În primul și în primul rând din cauza faptului că aceste ceremonii sunt unul din puținele momente (dacă nu cumva singurul) în care școala vine în contact cu comunitatea în mijlocul căreia se află. Festivitățile de început, de fine de an și mai ales cele de absolvire a ciclurilor de învățământ, sunt spectacole, cu o coregrafie atent orchestrată, la care care iau parte deopotrivă cei din școală – profesori și elevi – și cei din afara ei – părinți și diverse notabilități publice. Din păcate, la noi nu există tradiția prezenței școlii în comunitate prin varii activități (de la canotaj, la teatru) prin care elevii marchează o dată semnificativă pentru școala lor și nici profesorii nu au parte de interesul satului/orașului față de cunoașterea formativă pe care sunt chemați a o întrupa. Iar comunitatea nu vine în școală nici în grupul mic al familiei (pentru a discuta, periodic, situația și progresul copilului lor), nici în varianta everghetică a celor care contribuie la dotarea și la dezvoltarea instituției. În locul acestora, avem de-a face cu clasicele "zile ale școlii", ce se petrec în curtea interioară sau în sala de sport, doar cu elevii de față și la care directoarea/directorul fac un lung pomelnic al instituțiilor locale și al fondurilor europene din care s-au cumpărat calculatoare, videoproiectoare și table inteligente, "o popă" le zice pe-ale lui și careva de la primărie îngaimă câteva cuvinte despre viitor. Elevii, inteligenți, își butonează telefonul, șușotesc, râd, se-mping și – după ce aplaudă anemic – chiulesc impenitenți. Sau avem la fel de clasicele "ședințe cu părinții" unde se citește catalogul și se discută de "nevoile copiilor" (evident, la școală), care e noul nume al "fondului clasei". Toate acestea au un aer mecanic, de "trebuie să"-uri pe care fiecare, în rolul lui, profesori, elevi și părinți le bifează ca pe niște obligații inevitabile (și foarte puțin plăcute).

Ceremoniile de fine de an și, mai ales, cele de absolvire sunt altecva. Mai înainte de orice e o atmosferă de chermeză populară care destinde atmosfera: și părinții, dar mai ales elevii (vârsta nu mai contează) sunt îmbrăcați de sărbătoare: se discută toalete, coafuri, frizuri, un mic detaliu ce atrage atenția; se fotografiază pletoric – solo, cu familia, pe prietenii, cu clasa, cu dirigenta/diregentele, cu profesorii. Adulții socializează, comentează și ei; e și un mic marketing ocazional: "aia, premianta, la cine merge la meditații?" Și profesorii încearcă să-și vândă marfa, căci vine vorba de olimpiade, de intrați la facultățile care contează, de ajunși prin străinătate; toți cu numele "profesorului coordonator". Dată fiind importanța momentului e în campanie la fața locului și câte un viceprimar (în sate chiar primarul) și/sau deputat local, vreun gradat de poliție care – cu toții – dau o notă de oficial momentului. Poporul – atât de divers – al părinților (plus cel "vulnerabil" al bunicilor) se întâlnește, în afara campaniei electorale, cu notabilitățile satului/orașului. Și, pe verticală, o mulțime de copii stau alături de o mulțime de părinți și de bunici. Să recunoaștem cinstit: asemenea adunări populare nu prea sunt ceva comun în lumea noastră. Când se petrec, au mai curând aerul unor sărbători(ri) private: de pildă nunțile sau îmnormântările. În rândul celor credincioși, ele au ca centru biserica de care aparțin. Dar, deopotrivă laice și publice sunt foarte rare. Și – cred eu – de aceea și au succes. E o nevoie a oamenilor de-a fi împreună dincolo de partajul funcțiilor și de cel al vârstelor.

Evident, unii sunt supărați că premiile nu sunt pentru toți, dar mi se pare straniu că nimeni nu observă cât de mult s-au democratizat diplomele și medaliile. Pe vremuri, în trecut, orice probă avea un singur câștigător (cam așa ca și "concursurile populare" de la televiziune). Acesta era cel care, prin efortul și inteligența lui, reușea să se desprindă din rândul muritorilor și să acceadă la un statut de (aproape) semizeu (de altfel multe probe ale trecutului erau în onoarea unui zeu/semizeu, iar câștigătorul "coroanei de lauri" devenea – simbolic – urmașul eroului celebrat). Apoi s-au dat mai multe premii: când părinții mei erau la școală, se acordau doar trei și – dintre acestea – numai primul era "cu coroniță". Când am ajuns eu, erau șase: trei premii și trei mențiuni (menționații bănui că erau ca supleanții în "organismele obștești"). Nu se dădeau premii ex aequo, adică nu erau mai multe persoane pe același loc (de pildă 10 pe primul). Când a ajuns fiica mea la școală, jumătate din clasă primea un premiu oarecare: "toți erau speciali". Dacă punem la socoteală și "olimpiadele" (alea subvenționate de noi, de părinți), până la urmă luau toți câte o diplomă sau – eventual – mai rămânea câte unul, doi, de contrast. Uneori mă întreb dacă în mintea elevilor/studenților și a părinților nu cumva s-a operat un salt: pentru generațiile trecutului învățământul era un drept; am din ce în ce mai mult impresia că pentru cele actuale diploma e un drept. Înveți – nu înveți, statul trebuie să ți-o dea: diploma e dreptul tău!

Nu e deloc cool ca școala să se opună acestei tendințe; dimpotrivă – finanțarea per capita, crearea de noi clase, cicluri de învățământ (primare la licee etc.) și profiluri/specializări (precum și competiția dintre școli la care duc toate acestea), ranking-ul școlar (ce ridică prețul orelor de meditații) fac ca limbajul marketingului să invadeze nu doar școlile, ci și orașele. Nimic nu e mai ușor decât să iei o diplomă! La școala noastră, toți sunt premianți! Jumătate din elevii noștri sunt olimpici! Primii cinci din fiecare clasă pleacă în străinătate! Etc. Acest limbaj publicitar obligă și la adaptarea realității: notele sunt ca la gimanstica olimpică: 9, 99 și 8 sutimi. Pe ăia care nu pot nu-i lăsăm să cadă, ca să nu strice tabloul clasei. Și motorul "performaței" sunt, evident, meditațiile din greu. Să nu ne iluzionăm, de multe ori cu profesorul de la clasă. Și nu neapărat pentru că acesta condiționează nota de prezența elevului "la orele particulare", ci pentru că așa vor părinții, căci – pentru dânșii – profesorul de la școală e cel care "le cunoaște cel mai bine copilul". Concluzia e aceea că asistăm la un soi de fake education, la o turație în gol menită a confirma adevărul reclamei: La școala noastră, toți sunt preminați!

Din această cauză, mai înainte de toate, nimeni nu se uită la copiii concreți. Mașina "performațelor" e setată pe modelul premiantului. E o banalitate pe care o știu toți părinții: în ziua de azi copiii cresc mult mai repede decât în trecut, intră în adolescență mai devreme, petrec mai mult timp singuri (pe rețelele lor), au o viață lăuntrică mai tensionată și, de prea multe ori, mai trebuie să ducă în spate și problemele unei familii (care, adesea, se înfățișează ca fiind "de succes"). La anumite vârste lucrurile acestea contează enorm. Din păcate, școala le ignoră cu desăvârșire: ea produce doar premianți. Iar premiantul e tânăr solar, un soi de erou modern ce zâmbește din fața tablei pe prima pagină a ziarului local, departe de orice umbre care i-ar apăsa conștiința. În plus, părinții – de multe ori cam dezorientați ei înșiși – și-au pierdut destul de devreme autoritatea asupra copiilor și-i trimit la școală (în primul rând) pentru ca aceasta să-i disciplineze. Și ce displicină mai bună e decât travaliul dur, pentru "performanță"? Numai că atât școala, cât și familia uită să-l întrebe pe elev ce-i place, încotro ar vrea să se îndrepte, ce anume din el și-ar găsi expresia într-o materie sau alta. Școala produce premianți, indiferent de profilul celor ce-i trec pragul. De aceea e greu de spus cât din ea ține de formare și cât de deformare și care din cele două predomină la sfârșit.

Mai sunt, neîndoielnic, și orgoliile părinților: uneori absolvenți, ei înșiși, de Liceu Industrial, cu diploma de pe la o "privată", acum, că s-au ajuns, vor să dea timpul înapoi și să-și retrăiască tinerețea de care n-au avut parte. Și, mai ales, vor să le-arate ei celor care au făcut alte școli și alte facultăți; celor de care, deși n-au funcția lor, simt că-i desparte ceva indepasbil. Copiii sunt pentru ei ca niște păpuși, frumos îmbrăcate, prin care se reprezintă pe ei înșiși. Mai sunt și bunicii care se ciorovăiesc în casa scărilor și prin parcurile dintre blocuri; oameni ce duc războaie tenace din anii ’60 – ‘70 și care și-au crescut copiii și, acum, nepoții, în logica unei vendette fără de sfârșit. Așa că, nu de puține ori, cei mici – cu cât mai mici, cu-atât mai trist – sunt, de fapt, mici gladiatori aruncați în arenă și încurajați să lupte până la epuizare în aplauzele familiilor exaltate de perspectiva înfrângerii celuilalt. Mi se pare cam cinic să numim asta "competiție". În fapt, e o luptă oarbă, pe o miză mică, în care copilul nu e decât un instrument. Și e și ea unul din motivele pentru care elevii de azi clachează prea adesea: faptul de-a-l surclasa pe celalălat, de a obține un premiu și de a-i mulțumi pe părinți poate susține o cursă de viteză, dar – el mai adesea – eșuează la cursa de rezistență. Pentru aceasta e nevoie de pasiune, de atenție, de răbdare, de colaborare, adică exact de acele lucruri pe care confruntarea brută, "pentru notă", nu e capabilă să le producă. Bunicii și părinții ignoră, mai întotdeauna, că cei crescuți în spiritul vendettei sunt clonele înaintașilor lor. Inclusiv din punctul de vedere al ratării. Poate tocmai de aceea ar merita să facă – cu toții – niște cursuri de literatură universală (materie alungată din școli) în care-ar avea șansa de-a descoperi, citindu-i pe tragicii greci, că răzbunarea nu produce decât răzbunare, într-un ciclu nesfărșit.

Mai e ceva: cu excepția maneliștilor (poate tocmai de aceea sunt așa de prizați de tineri), nimeni nu vrea să recunoască ceea știm și facem toți: scopul, pentru noi, nu e apropierea de semenul nostru, ci diferențierea de el. Lucrurile acestea se insinuează destul de devreme în viața copiilor: "nu te juca cu ăla!", "ăia n-au telefon ca al tău!", "noi mergem în vacanță în Grecia, nu la Mare!" etc. Ce înțelege copilul de aici? Că el e altfel decât ceilalați nu într-o logică a complementarității (în care fiecare are un talent care, cultivat, îi poate bucura și le poate fi util celorlalți), ci într-un a segregării (în care ceilalți n-au ce căuta alături de mine). Lumea se împarte între mine și ceilalți. Ceea ce, inevitabil, duce la accentuarea singurătății. Și, în timp, a unui pustiu lăuntric, care se extinde mereu, asemeni Sahelului. Acest tip de elev luptă pentru premiu nu pentru a descoperi ceva, nu pentru că e capil de o realizare, ci pentru a nu avea pe nimeni în jurul lui. Învățatul lui, atâta cât e, e asemeni unei măciuci, cu care-i ține la distanță pe ceilalți. Exact așa cum e și averea (sau funcția) pentru părinți.

Poate că, de fapt, diplomele acelea, la grămadă, nu sunt decât niște diplome de consolare. Școala noastră e foarte darnică cu cei care – de facto – au ieșit din ea, dar e parcimonioasă cu cei care rămân. Diploma aceea, cu aclamațiile și uralele ce-o însoțesc, nu e – mai mereu – decât substitutul unor experiențe reale: cea a descoperirii de sine, cea a întrevederii adevărului absolut pe care-l atinge cel ce cunoaște, cea a solidarității în traversarea unei probe comune, cea a descoperirii maestrului ce te călăuzește spre ieșirea din labirintul incertitudinilor, cea a "cuvântului ce face lumea să cânte". Mai nimic din acestea nu e în memoria celor care au lăsat în urmă școala. Au rămas acolo doar niște prietenii contextuale, care – mai apoi – s-au destrămat, prima iubire, a doua iubire, prima beție, a n-a beție... Pe măsură ce școala se golește de conținut, ceremoniile ei devin tot mai baroce. Evident, și cu contribuția – financiară – a părinților care, în felul acesta, își mai răscumpără ceva din lipsa de atenție față de copii (părinții fiind, cum bine se știe, oameni preocupați). Astfel că aceste festivități devin un soi d’image d’Epinal (ce glisează din naiv în caricatural) a tot ceea s-ar fi dorit a fi, a tot ceea ce n-a fost să fie, a tot ceea ce putem "întrevedea prin doruri" doar în acest moment paradoxal, care încă e și deja nu mai e, al finelui ciclurilor de studii. Repet: cu cât școala se golește mai mult de conținut, cu atât aceste ceremonii devin mai baroce. Fiecare director mai adaugă ceva în decorul festivității, fiecare părinte mai îi pune odraslei lui o bentiță, fiecare elev deopotrivă râde și plânge mai zgomotos ca celilalți. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro"

Reporter special: sat Gherdeal

Mi s-au pus multe întrebări când  am publicat articolul:

https://amateescu.blogspot.com/2021/11/satele-romanesti-parasite-oare-v-ar-sta.html

Iată  un exemplu.

Eu merg dupa deviza : Cine vrea, poate! Am scris și  un scurt articol în acest sens.

Satul din România unde o casă costă doar 2.000 de lei. Șapte oameni mai locuiesc aici

Într-un sat din România, casele se vând cu 2000 de lei, echivalentul unui salariu mediu. Este vorba despre Gherdeal, un sat într-o zonă pitorească, aflat la limita cu județul Brașov. Ruta recomandată pentru peisajele acestuia este pe Valea Hârtibaciului, Sibiu – Agnita – Cincu – Bruiu – Gherdeal, potrivit spynews.ro.

Pe vremuri, în această zonă obișnuiau să locuiască aproximativ 112 familii, însă, în prezent, satul mai are doar 7 locuitori. Din acest motiv, casele de aici pot fi cumpărate cu o sumă infimă, singurul obastacol fiind contactarea proprietarilor care au dat uitării casele natale.

Maria Tiuţ, o locuitoare a satului, a povestit că sașii care locuiau cândva în sat au lăsat moștenire biserica fortificată săsească și stilul caselor din partea de jos așezării, potrivit oradesibiu.ro. E drept că din cele mai multe case au mai rămas doar pereții.

„Cam 22-25 de milioane de lei vechi e o casă la noi", a spus una dintre locuitoare.

Când a fost creat, Gherdealul a aparţinut călugărilor cistercieni care aveau o mănăstire fortificată la Cârţa.

Circulă printre militari, rezervişti și cei în retragere

ÎN 1952, MARELE ACTIVIST POLITIC SILVIU BRUCAN S-A DUS LA... SECRETARUL GENERAL AL PMR, GH. GHEORGHIU DEJ. CU O PROPUNERE IDENTICA DE... ALINIEREA SOLDELOR CADRELOR MILITARE CU SALARIILE MUNCITORILOR, PENTRU CĂ SUNT PREA MARI ȘI MUNCITORII SUNT NEMULȚUMIȚI... CUM A FĂCUT ȘI... LIA OLPUȚA-VAGISAN, CEA CU MÂNCĂRIME ȘI USCĂCIUNE ÎN ZONA INTIMĂ...

MUNCITORUL CU ȘAPCĂ, GH. GHEORGHIU DEJ I-A DAT ILEGALISTULUI, UN RĂSPUNS RĂMAS CELEBRU... „NIMIC NU ESTE PREA MULT CÂND E VORBA DE ARMATĂ ȘI DE NEVOILE EI”...

DIN PĂCATE, JAVRELE POLITICE DIN ZILELE NOASTRE AU PUS BOTUL LA OUG 59/2017, DOVEDIND LIPSĂ TOTALĂ DE RESPONSABILITATE FAȚĂ DE ARMATA ROMÂNIEI ȘI BINEÎNȚELES FAȚĂ DE STATUL... ROMÂNIE, 😡😡😡 SICTIR JAVRE ORDINARE!...

O analiză scurtă care spune multe despre România

Table și acoperișuri

Constat o evoluție interesantă a preturilor la tabla Lindab, spre exemplu la produsul Nordic 400:

O tablă  foarte bună  pe piață este tabla Gerard, concurentul lui Lindab.

Evoluția preturilor la concurenta, marca Lindab: