Imaginea verii

Împărtășesc întrutotul concepția  lui H. Rodin a cărui carte am publicat-o azi în grupul meu " O mie și una de nopți. Cărți în format digital. " conform căreia  trebuie să ne aplecăm cu atenție asupra plantelor medicinale, să  le cunoaștem virtuțile terapeutice. 

Avem un colț dedicat acestor plante, minuni ale naturii, în  grădina noastră.  Le îngrijim cu multă dragoste. Anual facem noi preparate, creme, vinuri medicinale, extracte în alcool, tincturi etc. Iarna cand natura se odihnește folosim aceste preparate pentru înmuierea durerilor articulare, cerebrale,  frectiilor, tratamentelor interne sub formă  de ceaiuri. Unul din baietii mei a făcut pasiune și afaceri prospere cu plantele medicinale. 

Un alt renumit botanist francez  Louis Fabre m-a marcat pentru totdeauna cu ideile din cărțile sale privind respectul și  dragostea pentru natură. Lumea plantelor, insectelor, animalelor este fascinantă, ceea ce recomand tuturor.

Iată ce spune H. Rodin:

Un link unde puteți vedea plantele noastre:

https://youtu.be/18MTvyhV7oY

Prietenul cel mai fidel vine și își  petrece dimineața în  dormitorul nostru.

Nopticoasa, Micșunica, Viola de noapte

Idetificare:

Viola-de-noapte este o planta rustica perena care creste in locuri insorite, in gradini, la marginea padurilor si pe vaile raurilor, este originara din Europa si Asia. Are denumirea stiintifica de Hesperis matronalis si face parte din familia Brassicaceae. In popor este cunoscuta cu numele de micsunea, floarea-noptii, viola-de-primavara sau nopticoasa. Oamenii iubesc aceasta planta pentru aspectul ei delicat si parfumul suav, dulceag al florilor albe sau violet.

Viola-de-noapte (Hesperis matronalis), Foto: wildstauden.ch

Viola-de-noapte este o planta care iubeste soarele dar si umbra.

Cel mai bine se dezvolta in locuri semiumbrite. Are nevoie de lumina directa a soarelui cateva ore pe zi si este rezistenta la temperaturi scazute, nu se sperie de frigul din sezonul rece. Trebuie udata regulat, macar o data pe spatamana, are nevoie de sol umed si rece. Pentru a se dezvolta frumos are nevoie de ingrasamant special pentru plante cu flori, acesta se adauga in apa de irigat, o data la doua saptamani. In lunile de vara viola-de-noapte poate fi atacata de rugina si acarieni, de aceea este bine sa fie protejata cu substante contra insectelor ce au spectru larg de actiune.

Citește și: Plante medicinale și întrebuințarile lor - Scumpia (Cotinus coggygria)

Aceasta planta erbacee creste inalta de aproximativ 45-50 cm, are frunzele netede si verzi, florile mici, cu petale delicate, alungite, mov, albe si violet. Parfumul este fin si de intensitate medie, se simte mai ales dupa apusul soarelui, pe inserate sau noaptea. De la el vine si numele plantei de floarea-noptii sau viola-de-noapte. Perioada de inflorire este in lunile mai-iunie.

Decorarea deserturilor cu flori de micsunea, Foto: playingwithfireandwater.com

Din punct de vedere terapeutic viola-de-noapte este apreciata pentru proprietatile ei diuretice, antiscorbutice si tonice. De la ea se recolteaza florile si frunzele. Frunzele uscate sunt folosite in tratamentul scorbutului. Florile se utilizeaza pentru decorarea deserturilor, a prajiturilor. Frunzele se folosesc in amestec cu alte legume la salate, gustul lor este placut. Florile sunt apreciate pentru parfumul lor si deseori sunt puse in camera pentru improspatarea aerului. Tot datorita aspectului, viola-de-noapte este cultivata ca planta decorativa in gradini, parcuri, pe langa lacuri si piscine.

Impostorii conduc România. Salarii grase, pensii babane, funcții guvernamentale...

**MApN, SRI, SIE, MAI, universitățile de stat și private produc impostori la kilogram. Instituțiile statului sunt pline de generali cu patru stele, miniștrii, secretari de stat de mucava, ofițeri de informații  de mucava......

Vai și amar de românii muncitori!

Fenomenul a început imediat după  lovitura de stat și este o formă  de distrugere a țării.  L-am văzut chiar în anii nouăzeci, în două universități de stat bucureștene.

Ne întrebăm, de multe ori, de ce pleacă  românii.  D-aia! Și  multe altele. 

Un articol din ziarul Libertatea:

**După  studii ai zice că  e ceva de capul lui:

O sugativă  perfectă  din bugetul statului:

Omul a  făcut  două  facultăți  de Contabilitate????   !!!    De ce ?

2020,2021

Au fost ani grei, ani de cumpănă pentru mine. Am trecut prin bolejniță. Am fost internat. Nu m- am lăsat doborât.  Va veni primăvara și pe ulița noastră!

Am creat un grup pe Facebook " O mie și  una de nopți.  Cărți în format digital" Să  le urăm tuturor afiliaților:

 Bine ați venit!  Sărbători fericite!

 

Să nu ne uitam istoria! - grup pe Facebook

Aceasta trebuia să fie harta României Mari!

Această hartă a României Mari este aproape de negăsit pe internet, prin motorul de căutare Google întrucât, din motive „misterioase”, nu apare listată. Cât privește detaliile documentare, nici atâta.

Există mai multe hărți cu același contur, este adevărat, DAR NU ACEASTA. Este vorba, așadar, despre „Harta României și țărilor vecine” în granițele revendicate în ajunul Conferinței de Pace de la Paris și a fost întocmită de generalul de brigadă Constantin Teodorescu, la Institutul Cartografic Iași, în anul 1918. Această hartă, care reconstituie „granițele naturale” ale României (adică teritoriile locuite majoritar de români), a participat și la „Războiul hărților”, premergător aceleiași Conferințe de la Paris din ianuarie 1919.

Și acum explicația ocultării acestei hărți în mediul online: „Harta României și țărilor vecine”, întocmită de generalul Constantin Teodorescu în 1918, la Institutul Cartografic Iași, reprezintă mărturia încălcării, la Trianon, a unor norme consacrate de drept public și drept internațional, întrucât această hartă – și nu alta! – a fost prezentată la Paris, în ajunul Conferinței de Pace, ea fiind realizată conform „Declarației de Unire cu Țara” la Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Situația, sub aspect juridic, a fost amplu și în detaliu analizată de istoricul Mircea Dogaru în cartea sa „Între Alba-Iulia Și Trianon. Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de succesiune (1918 – 1920)”, din care prezentăm un fragment. (Miron Manega)

Adunarea de la Alba-Iulia – act juridic cu valoare de drept public și drept internațional

La 15 noiembrie 1918, Consiliu Național al Unității Române a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democrații autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaților Adunării Naționale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ și implicit de constituantă, Adunarea Națională a fost convocată, prin anunțul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia. În număr de 1.228, delegații au fost aleși în mod democratic, în cadrul circumscripțiilor electorale locale sau al organizațiilor tuturor partidelor politice, asociațiilor și organismelor economico-financiare, culturale, religioase și militare, primind fiecare mandatul susținerii Unirii „acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Pentru protejarea și susținerea delegaților, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităților românești cuprinse între Tisa și arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriașă adunare de obște reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voință națională.

Conform mandatului încredințat, președintele Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, Gheorghe Pop de Băsești, a declarat, în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept „CONSTITUANTĂ ȘI DESCHISĂ”, fapt care a îndreptățit-o, conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declarație de Unire cu Țara”. În lectura lui Vasile Goldiș, aceasta făcea cunoscut că „Adunarea Națională a tuturor românilor dinTtransilvania, Banat și Țara Ungurească (teritoriile românești dintre Tisa și Carpații Occidentali – n.n.) adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al Națiunii Române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Votul în unanimitate al delegaților a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești: „Adunarea Națională a Poporului Român din Transilvania, Banat și părțile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă… este pentru toate veacurile decisă!”.

Adunarea Națională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ și al suveranității naționale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crișana, Sătmar, Maramureș, etc., hotărârile sale au avut putere de lege păstrându-și până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internațional în baza cărora au fost adoptate, o importanță covârșitoare și de netăgăduit sub aspectul juridic și politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgență fiind cele ce consfințeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al națiunii române de a decide soarta sa și a teritoriului moștenit de la înaintași. Formând izvorul de drept al dreptului constituțional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE”, votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fost monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu un an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entități suverane, deoarece Regatul României, ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe, prin organul său constituțional, ca și în cazul „Basarabiei” și al Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania și Partium, teritorii ce-și redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancționării „Legii de unire”, similar situației din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră unirea cu Țara au încetat să mai ființeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părți integrante ale teritoriului Regatului României.

De menționat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic și de deciziile similare ale minorităților alogene (parțial ungurii, sașii, svabii, secuii, evreii, țiganii, etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de Pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu au făcut decât să consacre acceptul Ungariei, în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, față de acordul încheiat și legiferat între două părți contractante suverane […].

Privită în lumina dreptului internațional, având caracterul unui adevărat plebiscit, național și reprezentativ, menit să permită manifestarea voinței colective (fundamentul cel mai puternic și titlul de drept necontestat al oricărei alcătuiri statale), Adunarea de la Alba-Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internațional, cu aceeași valoare, așadar, ca și Tratatul de Pace de la Trianon, istorica DECLARAȚIE DE UNIRE. Astfel calificată pe plan juridic, internațional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internațional, având o valoare sporită, în ordinea morală și juridică față de simpla consultare la o zi determinată și impusă printr-un angajament prealabil […].

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis și de dreptul internațional public, de Conferința de pace și de stipulațiile tratatelor de pace […].

MIRON MANEGA / MIRCEA DOGARU

Ion RAȚIU

În perioada comunistă am auzit câte ceva despre Ion Rațiu. Soția a avut prilejul sa-l cunoască personal când era într-o delegație în Franța. Am auzit povești de la ea despre omul Ratiu și patriotismul acestuia.

Am cunoscut mulți emigranți români pe parcursul misiunii mele diplomatice, excursiilor, delegațiilor oficiale în țări europene precum Spania, Italia Elveția, Belgia, Olanda etc. sau din țările Orientului Apropiat și Mijlociu. Poveștile multor români emigrați au dus la o concluzie, unică în felul ei:

"Un exilat pierde întotdeauna. Își pierde tărâmul și, din păcate, nu-l câștigă nici pe cel nou."

De fiecare dată mi-am expus părerile față de cei apropiați, angajați pe drumul " de ducă " în zone , zic ei, mai bune. Și totuşi, de ce pleacă românii? Acum nu mai sunt motivații politice. Cele economice predomină.

Sa citim un articol despre Ion Rațiu:

Exilul românesc și liderii lui. Ion Rațiu

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul, ca formă de protest faţă de regimul politic din ţara de origine, a căpătat, în cazul românilor, după al Doilea Război Mondial, dimensiuni dramatice. Şi aceasta pentru că a fost vorba de valuri succesive şi de motivaţii deosebite.

Un articol de Georgeta Filitti|6 aprilie 2017

O încercare de coagulare a acestuia a încercat un avocat ardelean, urmaş al lui Ion Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român din vremea Memorandului. E vorba de Ion Raţiu (1917-2000) care în anii războiului se afla la Londra, în serviciul nostru diplomatic. A refuzat să se întoarcă în ţară, în vremea dictaturii antonesciene. Nici în 1946 n-a făcut-o, de data aceasta la sugestia lui Iuliu Maniu. Corespondent de presă al unei agenţii americane, asistent de programe la BBC, consilier juridic în procesul pentru apărarea, în 1956, a unui român care intrase prin efracţie în ambasada română de la Berna, I.R. îşi dezvoltă propriile afaceri paralel cu ceea ce avea să devină obsesia vieţii lui: unificarea exilului românesc.

În 1957 e proprietarul companiei de transport maritim I.R. Shipping Co Ltd. şi fondatorul firmei Regent Line (pentru curse maritime între Europa de Nord şi sudul Statelor Unite).

În 1961 a adresat ONU un memoriu, în numele unui comitet englez, pentru eliberarea deţinuţilor politici din România. Tot atunci a încercat să aducă în Europa comitetul Naţional Român care funcţiona în USA. Peste patru ani, a înfiinţat, la Londra, ACARDA (Asociaţia culturală a românilor din Anglia). S-a spus că Securitatea a reuşit să înfiltreze această asociaţie. Oricum, activitatea ei a fost remarcabilă; iată câteva manifestări: a adresat memorii preşedintelui USA cu privire la situaţia românilor din ţară; a prevenit comunitatea internaţională de primejdia finlandizării Europei; a protestat împotriva vizitelor unor oameni politici occidentali în ţările socialiste. În fine, a organizat proteste contra vizitei lui N. Ceauşescu la Londra (s-a legat cu lanţuri de gardul palatului regal). Au fost acţiuni care l-au determinat pe dictatorul român să ceară uciderea lui Ion Raţiu. Dar acesta nu s-a lăsat impresionat ci şi-a continuat eforturile de dinamizare a exilului. Din păcate, lucrul s-a vădit iluzoriu şi explicaţia trebuie căutată în compoziţia eteroclită a acestuia. Exilul s-a constituit, cronologic, din oponenţi ai regimului antonescian, legionari, oponenţi incipienţi ai regimului comunist şi refugiaţi post 1948 (unii motivaţi mai mult economic decât politic).

Aceeaşi determinare manifestă în continuare I.R când creează Uniunea mondială a românilor liberi. Organizaţia a militat pe lângă şefii de stat şi instituţiile internaţionale pentru întregirea hotarelor României după harta din 1939 şi restaurarea democraţiei; a dezvăluit, pentru Amnesty International ,abuzurile privind încălcarea drepturilor cetăţeneşti. În fine, a dat posibilitate să se exprime public unor disidenţi ai regimului Ceauşescu. Dacă adăugăm şi cartea România astăzi, tipărită în mai multe limbi, e evident că autorităţile de la Bucureşti aveau destule motive să dorească anihilarea lui I.R. Elena Ceauşescu a trimis o echipă de femei ca să-l omoare!

S-a întors în ţară la câteva zile după Revoluţia din 1989, începând un alt capitol de viaţă, la fel de alert, de implicat, cum procedase încă din 1940.

Ca preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Ziariştilor liberi a instituit un premiu pentru fair play politic (Papionul de aur). A întemeiat catedra de studii româneşti şi biblioteca ce îi poartă numele la Universitatea Georgetown din USA. La fel de notorie rămâne activitatea de scriitor (în afara celei, consacrate, de ziarist), din care reţinem: Basarabia, pământ românesc; Moscova provoacă lumea, Tirania majorităţii.

Ion Raţiu rămâne exemplul de român care a îmbinat împlinirea personală cu devotamentul faţă de conaţionalii săi.

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/exilul-romanesc-si-liderii-lui-ion-ratiu/

Georgeta Filitti

(n. 1938), doctor în istorie de la Universitatea din Cluj. Cercetător la Institutul „N. Iorga” al Academiei Române (1961-1998), la Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc ş.a. Istoric modernist, cu lucrări de istorie economică, instituţională, a oraşului Bucureşti, a exilului. Editor din opera lui M. Kogălniceanu, N. Iorga, V. Slăvescu, I.C.Filitti etc. Premiul Academiei (1983). Conferinţe, în ţară şi străinătate. Coeditor la revista ASTRA (Braşov). Lector la fundaţia Calea Victoriei

Mama natură ne-a oferit în dar un trandafir. Acum tronează în gradina de legume.

Americanii își respectă armata mai mult decât oricare altă instituție.

Financial Times: America mai este încă o țară periculoasă (editorial)

Rusia și China riscă să confunde îmbufnarea publicului american cu o resemnare permanentă.

Statele Unite sub Joe Biden sunt într-un declin ireversibil și și-au pierdut voința de a se impune. Aceasta este, în esență, viziunea guvernului chinez cu privire la America zilelor noastre. Diplomații chinezi nici nu-și mai ascund disprețul față de "decăderea" americană. Și, judecând după fanfaronada sa militară de la granițele Ucrainei, președintele rus Vladimir Putin împărtășește aceeași viziune - scrie cotidianul The Financial Times într-un editorial semnat de Edward Luce și citat de Rador.

Atât Beijingul, cât și Moscova văd epuizarea Americii ca pe o șansă de a-și rezolva problemele nesoluționate - în Marea Chinei de Sud și în fostele teritorii sovietice. E posibil ca ele să fi apreciat periculos de greșit capacitatea Americii de a-și schimba dispoziția.

Publicul american s-a întors împotriva militarismului extern sub George W. Bush, când războiul din Irak a început să meargă prost. Și de atunci a rămas la fel. 15 ani mai târziu, e facil să presupui că "non-intervenționismul" american a devenit viziunea statornică a populației SUA. Însă istoria americană - și bunul simț - indică faptul că climatul se poate schimba brusc de la rece la fierbinte atunci când intră în contact cu noi realități. Amintiți-vă ce s-a întâmplat după 11 septembrie 2001 (9/11). Acum imaginați-vă mulțimi de ucraineni fugind iarna aceasta din calea tancurilor rusești care le nimicesc orașele.

N-ar fi prima dată când dispoziția Americii e greșit estimată, cu costuri mari. În 1950 Coreea de Nord a interpretat greșit faptul că secretarul de stat Dean Acheson omisese Coreea de Sud de pe o hartă care reprezenta "perimetrul de apărare" al SUA în Asia. Au urmat trei ani de lupte sângeroase în peninsula coreeană. April Glaspie, ambasadoarea americană în Irak în 1990, îi spusese lui Saddam Hussein că America nu are nici o opinie în privința "conflictelor arabo-arabe", în timp ce diviziile se concentrau la granița Irakului cu Kuweitul. La trei luni de la ocuparea Kuweitului, SUA concentraseră deja sute de mii de trupe în Arabia Saudită.

În 1999 conducătorul Serbiei Slobodan Miloșevici a pariat că unitatea NATO se va destrăma după câteva zile de bombardamente asupra țării sale. 78 de zile mai târziu el recunoștea independența Kosovo. Chiar și 9/11 a fost greșit interpretat. Documente găsite în ultima ascunzătoare a lui Osama bin Laden arată că el credea că atentatele din 2001 vor declanșa retragerea Americii din lumea musulmană. Știm cu toții ce s-a întâmplat.

"Lumea ar fi un loc mult mai liniștit dacă și China și Rusia ar fi la fel de îngrijorate în privința liniilor roșii ale Americii"

Morala poveștii nu este neapărat aceea că SUA reacționează întotdeauna cu înțelepciune. Multe războaie americane, și mai ales cele în replică la 9/11, au fost autodistructive. Ideea e că Rusia și China pot foarte ușor să confunde îmbufnarea americană de astăzi cu o resemnare permanentă. Opinia publică poate fi nestatornică și înclinată spre schimbări provocate de emoții. E clar că Biden nu caută gâlceavă: se dă peste cap acum pentru a găsi o soluție diplomatică pentru Putin și Ucraina. Însă el este un politician desăvârșit. Dacă alegătorii americani s-ar reorienta spre intervenții militare, Biden își poate schimba poziția.

Lui Putin, mai cu seamă, i se poate ierta faptul că vede în America un tigru de hârtie. În vreme ce Rusia își aduna diviziile la frontiera ucraineană, Casa Albă a lui Biden pregătea o "conferință a democrațiilor" de două zile. Aceste interacțiuni online nu vor afecta câtuși de puțin realitatea din teren - și cu atât mai puțin în SUA, unde lui Biden îi lipsesc voturile necesare pentru a implementa protecții pentru democrația americană. E improbabil ca astfel de exerciții să-i determine pe autocrații lumii să se mai gândească o dată.

Cu nici șase luni în urmă Biden evacua forțele americane din Afganistan cu o asemenea grabă încât a abandonat acolo echipamente de miliarde de dolari. O modalitate cam excentrică de a demonstra că "America s-a întors". Barack Obama a impus sancțiuni Rusiei după ce Putin anexase Crimeea în 2014. Putin a absorbit costurile și a păstrat Crimeea.

De ce s-ar aștepta Rusia la un răspuns diferit de data aceasta? Răspunsul e, desigur, imposibil de știut. Dar merită să reflectăm la câteva lucruri. Cu toate gafele ei externe și toxicitatea sa internă, America are o armată mai mare decât ale Rusiei și Chinei luate la un loc. A luptat în mai multe războaie decât orice altă țară. Unele dintre ele încă mai sunt în curs, deși la intensitate redusă. Comparativ cu alte democrații, SUA au o cultură marțială. Americanii își respectă armata mai mult decât oricare altă instituție.

SUA sunt totodată capabile și de nesăbuință. După cum scria Robert Kagan, America e o "țară periculoasă". Faptul că ea e într-un relativ declin nu face decât să-i accentueze această trăsătură. Hegemonii contestați rareori se fac nevăzuți fără luptă. O mare parte a dezbaterii actuale de politică externă din SUA se concentrează pe riscurile unor calcule greșite în privința Chinei sau Rusiei prin confundarea liniilor roșii trasate de ele. Lumea ar fi un loc mult mai liniștit dacă și China și Rusia ar fi la fel de îngrijorate în privința liniilor roșii ale Americii.