La începutul anilor 1920, Blaga era jurist la Cluj, iar apoi ajunsese şomer, locuind cu familia soţiei sale la Lugoj, unde a stat până la sfârşitul anului 1926. Ulterior, aşa cum el însuşi mărturisea într-un eseu, a avut posturi „în marginea diplomaţiei româneşti“, în străinătate, la Varşovia, Praga, Berna şi Viena, timp în care spera în continuare la postul de profesor universitar la Cluj, după care tânjea încă din 1919. Filosoful a fost ataşat de presă, secretar de presă şi consilier de presă, din care ducea un trai normal, nefiind un bogat al vremurilor. Ceea ce îl preocupa cel mai mult pe cel care avea să devină unul dintre cei mai importanţi filosofi români ai secolului XX era doar opera sa, nefiind simpatizantul vreunei mişcări politice. Abia în aprilie 1938 reuşeşte să ajungă diplomat în adevăratul sens al cuvântului, fiind Trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar al României în Portugalia, unde s-a aflat până în martie 1939.
Însă, chiar dacă s-a declarat un om apolitic, Blaga, prin funcţiile pe care le-a avut, era la curent cu mişcările politice în ţările în care se afla, dar şi cu ceea ce se petrecea în România. Rapoartele realizate de funcţionarul român, redate de Pavel Ţugui în cele trei volume „Din activitatea diplomatică. Rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame, anii 1927-1938“, atestă faptul că transmitea informaţiile în mod obiectiv, neadăugând note personale referitoare la anumite regimuri sau mişcări, dovedind astfel că nu avea simpatii politice.
Politica, motiv de deprimare
Implicarea lui Blaga în viaţa politică a unei Românii în plină schimbare a început odată cu primirea filosofului în Academia Română, pe 5 iunie 1937, atunci când însuşi Carol al II-lea l-a salutat şi elogiat printr-un discurs. De menţionat este şi faptul că în decembrie 1936 filosoful era consilier în Legaţia Română de la Viena şi se temea că va rămâne fără slujbă, la vremea respectivă fiind ministru Alexandru Gurănescu, care i-a fost nefavorabil lui Blaga. Astfel, regele Carol al II-lea l-a implicat pe scriitor în viaţa politică, la sfârşitul lui 1937, numindu-l, drept tehnocrat, în guvernul Goga-Cuza. Scriitoarea Marta Petreu, autoarea volumului „Blaga, între legionari şi comunişti“, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ de ce autorul „Luntrei lui Caron“ nu avea cum să îl refuze pe rege: „El era pur şi simplu un funcţionar al statului român, atunci consilier de presă la Berna, visând, încă din 1919, fără să reuşească, să ajungă profesor la Universitatea din Cluj. Cu o lună şi ceva înainte de a fi numit în acest guvern, Blaga fusese foarte afectat că Universitatea din Cluj a anulat ţinerea unui concurs de ocupare de post la care el era înscris. Prin cuvântarea sa, regele l-a consacrat pe Blaga drept cel dintâi reprezentant al literaturii noi, create în timpul domniei sale. Totodată, extraordinara cuvântare anunţa despărţirea culturii noastre de vechile curente literare, cum ar fi poporanismul şi sămănătorismul. Prin elogiile pe care i le-a adus lui Blaga, regele a transformat primirea lui la Academie într-un triumf nemaivăzut. Asta, sigur, a stârnit resentimente, Iorga şi Rădulescu-Motru n-au putut să îl ierte în veci pe Blaga pentru onorurile pe care i le-a adus regele“.
A fost permanent atacat în presă, şi în aceea oficială, de partid, şi în aceea literară. A fost batjocorit de Mihai Beniuc într-un mod îngrozitor, încât e de mirare că nu a murit de supărare. Blaga a fost atacat în presă din toamna anului 1944 până la moarte. - Marta Petreu, scriitoare
Guvernul „eşuat şi discreditat“ de istorie, despre care Lucian Boia susţinea că „a fost prin componenţa lui cel mai intelectual guvern pe care l-a avut vreodată România“, a căzut după doar 44 de zile. Această perioadă a fost una nefericită pentru filosof, aşa cum mărturisea într-un interviu cumnatul lui, Corneliu Blaga, care a fost martor ocular al activităţii filosofului în această perioadă, cu un program de lucru foarte încărcat, ce nu îi mai permitea să scrie, fapt care îi cauza mari supărări: „A fost scos din făgaşul său. Şi s-a resimţit psihic. Până la o depresiune nervoasă“. De asemenea, şi Vasile Băncilă, exeget al filosofului, îi mărturisea în paginile de jurnal faptul că Mircea Eliade susţine despre Blaga că este foarte afectat de numirea în guvern: „Cauza deprimării e greşeala pe care a făcut-o primind să intre în guvernul Goga“. Totodată, când a aflat despre căderea guvernului, se pare că Blaga a exclamat: „Uf, am scăpat“, povestea cumnatul lui într-un interviu cu I. Oprişan.
Foto: Blaga cu ministrul Boerescu şi ataşatul comercial ieşind de la preşedintele Elveţiei, la Berna, în ianuarie1931
Mai întâi ministru, apoi profesor
Chiar şi după acest scurt episod, Lucian Blaga a rămas în atenţia lui Carol al II-lea, care l-a numit Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar în Portugalia, în perioada 1 aprilie 1938 – 1 aprilie 1939. Însă, după căderea guvernului şi înainte de trimiterea sa la Lisabona, Lucian Blaga se găsea într-o „mare încurcătură“: „ Fără catedră şi fără vechea meserie. Oarecum în vânt. Se ţin de mine onorurile şi sărăcia ca purecii de cîne“, după cum îi mărturisea într-o scrisoare istoricului literar Basil Munteanu, cel care, câţiva ani mai târziu, avea să militeze pentru nominalizarea lui la Premiul Nobel. Putem observa că toate aceste onoruri erau pentru scriitor mai degrabă o povară. Şi în această perioadă, filosoful spera în continuare la visul lui – postul de profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj, pe care avea să îl obţină în toamna lui 1938 şi din care să fie epurat în decembrie 1948. „A trebuit să ajung de două ori ministru şi să se schimbe legea universitară, chiar şi Constituţia, ca să mă văd profesor“, îi mărturisea Blaga unui prieten de-ai săi, uimit fiind că, după atâtea încercări, în sfârşit îl obţinuse.
După preluarea postului de profesor, filosoful a fost numit personal de Carol al II-lea drept senator în Frontul Renaşterii Naţionale, „unică organizaţie politică în stat“, în care s-a aflat până la dizolvarea lui, în vara lui 1940.
Judecat mai aspru decât Arghezi
Tot din paginile de jurnal ale lui Vasile Băncilă aflăm faptul că Nae Ionescu, filosof şi teoretician antisemit, avea o „pornire cam exagerată, dar şi ceva personal“ împotriva lui Lucian Blaga, pe care îl acuza de legionarism. În fapt, în a doua jumătate a anilor ’30, faima lui Lucian Blaga era în creştere, astfel că nu este de mirare că diferite formaţiuni sau mişcări politice ar fi vrut să îl atragă de partea lor, inclusiv Mişcarea Legionară.
După 23 august 1944, acuzaţia că Blaga ar fi fost fascist sau legionar a fost întreţinută de mai multe voci puternice ale vremii respective, ideologi şi activişti ai regimului socialist din România, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, Nestor I. Ignat şi inclusiv fostul lui doctorand, Pavel Apostol. Toţi susţineau vinovăţia politică a filosofului, deşi în toată opera lui şi în biografie nu există nicio urmă de simpatii politice pentru o mişcare sau alta. „Criteriile după care l-au evaluat pe Blaga au fost mult mai severe decât acelea după care au fost evaluaţi, să zicem, Arghezi, sau Daicoviciu însuşi“, a explicat Marta Petreu.
Când Securitatea, când partidul
Urmările pentru Blaga, preocupat doar de opera lui şi de postul de profesor universitar, au venit treptat, în timp ce atacurile la adresa lui continuau atât pe filieră politică, cât şi literară. Astfel, a fost dat afară de la Universitatea din Cluj şi din Academia Română, iar în ceea ce priveşte creaţia literară, nu i s-a mai permis să publice. „A fost permanent atacat în presă, şi în aceea oficială, de partid, şi în aceea literară. A fost batjocorit de Mihai Beniuc (n.r. – poet proletcultist) într-un mod îngrozitor, încât e de mirare că nu a murit de supărare. Blaga a fost atacat în presă din toamna anului 1944 până la moarte“, a mai adăugat Marta Petreu.
De asemenea, nici viaţa privată nu i-a fost ocolită, ci din contră – a fost supravegheat de Securitate, iar prietenii şi cunoscuţii lui au fost arestaţi, în timp ce deţinuţii politici care îl cunoşteau au fost anchetaţi în încercarea de a se obţine de la ei informaţii compromiţătoare despre filosof. Oamenii regimului încercau să obţină de el, prin diferite mijloace, o oarecare dovadă care să stea la baza arestării lui. Astfel, filosoful s-a regăsit de multe ori, în propria casă, în prezenţa spionilor care raportau Securităţii discuţiile cu el, iar telefonul îi era ascultat. „E foarte interesant să pui în paralel, din punct de vedere cronologic, atitudinea Securităţii şi aceea a partidului. Atunci când nu erau convergente, se putea întâmpla ca, în timp ce partidul comunist încerca să îl reintroducă în viaţa publică, Securitatea încerca să-l implice într-un proces de lot şi să-l bage în puşcărie. Şi invers“, a mai declarat Marta Petreu.
Fiica filosofului, Dorli Blaga, mărturisea într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ din 2013, faptul că tatăl ei figura pe lista lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a fi închis, dar „l-a salvat istoricul Constantin Daicoviciu, care a negociat cu Dej salvarea lui. Nu ştiu ce-au vorbit, la ce-a renunţat Daicoviciu ca să-l salveze pe Blaga sau ce a făcut pe gustul lui Dej. Se întâmpla în anii ’50. I-au organizat şi percheziţii, îi căutau manuscrisele la Biblioteca Academiei. El scria la birou, dar nu lăsa niciodată manuscrisul la serviciu“.
„Slujbaş al ţării“ până la moarte
Încercările Securităţii de a găsi dovezi împotriva lui Blaga s-au soldat cu un eşec: nu s-au găsit probe care să ateste că filosoful era legionar. Munca unora şi altora s-a dovedit a fi în zadar, iar ofiţerul care s-a ocupat de dosarul lui a scris foarte clar în nota de sinteză acest lucru. Într-o autobiografie din 1958, filosoful nota că „în 1939 m-am întors în ţară. Până atunci şi după aceea nu am activat în niciun fel pe teren politic, nefiind niciodată înscris într-un partid. Viaţa mi-am înclinat-o creaţiilor literare şi filosofice şi datoriei de slujbaş al ţării“. După înlăturarea de la catedra universitară, Lucian Blaga a fost cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj, iar ulterior a fost transferat la Biblioteca Filialei Academiei din Cluj.
După instalarea regimului comunist şi solidificarea lui, la începutul anilor ’50, mai multe personalităţi intelectuale şi artistice importante din România au fost „reabilitate“ sub diferite forme – unii aveau din nou dreptul să publice, alţii erau premiaţi, iar unora li se acordau chiar şi premii de stat, în timp ce mulţi dintre ei au fost reprimiţi în Academia Română, nemaifiind atacaţi şi insultaţi. Şi în cazul lui Lucian Blaga s-a încercat o astfel de acţiune de către un grup de activişti de partid, însă „ori de câte ori începea câte o mică tentativă în favoarea lui, în presa de partid apărea din nou şi din nou o insultă ori o acuzaţie politică la adresa filosofului. Aşa că... a murit fără să fi fost reprimit în Universitate, în Academie, şi fără să fi putut să îşi publice vreo carte“, a punctat Marta Petreu.
Comuniştii i-au refuzat Nobelul
O încercare de scoatere a lui Blaga din „marginea intelectualităţii româneşti“ ar fi fost în toamna lui 1956, prin recomandarea pentru Premiul Nobel, făcută de istoricul Basil Munteanu, care trăia în Franţa, şi profesoara italiană Rosa Del Conte, alături de un grup de universitari italieni. Chiar şi fiica filosofului, în volumul „Lucian Blaga. Corespondenţă de familie“, notează faptul că „Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul“.
Tot în interviul din 2013, Dorli Blaga declara faptul că la vremea respectivă ministrul Culturii era Constanţa Crăciun, care nu a acceptat să îl sprijine pe tatăl ei în faţa Comitetului de la Stockholm, dar şi faptul că „s-a făcut şi o oarecare contrapropagandă, condusă de Zaharia Stancu în urma unui turneu în ţările nordice. Asta e. Juan Ramón Jiménez, scriitorul spaniol căruia i s-a dat premiul, trăia în exil, nu era în Spania lui Franco“.
Lucian Blaga, cel care şi-a dedicat întreaga viaţă operei sale, suferind adesea atunci când funcţiile pe care le avea nu îi permiteau să scrie, s-a născut în familia preotului Isidor Blaga, la sfârşit de secol XIX, pe 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba, acolo unde se odihneşte pentru veşnicie. Scriitorul mărturiseşte în volumul autobiografic „Hronicul şi cântecul vârstelor“ faptul că „începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului“. Amintirile despre această perioadă a „tăcerii iniţiale“ au stat sub semnul întunericului, „veşnicul profesor“ scriind că mama şi fraţii lui i-au umplut acest gol prin povestirile lor.
„Ne faci de ruşine“
În încercarea de a înţelege de ce muţenia a planat asupra primilor ani de viaţă, poetul relatează că „lumina cu care ochii mei răspundeau la întrebări şi îndemnuri era poate mai vie şi mai înţelegătoare decât la alţi copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi“. Comunicarea din priviri era completată, în cazul micului Lucian, de consolarea că „o dorinţă rostită de cineva îşi găsea răsunetul în actul cel mai prompt“. În cele din urmă, la vârsta de patru ani, ameninţat de mamă cu veşnica zicală „ne faci de ruşine“, Lucian a făcut loc cuvintelor, dar era ruşinat de ele şi vorbea cu mâna la ochi. „Cuvintele îmi erau ştiute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca şi cum m-aş fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului românesc“.
Copilăria lui Blaga în satul natal, alături de ceilalţi opt fraţi ai săi, era dominată de curiozitate – spre natură, jocuri, dar şi poveşti, spuse cu precădere de figura maternă, al cărei glas părea că vine „dintr-o a patra dimensiune a spaţiului“. Lumea satului era primordială pentru cel care, ani mai târziu, avea să îşi intituleze discursul de primire în Academia Română „Elogiul satului românesc“. Dacă în copilărie, satul era „o zonă de minunate interferenţe“, în care „realitatea cu temeiurile ei palpabile se întâlnea cu povestea şi cu mitologia biblică“, la maturitate reprezenta „o prezenţă nemuritoare“, „singura prezenţă încă vie“ şi „unanimul nostru înaintaş fără de nume“.
„Divina libertate“
În Lancrăm, Lucian Blaga a luat pentru prima dată contact cu religia, dar nu pentru că tatăl lui era preot, întrucât scriitorul însuşi mărturiseşte că „presimţeam în el instinctiv tipul areligios“. Totuşi, s-a îndreptat spre religie ani de-a rândul, rugându-se de mic copil câte cel puţin două ore în fiecare zi. Câţiva ani mai târziu, s-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu şi Oradea, pentru a fi scutit de înrolarea în armata austriacă, dar a finalizat-o cu licenţă în 1917.
Încă din copilărie, Lucian Blaga, de care „scrisul şi cititul nu se lipeau cu nici o ispită“ la vârsta de şapte ani, tânjea după libertate înainte de înscrierea la şcoală: „mă apăram cu lacrimi, cu ţipete, cu toată disperarea fiinţei mele“. „Divina libertate“ pe care şi-o dorea de mic avea să se transforme mai târziu în libertatea de a scrie, de a se dedica operei, pe care nu a putut-o avea mereu şi care îi provoca mari suferinţe spirituale. Ulterior, în timpul regimului comunist, privarea de libertate s-a manifestat şi sub alte forme, iar singura armă pe care o avea era scrisul, mărturie rămânând toată opera publicată postum.
Lucian Blaga a murit pe 6 mai 1961, în Cluj-Napoca, ca „un autor interzis“, aşa cum mărturisea Dorli Blaga că i-a transmis profesoara Rosa del Conte, cea care l-a recomandat pentru Premiul Nobel
