Poveste cu tâlc! 🤒

Un soldat, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea, care a avut un impact deosebit asupra lui, dar ceea ce l-a impresionat mai mult, erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor.

Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile, astfel că numele şi adresa ei erau scrise pe carte. Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea, dar mai ales, comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărtii.

A fost plăcut surprins când ea i-a răspuns la scrisoare şi aşa au început să corespondeze. Cu cât îşi scriau mai mult, relatia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a răspuns că dacă se simte ataşat de sufletul ei şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată, aşa că nu i-a trimis nici o fotografie…

Când s-a terminat războiul şi el s-a întors acasă, şi-au dat întâlnire. Ca să se recunoască, au convenit ca el să ţină cartea în mână, iar ea să aibă un trandafir alb. Aşa că în acea zi, într-o piaţă imensă şi plină de lume, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână cauta o femeie cu un trandafir alb. Vă daţi seama ce aşteptări avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată.

Aşteptând cu emoţie, a văzut o fată superbă, care-l privea atent. Îmbrăcată într-o rochie verde, era minunată, era dincolo de tot ce-si imaginase. La un moment dat s-a îndreptat către el, dar el a observat că ea nu avea nici un trandafir.

În schimb, în apropierea lui, se oprise o doamnă în vârstă, cu un trandafir alb în mână. Vă puteti imagina? Tânăra superbă şi doamna destul de trecută, dar cu un trandafir în mână.

Voi ce a-ţi fi ales? Persoana cu trandafirul trebuia să fie femeia cu care se cunoscuse bine din scrisori, era cea căruia îi ştia sufletul, era cea de care el se îndrăgostise, aşa că s-a îndreptat spre doamna în vârstă cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a întrebat:

- Vii cu mine soldat?

Inima lui era sfâşiată, era greu de ales, greu de luat o decizie. S-a gândit timp de un minut. In timp ce tânăra se îndepărta de el, educaţia şi principiile sale corecte i-au dictat să-şi continue drumul către persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână. S-a apropiat de ea şi i s-a adresat:

- Bună ziua, nu vreţi să stăm de vorbă în timp ce luăm cina împreună?

Atunci, mirată de invitatie, doamna cu trandafirul i-a răspuns:

- Tinere, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar fata îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să ţin în mână acest trandafir alb şi mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ţi spun că te asteaptă la restaurant.

Indiferent în mana cui se află ,,trandafirul" , să alegem cu sufletul .Frumusețea are frontiere mult profunde .Corectitudinea și bunătatea aduc ,mereu,răsplată .

Cât or mai fura americanii din Statele lumii?

"Tăbliţa lui Ghilgameş", veche de 3.500 de ani, una dintre cele mai vechi opere literare, urmează să fie returnată Irakului

"Tăbliţa lui Ghilgameş", o bijuterie mesopotamiană veche de 3.500 de ani care a fost furată și dusă ilegal în Statele Unite, va fi restituită joi Irakului, a anunţat UNESCO. Ea a fost furată dintr-un muzeu irakian în 1991, când țara a fost implicată în primul război din Golf, relatează Le Monde, potrivit Rador.

Prețioasa piesă arheologică, pe care apar caractere cuneiforme, numită și "tăbliţa visului lui Ghilgameş", ar fi fost "introdusă în mod fraudulos pe piața americană de artă în 2007", înainte de a fi confiscată de autoritățile judiciare ale țării în 2019, potrivit UNESCO.

În pofida dimensiunilor reduse, tableta are o valoare imensă şi este considerată una dintre cele mai vechi opere literare ale umanității. Conține fragmente din "Epopeea lui Ghilgameș", care relatează aventurile unui rege puternic al Mesopotamiei în căutarea nemuririi.

Această restituire reprezintă "o victorie majoră asupra celor care mutilează moștenirea" și permite "poporului irakian să se reconecteze cu o pagină din istoria sa", a declarat d-na Audrey Azoulay, directorul general al UNESCO, care va fi prezentă la ceremonia de la Washington pentru predarea acestei lucrări autorităților irakiene.

Până în iulie, 17.000 de piese, cele mai multe vechi de aproximativ 4.000 de ani, au fost returnate Irakului de către Statele Unite. Majoritatea acestora datează din perioada sumeriană, una dintre cele mai vechi civilizații din Mesopotamia.

Timp de decenii, Irakul a fost jefuit de antichitățile sale, deoarece țara a cunoscut conflicte, inclusiv invazia americană din 2003. "În ultimul deceniu, lumea a asistat la o creștere alarmantă a distrugerii patrimoniului cultural ca urmare a conflictelor armate", afirma Interpolul în 2017. "Orientul Mijlociu, în special, este afectat de acest fenomen, chiar dacă nici alte regiuni nu sunt cruțate", cum ar fi Africa de Nord şi Vest sau Asia Centrală", a adăugat UNESCO.

Impozantul sarcofag al preotului Nedjemankh a fost furat în Egipt în 2011, în plină revoltă împotriva președintelui Hosni Mubarak, apoi a fost vândut MET din New York, unul dintre cele mai prestigioase muzee din lume, pentru aproximativ 4 milioane de dolari. Abia în 2019 tezaurul arheologic, datând din 150 până în 50 î.Hr., fusese returnat țării de origine.

George COȘBUC

Poezia copilăriei...vă amintiți?

Au început nopțile reci.

Toamna își asterne covorul multicolor. Pomii ne-au dat rodul lor. Totu-i la beci. Frunzele se aștern prin toate ungherele. Ducem o luptă continuă cu ele. Mai lăsăm și pentru a fi descompuse de gerurile și zăpezile iernii. Ne-or mulțumi plăntuțele ce-or să vină în primavara viitoare.

Până una și alta, de vreo două zile am probat minisobița Pritty de 5Kw. Este excelentă. Cu câteva găteje facem căldură suficientă. Camera fiind mică, un iatac, ne oferă confortul necesar până dimineața. O să vedem cum se comportă această minunăție bulgărească careia i-am atașat burlane, coturi si recuperator de căldură poloneze. Arderea lemnelor este foarte bună. Tirajul coșului pare puternic. Las o fantă mică pentru tirajul principal, asigurat de cutia cenușarului.

La orele diminetii, in jurul orei opt, am mai făcut un foculeț pentru motanul nostru. S-a lăfăit câteva ore. Merita sa fie pozat.

Pentru cei care au cabane recomand această sobiță.

Dorință nedorită...🤷‍♀️✍ Licuța Pântia

 Nu-mi da, Doamne, viață lungă, 

 Să ajung o babă bleagă,

 S-ascund bani prin câte-o pungă 

 Și să-i caut luna-ntreagă!

 Să mă-mpiedic prin odaie,

 Și să bombănesc întruna, 

 Iar moșneagu' la bătaie 

 Să îl iau, că nu-mi dă mâna!

 Să-mi pierd dinții prin mâncare, 

 Și la molfăit viteza,

 Iar păr s-am, cât oul are

 Să-mi dea liber coafeza.

Să-ncurc zahărul cu sarea,

Viii să-i așez cu morții 

Și să fac cu lelea Floarea,

Spionaj, în fața porții!

Să-ncui ușa la plecare,

Ca tot omu' vorba ceia'

Iar când vin de la plimbare,

Să nu știu unde-am pus cheia!

Să surzesc,ca toată baba

Când moșneagu ' nu-i dă pace,

Da' să -nvârt eu bine treaba,

Și s-aud numai ce-mi place!

Ia-mă, Doamne,cât sunt verde,

Nu o babă arțăgoasă,

S-o ia fuga cin' mă vede,

Și s-adorm cu limba scoasă.

Mai bine plângând, să zică:

"-De-ar mai fi trăit oleacă!"

Nu să tremure de frică ,

"-Baba asta, nu mai pleacă?"😄

CEHOV

PORTRET: Anton Pavlovici Cehov – 160 de ani de la naşterea celui mai important dramaturg rus


 17 January 2020

Motto: „Nuvelist şi dramaturg, Anton Cehov a creat opere care au intrat în fondul de aur al literaturilor rusă şi mondială. În creaţia lui Cehov spectatorii găsesc căutarea sensului existenţei umane, spulberarea iluziilor, fidelitatea datoriei civice, explozia sentimentelor, tot ceea din ce se compune viaţa, cea de ieri şi de mâine” – G.B. Shaw

Vineri, 17 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Anton Pavlovici Cehov, medic, nuvelist şi prozator, cel mai mare dramaturg al Rusiei, cel care a schimbat în mod fundamental teatrul ca mijloc de exprimare a unui concept deosebit de modern, de manifestare a experienţelor umane şi a stărilor sociale. La mai bine de un secol de la moartea sa, spectacole după piesele sale sunt prezente, practic, în fiecare stagiune pe afișele teatrelor din întreaga lume, mari regizori şi mari teatre din întreaga lume găsind surse majore de inspirație, mai actuale ca oricând, în dramaturgia lui Cehov.


Anton Pavlovici Cehov s-a născut la 17/29 ianuarie 1860, la Taganrog, Gubernia Ekaterinoslav, un oraş-port la Marea Azov, părinţii săi fiind Pavel Egorovici, un negustor care deținea o băcănie, şi Evghenia Iakovlevna (Morozova), fiica unui negustor de pânzeturi. Anton a mai avut o soră, Maria şi alţi trei fraţi, Alexander, Nikolai şi Mikhai.


Cehov și-a petrecut primii ani din viață în prăvălia tatălui, ajutându-l la diverse activităţi.


Între anii 1867 şi 1879, parcurge studiile primare şi secundare în oraşul natal, perioadă în care frecventează teatrul şi redactează o revistă a elevilor.


Astfel, în anul 1867, este înscris la şcoala grecească parohială din localitate, unde urmează cursul pregatitor, apoi, din anul 1868, începe să studieze la liceul clasic din Taganrog, care – dupa mărturia scriitorului Tan-Bogoraz – „reprezenta, de fapt, un fel de batalioane de deţinuţi sui generis”.


În anul 1873, concomitent cu liceul, urmează şcoala de meserii, învăţând croitoria, în acelaşi an participând, pentru prima dată, la o reprezentaţie teatrală.


Urmeaza ani grei, în care adolescentul Cehov era obligat de tatăl său să cânte în corul bisericii şi să stea ore nesfârşite la tejgheaua băcăniei, pe a cărei firmă scria „Ceai, zahăr, cafea, săpun, salam şi alte coloniale”…


În anul 1876, Pavel Egorovici intră în faliment și, pentru a scăpa de creditori, fuge la Moscova –  fiind urmat de soţie, cu cei doi copii mai mici, Maria şi Mikhai, casa familiei este vândută pentru acoperirea datoriilor -, iar tânărul Anton Cehhov rămâne în Tangarog doar cu fratele său mai mic și este nevoit să se întrețină singur. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditaţii pentru a supravieţui, şi tot din motive financiare, începe să scrie, pentru început la diverse reviste umoristice.


În anul 1879, termină liceul, apoi obține o bursă din partea primăriei și se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova. Cehov afirma atunci că: „Medicina este soția mea legiuită, iar literatura îmi este amantă”.


În anul 1880, debutează cu povestirea “Scrisoare către un vecin savant”, publicată în revista Strekoza, iar în anii care au urmat a colaborat cu mai multe reviste, timp în care publică povestiri, scenete sau parodii. Impresionează prin stilul său sincer, fără victimizări, mărturisind, în repetate rânduri, că scrie doar pentru a își putea întreține familia: „ Sunt un om cu familie, fără avere. Am nevoie de bani și Divertismentul îmi plătește zece copeici rândul. Nu-mi pot permite să câștig mai puțin de 150-180 ruble pe lună, altfel dau faliment”, mărturisea Cehov în anul 1884, într-o scrisoare.


În anul 1881, scrie „Platonov” sau „Piesa fără titlu”, iar în 1883 scrie povestirile „Moartea unui slujbaș” şi „Grasul și slabul”.


După absolvire, în 1884, începe să activeze ca medic în suburbiile Moscovei – la spitalul Zvenigorod – şi începe colaborarea la revista „Novoe vremia”, în care a publicat proză.


În anul 1884, scrie povestirile „Stridiile”, „Cameleonul” şi „Masca”, nuvelele „Dramă la vânătoare” şi „Chibritul suedez” (polițistă) şi schiţa umoristică „Povestirile Melpomenei” – prima sa carte care va vedea lumina tiparului.


Un an mai târziu, scrie povestirile „Vânătorii” şi „Sergentul Pribișceev”, iar în 1886, piesa de teatru „Asupra efectelor nocive ale tutunului”, povestirea „Grișa” şi schița umoristică „Povestiri pestrițe”.


În anul 1887, Cehov scrie povestirile „Acasă”, „Sirena” şi „Kaștanka”, şi piesele de teatru „Cântecul lebedei” şi „Ivanov” şi primeşte Premiul Pușkin.


În acelaşi an, vizitează meleagurile natale, călătoria servindu-i drept inspirație pentru “Stepa” – probabil cea mai profundă povestire scrisă vreodată de Cehov – apărută în anul 1888. În acelaşi an îi apar piesele de teatru „Ursul” – o comedie într-un act – şi „Cerere în căsătorie”.


Un an mai târziu, Cehov scrie piesele de teatru ”Tragedian fără voie”, „Nunta” şi „Demonul pădurii” – o comedie în patru acte.


În anul 1890, realizează o călătorie de 11 săptămâni, pentru un recensământ, pe insula penitenciară Sahalin, o experiență care avea să-și pună o puternică amprentă asupra sa, aceasta devenind sursa de inspiraţie pentru volumul „Insula Sahalin” (publicat în anul 1893, în câteva numere ale revistei „Russkaia Misl”) – un impresionant studiu pe marginea crimei şi a pedepsei şi un reportaj excelent, nemilos şi nepărtinitor.


Iată un scurt fragment din această carte:


„Seara au avut loc jocuri de artificii. Pe străzile luminate de lampioane şi focuri bengale s-au plimbat pînă noaptea tîrziu grupuri-grupuri de soldaţi, deportaţi şi ocnaşi. Porţile închisorii au stat deschise. Duika, prăpăditul de rîu totdeauna murdar şi cu maluri pleşuve, era împodobit acum cu lampioane colorate; focuri bengale i se oglindeau în apă şi părea frumos, ba chiar măreţ, deşi arăta puţin caraghios, ca fata bucătăresei împopoţonată cu rochia domnişoarei. În grădina guvernatorului răsuna fanfara, cînta corul. S-au tras şi salve de tun, pînă la urmă tunul a explodat. Dar cu toată zarva aceasta, străzile erau triste. Nici cîntece, nici armonici, nici măcar un beţiv binedispus. Oamenii rătăceau ca nişte umbre şi tăceau, tot ca umbrele. Chiar şi în strălucirea focurilor bengale, ocna rămînea ocnă; muzica, ascultată de departe de oameni care ştiu că niciodată nu se vor mai întoarce în patrie, trezeşte în suflet doar o mîhnire amară.”


După ce se întoarce din expediție, începe să se dedice din ce în ce mai mult activităților filantropice, contribuind financiar la construirea mai multor școli.


În 1891, publică piesa de teatru „Jubileul” şi nuvela „Un duel”, iar în 1892, povestirea „Salonul numărul 6”.


În perioada voiajului său în Italia, din anul 1894, sănătatea sa dă primele semne care indică probleme serioase.


Tot în 1894, publică povestirile „Călugărul negru” şi „Vioara lui Rotschild”, iar un an mai târziu, povestirea „Ordinul Anna” şi nuvela „Trei ani”.


În anul 1896, îl cunoaşte pe renumitul Konstantin Sergheevici Stanislavski, regizor și teoretician rus al teatrului, inovator în teatrul și arta actoricească, care îi va regiza multe din viitoarele piese de teatru.


Tot în 1896, scrie povestirea „Casa cu mezanin”, nuvela „Viața mea”, dar, mai ales, piesa de teatru “Pescărușul”, o lucrare care nu s-a bucurat de succes în acea perioadă, Cehov concluzionând, în stilul său original, că ar trebui să se oprească din a scrie piese de teatru. Spre mulţumirea posterităţii, demersul a rămas doar la stadiul declarativ.





BUCURESTI, ROMANIA: Gala Absolventilor Facultatii de Teatru a UNATC „I. L. Caragiale”; spectacolul „Pescarusul” de Cehov, regia Corina Oprea, clasa prof. asoc. dr. Cornel Todea, 14 iunie 2004. „STIRE PE FLUX” ROMPRES Foto/ Sorin LUPSA


Cehov a fost bun prieten cu Tolstoi, cel care a scris „Război și Pace”, reproșându-i acestuia, în dese rânduri, mai în glumă, mai în serios, că povestirile și personajele sale nu au nicio finalitate, niciun răspuns mulțumitor la problemele epocii. Însă tot Cehov avea să declare că „un scriitor ar trebui să ridice întrebări, nu și să răspundă la ele”.


În anul 1897, Cehov scrie remarcabila piesă de teatru „Unchiul Vania” şi povestirea „Mujicii”, iar în 1898, povestirea „Omul în carapace”.


Tot în anul 1898, scriitorul cumpără un teren la Ialta, locul unde va concepe una din cele mai de succes povestiri ale sale, „Doamna cu cățelul”, care a fost publicată un an mai târziu.


Între anii 1896 și 1901, piesele sale de teatru sunt puse în scenă: în 1896 are loc premiera piesei „Pescăruşul”, urmată de „Unchiul Vanea” (jucată pentru prima dată în 1899) şi „Trei surori” (cu premiera pe 31 ianuarie 1901).


Încă din timpul vieţii, între anii 1899 şi 1902, i se tipăreşte ediţia de „Opere”, apărută în zece volume.


La 25 mai 1901, Cehov se căsătorește cu actrița Olga Leonardova Knipper – dar mariajul lor va fi unul nefericit, mai ales din cauza distanței: dramaturgul locuia la Ialta, în timp ce soția sa la Moscova – , în acelaşi an terminând de scris piesa de teatru „Trei surori”, apoi i-au apărut povestirile „Arhiereul” (1902) şi „Logodnica” (1903).


În vara anului 1903, se îmbolnăvește de pleurită (pleurezie), iar în perioada iernii boala i se agravează considerabil, fiind diagnosticat cu tuberculoză pulmonară.


În 17 ianuarie 1904, are loc premierea piesei “Livada de vișini”, însă starea sa de sănătate continuă să se deterioreze, motiv pentru care va pleca la tratament într-o stațiune din Germania.


Anton Pavlovici Cehov pleacă la Domnul la 2/15 iulie 1904, la doar 44 de ani, la sanatoriul Badenweiler, aflat în regiunea Baden din Germania. Trupul său neînsufleţit va fi transportat în Rusia, într-un vagon de stridii, fiind înhumat în Cimitirul Novodevichy din Moscova.


Trebuie spus că, deși a fost botezat și a beneficiat de o educație religioasă, în timpul vieţii, Cehov a devenit necredincios, în acest sens pilduitoare fiind afirmaţia scriitorului Leonid Grossman, care spunea: „Ateul Cehov este, fără îndoială, unul din cei mai creștini poeți ai literaturii mondiale”.


de Razvan Moceanu – RADOR






Cehov


by


Henri Troyat,


Marina Vazaca (trad.)





Valeriu Gherghel's review


Apr 07, 2021



liked it



Cine a citit corespondența lui Cehov (20 de volume în ediția rusă) știe la ce să se aștepte. Cehov n-a omis nici o întîmplare din viața lui și a comentat minuțios totul. N-a ascuns nici datele cele mai intime: iubiri eșuate înainte de a începe, suferințe dintre cele mai prozaice, care se mărturisesc doar la medic. Și nici atunci cu glas tare...



Firește, Henri Troyat nu oferă informații noi. Nu și-a propus asta. Dar așază faptele în context și adaugă un plus de culoare. Iată: vegheat de soția lui, actrița Olga Knipper, Cehov tocmai s-a stins. „Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei. Un fluture mare de noapte, cu aripi negre, intrase pe fereastra deschisă şi se izbea cu disperare de lampa aprinsă” (p.412). Acesta este și rolul unei biografii romanțate. Să pună culoare peste cenușiul unei fotografii mișcate...



Am ales cîteva momente. Între Tolstoi și Cehov a fost o relație foarte strînsă. Rareori scriitorii se privesc cu mai multă bunăvoință și simpatie. Tolstoi îi admira povestirile („Călugărul negru”, să zicem) și le citea cu glas tare numeroasei sale familii. Dar nu-i aprecia piesele de teatru. Cehov îl considera - și pe bună dreptate - prozatorul cel mai important din epocă. Fără Tolstoi, afirmă într-o scrisoare celebră, literatura rusă ar fi ceva amorf.



Cînd s-au întîlnit prima dată, în 8 august 1895, au mers la rîu și au făcut baie. N-au vorbit despre chestii academice (nici n-aveau ținuta necesară). Tostoi i-a spus că merge pe bicicletă (avea 67 de ani) și i-a recomandat cu simpatie acest sport extrem, foarte util îndeosebi la senectute (pp.222-223). Altă dată, profetul castității i-a divulgat mîndru de sine că, în tinerețe, a fost „un fustangiu nepotolit”. A folosit și cuvinte mai tari. Cehov l-a ascultat plin de jenă (p.345). Dar Tolstoi îl trata cu multă afecțiune și îi elogia prozele în scrisorile către prieteni: „În povestiri, Cehov este inegalabil” (p.344).



Mai mult, l-a vizitat și în spital. În 1897, cînd Cehov s-a internat în clinica din Moscova a doctorului Ostroumov, specialist în boli pulmonare, Tolstoi i-a făcut o vizită neașteptată. Au conversat despre nemurirea sufletului (pp.242-243).



Cehov i-a răspuns cu aceeași delicatețe. În ianuarie 1900, Tolstoi a căzut grav bolnav de friguri, vestea s-a răspîndit repede și Cehov a fost foarte îngrijorat. I-a scris lui Menşikov. „Mi-a fost frică să nu moară. Dacă ar muri Tolstoi, în viaţa mea s-ar face un gol imens. Mai întîi, trebuie să mărturisesc că nu iubesc pe nimeni aşa cum îl iubesc pe el. Eu sînt ateu, dar cred că dintre toate credinţele, cea mai potrivită pentru mine ar fi credinţa lui. Al doilea, cînd în literatură există Tolstoi, e uşor şi agreabil să fii scriitor: chiar şi dacă recunoşti că n-ai scris şi nu scrii nimic, lucrul nu pare prea grav, deoarece Tolstoi scrie pentru toţi” (p.301).



P. S. La înmormîntarea lui Cehov, nu s-a ținut nici o cuvîntare.



P. P. S. Recenzia la A.P. Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879 - 1890):


https://www.goodreads.com/review/show...



Pentru cititorii interesați de Cehov dau un link de unde puteți descărca în format digital câteva cărți, nuvele, piese de teatru:


https://www.facebook.com/groups/2850610868339035/?ref=share_group_link


Accesați Fișiere!

Imobiliare, chirii, o poveste

Mai bine exotic la Mamaia dacât banal în Dubai...

• Primul târg imobiliar, organizat în ultimii doi ani, a avut și oferte de investiții în Spania, Cipru sau Dubai, pentru piața românească inundată de cash.
• Micul detaliu care-i favorizează pe dezvoltatorii din România, în lupta pe portofelele noastre
• Tiny house stârnește curiozități și nu numai
• Creșterea ușoară a chiriilor e deocamdată doar un zvon

"Se mișcă bine piața imobiliară, cât există creditare și sistemul bancar nu dă semne că ar vrea să schimbe ceva. Ce e ciudat, însă, e că anul ăsta am avut mulți clienți care au plătit cash. Cel mai mare nivel de tranzacții cash, constatat în ultimii trei ani. De aici poate și creșterile astea de prețuri. E mult cash pe piață", mi-a zis domnul Toma, un realtor, cum le zice acuma agenților imobiliari din Asociația Profesională a Agenților Imobiliari din România (APAIR).

Sub semnul cash-ului a stat, așadar, primul Târg Național Imobiliar organizat în ultimii doi ani. A fost o ediție curajoasă, chiar dacă mai timidă, comparativ cu târgurile de altă dată. În spatele măștilor de protecție, expozanți și vizitatori și-au încrucișat din nou dorințele și putințele, sub cupola Casei Poporului. Adică tot acolo unde, la finele lui 2019, părea că stăteau toți cu grija crizei iminente deasupra capului. Nimeni nu știa atunci că va veni o pandemie peste noi, care nu numai că nu a încetinit motoarele pieței imobiliare, ba chiar le-a turat atât încât acum unii vorbesc despre o supraîncălzire.

Ce a fost diferit de data asta, pe lângă zâmbetele exprimate doar din priviri? Am observat o prezență mai mare a standurilor cu servicii conexe și câteva propuneri de investiții imobiliare în străinătate.

Pentru că la standul nostru, la Anunțul Telefonic, lucrurile mergeau ca de obicei - oamenii citesc numele, se luminează la față și vin să ne ceară un ziar, cu expresia "Încă mai scoateți ziarul, în vremurile astea online?!" - m-am plimbat câteva ceasuri prin târg, ca să văd pe ce mi-aș fi putut investi economiile, dacă le-aș fi avut.

Practic m-am simțit și la târg așa cum mă simt deja în ultimul an, de când toți meseriașii care îmi construiesc casa de la țară văd în mine doar un uriaș portofel ce merită jumulit.

Am fost invitat să particip la o tombolă din care puteam să câștig niște materiale pentru izolarea casei - ce păcat că tocmai le cumpărasem înainte. Apoi mi-au furat ochii niște pardoseli moderne, epoxidice, iar domnul Hayrettin mi-a mărturisit că el și-a făcut o podea care seamănă a pietriș taman în dormitor. Nu te pui cu gusturile omului!

Cu 100 de euro, domnul Madularu de la standul experților electricieni, mi-a propus să-mi verifice proiectul de instalații electrice - omul zice că orice cumpărător de apartament sau casă nouă ar trebui să apeleze la un expert independent pentru asta - iar doamna Hagiu mi-a vorbit despre importanța asigurării facultative a locuinței, pentru că asigurarea obligatorie nu acoperă cele mai importante riscuri, cum ar fi cel de incendiu.

Câteva standuri mai încolo, domnul Nuțu mi-a "vândut" un sistem inteligent de ventilare a casei, dar pentru că nicio soluție de casă inteligentă nu e atât de deșteaptă, cât să se finanțeze singură, m-am lăsat sedus un pic și de domnul Dănescu, un consultant financiar, care mi-a făcut o simulare de credit de nevoi personale, comparativ cu una de card de cumpărături. Ca să nu mă simt prea asaltat de oferte, am primit și un voucer de reduceri ca să fac cumpărături la un magazin de pardoseli și perdele. Bine că e valabil un an de zile, că cine știe când ajung să-mi iau și perdele în viitoarea casă.

Românii, a patra națiune de investitori pe Costa del Sol

Dincolo de ansamblurile rezidențiale din diversele zone ale Capitalei, de blocuri sau vile care se dau ca pâinea caldă, dacă e să le asculți pe duduile de la stand, piesele de rezistență ale târgului mi s-au părut ofertele internaționale. Pentru că România pare că nu-i mai încape pe investitorii cu cash, și noi, la Anunțul Telefonic, am alocat de mai bine de un an o secțiune aparte imobiliarelor internaționale. Era firesc ca și târgurile să exploateze această oportunitate.

Doamna Florentina mi-a luat ochii cu o vilă cu arhitectură futuristă pe Costa del Sol. (De la) 200.000 de euro pentru 300 de zile de soare pe an, nisip fin și mare albastră.

- Vila asta din poză costă doar 200.000 de euro? o întreb anticipând răspunsul.

- Nuu, asta e două milioane de euro (râde vizibil amuzată de inocența mea). Dar la a doua linie de plajă avem apartamente (de la) 200.000 de euro.

Doamna îmi turuie avantajele pe care agenția ei le oferă românilor care vor fie doar să investească acolo, fie să se mute cu totul. Practic agenția îi face clientului legătura cu un avocat care îl ajută să-și deschidă cont în Spania, din care poate plăti într-o primă fază investiția în câteva rate mai mari (timp de un an jumate) și facturile ulterioare la utilități. Și, firește, avocatul se ocupă de toată birocrația aferentă achiziției.

- Și dacă plătesc cash? o ispitesc pe doamna.

- Dacă vreți să cumpărați direct din România se poate, dar cu o dovadă de venit pe ultimii doi ani.

- Asta e o măsură contra spălării banilor?

- Da, știți cum e, că unde e cash mult...

Cu sau fără cash, se pare că românii sunt a patra națiune de cumpărători pe Costa del Sol, după englezi, olandezi și belgieni.

Altă posibilitate ar fi niște apartamente noi nouțe în Cipru sau chiar căsuțe mai vechi, cu ceva teren în zona Famagusta. Prețurile aici pornesc de la 60.000 de euro, promite doamna Șimandan, care oferă chiar excursii gratuite de șase zile în zonă, ca să vezi și să pipăi singur pe ce urmează să dai banii.

Pentru sacoșe cu mai mult cash, însă, există Dubai. Aici prețurile pornesc de la 198.000 de euro, dar urcă până la 1,5-2,5 milioane de euro în Sobha Hartland - "echilibrul perfect între yin și yang", după cum zice pliantul. Se promit chirii garantate de 2300 de euro lunar, care practic ajung să-ți achite ratele pe care trebuie să le plătești în doi-trei ani, după ce ai achitat un avans de 30%. Iar ce e și mai interesant: în Dubai nu se plătesc taxe pe proprietăți și nici impozite pe chirii.

Câteva standuri mai încolo, un domn șugubăț mă ia în primire cu o ofertă de nerefuzat: un apartament în Mamaia, chiar pe plaja asta lărgită, la ultimul etaj al unui resort care deocamdată e doar o machetă, dar promite să devină o realitate de vis. Un milion de euro bucata, dar vezi Marea Neagră de la ultimul etaj.

- Păi tocmai vin de aci din Dubai, de ce aș da un milion de euro să văd marea din Mamaia, dacă pot să văd oceanul din Dubai? îi bag și eu bățul arab prin gard.

- Da, zice el, dar în Dubai toată lumea are apartamente de un milion, pe când în Mamaia sunt numai câteva.

Am râs bine amândoi și ne-am despărțit amici. În fond eu oricum nu aveam treabă prin Mamaia și nici un milion de euro. Două standuri mai încolo, o duduie frumușică vrea să-mi vândă un apartament pe malul lacului Străulești.

- Ehei, să fii mata sănătoasă, duduie, că nu mai am bani. Am cumpărat până acum o casă în Spania, una în Cipru, încă oscilez unde să bag milionul, în Dubai sau la Mamaia, așa că nu mai am loc în portofoliu și pentru Străulești, chiar dacă e în nord și toată lumea vrea acolo.

Îi fac cu ochiul peste mască, că prea făcuse niște ochi mari și albaștri la mine, și-i zic împăciuitor că poate să-mi dea totuși un pliant, ca să n-o refuz așa categoric. În fond, pentru investiții cash tot România pare să fie o soluție, că aici nu-ți cere nimeni o dovadă de venituri pe ultimii doi ani, nu?

Tiny house pentru milionarii în vise

N-am vrut să plec de la târg până nu am vizitat și eu noua senzație a imobiliarelor: conceptul de tiny house, căsuțele modulare făcute pe structuri metalice tip container, pe care le poți pune în cele mai romantice locuri. Domnul Văsîi îmi povestește că au început biznisul în octombrie anul trecut, că au o hală în care le produc chiar pe la noi prin sector, în Pallady, și că au stârnit cel puțin curiozitatea la acest târg imobiliar plin cu oferte de milioane. Căsuța cea mai mică de acest tip costă până în 10.000 de euro și vine complet utilată cu o chicinetă și o baie suficientă cât să nu te simți strâmtorat.

În căsuța amplasată chiar la intrarea în târg încap în același timp doi agenți de vânzări cu tot atâția clienți, plus câțiva gură cască ca mine. Un domn cu alură de investitor cu sacoșa îi cerea unui agent de vânzări să-i facă așa un preț bun pentru "câteva bucăți d-astea" pe care vrea să le cumpere pe loc.

- Dar cât costă o bucată? mă bag și eu ca musca în vorbă.

- Uită-te pe pliant și lasă-l pe domnul să se concentreze la mine! mă expediază investitorul exact ca în bancul ăla de demult, cu dorințele exprimate la Zidul plângerii.

Ăsta a fost primul Târg Național Imobiliar din ultimii doi ani, așa cum l-am văzut eu. Nu a fost un Zid al plângerii, dimpotrivă, deși, ca să închei într-o notă nu la fel de optimistă, trebuie să vă mai vând un pont: nu credeți ce citiți în ultimele zile, cum că chiriile încep să crească în sfârșit. Realtorii zic că e doar un zvon, menit tocmai să mai salveze un pic situația, dar piața chiriilor încă n-a trecut pârleazul pandemiei. Că nu se face primăvară cu câțiva studenți care încep școala acum în centrele universitare. Iar statisticile Anuntul.ro nu mint :)

Domnul A.Nunțu - Negustor cinstit, vinde, cumpără, intermediază, de aproape 30 de ani. A prins și vremurile când cele mai vii anunțuri din ziar erau la rubrica "decese" din România liberă. Așa că apreciază cum se cuvine azi diversitatea unui ziar făcut din dorințele și nevoile câtorva milioane de oameni liberi. Domnul A. Nunțu a văzut și auzit multe, și nu vrea să le țină pentru el. Îl veți mai citi pe aici.​

Articol susținut de Anunțul.ro

Mircea Coșea. România este o colonie.

Primul specialist care are CURAJUL să o spună: 'România este o COLONIE! Ne îndreptăm spre FALIMENT'

România este o colonie, iar cu Florin Cîțu premier, țara se îndreaptă spre faliment! Declarațiile îi aparțin fostului ministru Mircea Coșea, care a făcut o analiză a situației economice a României.

Pentru că nu mai producem nimic, doar asamblăm și importăm, după ce anterior exportăm materii prime, pentru că nu mai există cercetare, pentru că am ajuns să trăim doar din împrumuturi, România este o ”țară colonială”.

”E clar azi că în termeni europeni economia românească este o economie subdezvoltată. Noi sigur că avem impresia că trăim cum trăiesc și afară, supermarketuri, mașinile strălucesc, mâncăm ciocolată elvețiană dar suntem subdezvoltați pentru că avem câteva elemente care ne dau de gol. În primul rând, noi suntem pe stadiul manufacturier al revoluției industriale.

Noi ce creăm în România, de fapt manufacturăm. Nu avem cercetare și nici dezvoltare. În al doilea rând, materiile prime românești nu sunt prelucrate în țară. Noi le exportăm ca materii prime și importăm la diferite grade de prelucrare, ceea ce înseamnă o pierdere mare de valoare adăugată. În al treilea rând, avem relațiile externe concentrate pe două, trei sau maximum patru țări din Europa de Vest, asta înseamnă în termenii Enciclopediei engleze, dacă mai adăugăm și lipsa de capital național, asta înseamnă că suntem o țară colonială.

Nu folosesc acest termen des că nu-mi place, dar suntem într-un stadiu în care economia românească nu performează, orice-am face. Ori noi ce facem în schimb? Noi vrem să cârpim această stare. Uitați-vă la toate declarațiile care sunt acum și chiar după criza din 2008. „Trebuie să revenim la momentul dinaintea crizei”, zice domnul Cîțu. „Avem cea mai mare viteză de recuperare ca să ajungem la momentul dinaintea crizei”. Păi ăla era un moment bun? Trebuie să revenim acolo? La deficite în lanț? Deficitul comercial, deficitul contului curent, deficitul bugetar, deficitul fondului de pensii. Toate astea arată o țară care de-abia răsuflă și care trăiește prin împrumut.

Noi suntem o țară care am început să legiferăm și să scoatem la lumină faptul că noi trăim din împrumuturi, a devenit oficial, asta e, ne împrumutăm de pe o zi, pe o zi. Toate lucrurile astea arată ce? Că România e o țară care produce valoarea adăugată sub media europeană, cum suntem în partea de jos a Europei, iar lucru cel mai important este că cea mai mare parte a acestei valori adăugate nu o capitalizăm în țară, ci o capitalizează alții în străinătate. Nu pentru că ne fură, nu pentru că duc profitul multinaționalelor de aici în insulele Cayman, nu, ci pentru că importăm tot ceea ce consumăm. Deci creșterea noastră economică de fapt este un beneficiu pentru cei care ne trimit nouă mărfuri în România, și nu neapărat rachete F-16, ci ne trimit mălai, ne trimit iaurt, ne trimit făină ș.a.m.d. Lucruri pe care noi nu mai putem să le facem. Și nu putem să le facem pentru că nu am înțeles un lucru, că ar trebui să începem de jos.

Nu neapărat să facem autostrăzi care sunt elementele secolului trecut. Acum 110 s-a construit prima autostradă din America, iar noi acum ne străduim să facem niște kilometri în plus. Astea sunt lucruri pe care trebuie să le facem ca să recuperăm înapoierea, dar noi trebuie să sărim peste asta acum către o nouă structură. Care e această nouă structură? Înseamnă nu neapărat să începem să fim digitalizați până la produsul pâinii și al tunsului în frizerii. Înseamnă să ne prelucrăm în țară materia primă. În momentele în care astăzi România aruncă pe câmp sute de tone de legume, castraveți și ardei, înseamnă că n-avem nici un drept să ne numim țară europeană.

N-avem nici un drept să credem că suntem într-o țară în care avem viitor. Aruncarea resurselor, incapacitatea prelucrării lor doar de dragul compensării prin coeficienți a nu știu ce drac din import sunt niște lucruri care sunt criminale pentru viitorul țării. Vreți să vă mai spun un lucru care înseamnă aruncare resurselor la coș? Înseamnă cum au fost primiți în țară și cum au fost valorificați tinerii care au primit medalia de aur de robotică în Statele Unite. Știți cum îi cheamă? Ați aflat de ei? Știți ceva despre ei? Știți cine a dat banii? Ei s-au finanțat. Le-a creat, ca-n Finlanda statul o asociație finanțată și plătită pentru a-i întreține în țară? I-am văzut noi la televizor cum arată aceste genii? Nu. Ne-am aruncat și resursa asta la gunoi. Și atunci ce viitor să mai avem?

Hai să ne referim puțin la PNRR-ul ăsta. PNRR-ul în România este înțeles ca ”hai să luăm bani ca să facem ceva cu ei”. Unul are nevoie de niște podețe, altul de niște fântâni, altul de autostradă, altul niște spitale. Dacă citim cu atenție ce se vorbește la Uniunea Europeană vedem că mecanismul european de redresare și reziliență, din care apar PNRR-urile naționale nu are ca principal scop revenirea la momentul dinaintea crizei. Ăsta e spus printre altele. Scopul este depășirea stadiului de dezvoltare al Uniunii Europene. Trecerea la cele două axe principale: digitalizarea – adică faza a patra a revoluției industriale – și revoluția verde. Asta înseamnă că Uniunea Europeană a înțeles că ea nu va mai putea să facă față în condițiile actualei competiții internaționale și a războiului comercial, decât dacă depășește stadiul în care se află. Acest stadiu înseamnă până la urmă transformarea Uniunii Europene într-un monolit economic. Adică într-o unitate foarte puternică.

Această unitate foarte puternică care poate să fie competitivă trebuie să elimine marile diferențe dintre state. Pentru că Uniunea Europeană nu mai acceptă ca cel care plătește impozite în Germania să dea banii pentru cel care nu muncește în România. Știți foarte bine episodul cu cele patru state care s-au opus Programului de reziliență tocmai pentru că nu vor să dea banii. Asta ce înseamnă? Că acest program are o capcană. Dacă nu reușești în termenul stabilit să ajungi la parametrii pe care Uniunea Europeană i-a pus pentru a deveni într-un fel nu neapărat apropiat, dar oricum în clubul celor dezvoltați, te cam autoelimini din Uniunea Europeană. Nu că te dă afară. Rămâi la margine, relația se transformă dintr-o relație comercială într-o relație de subordonare, începi să ai niște relații de participare la marile lanțuri valorice din ce în ce mai puțin importante, încep să devii un furnizor de materie primă și de forță de muncă și rămâi acolo unde ești, la marginea Europei.

În condițiile astea, în care Europa nu-ți mai dă puterea pe care o are printr-un grup foarte bine concentrat apare situația în care România nu se poate pronunța. Pentru că în situația asta apare un proces pe care noi l-am numit de foarte mult timp un proces de centrifugare pe pământ. Și anume, capitalul caută locuri unde se poate valorifica mai bine și atunci din România el pleacă, se centrifughează spre elementele mai favorabile. Aici avem un element mult mai favorabil valorificării capitalului decât oferă România. Acest element este Ungaria. Capitalul românesc pe care vrei să-l crezi patriot, dar nu poate să fie patriot când el caută profit, nu poți să ceri profitului și patriotism, ca atunci faci comunism, asta înseamnă să vezi cum românii vor investi, cei care au bani, iar societățile românești și investițiile străine vor merge, și deja au început să meargă mai mult în vestul țării și de acolo vor merge în partea cealaltă, iar de acolo vor veni niște inputuri pe care noi astăzi le tratăm cu cea mai mare neseriozitate și anume, cumpărarea resurselor românești. Pentru că noi, față de toate celelalte țări din Europa, suntem foarte permisivi în vânzarea pământului. Noua finanță ungară, care este sprijinită de statul maghiar (nu este ca-n România, capitalul românesc nu este sprijinit de stat, al Ungariei este sprijinit de stat), vine în România și cumpără. Începând de la case până la pământ. Ce n-a mai cumpărat? A început să cumpere și echipe de fotbal. Va cumpăra încă ceva, va cumpăra universități, deja e în planul lor. Vor mai cumpăra încă ceva, vor cumpăra mijloacele de creare a energiei și anume termocentrale și hidrocentrale de cogenerare pentru că vor spune este în avantajul populației locale, ce e rău în asta? Și atunci o să vezi cum guvernul României care se crede călăreț pe un cal mare va rămâne fără cal.

Factorul extern a fost întotdeauna important în România dacă luăm chiar în istoria acestor ultimi 200 sau 300 de ani. Așa că după mine este o înclinație confirmată de a vedea exteriorul mai bun decât interiorul întotdeauna. O marfă de import e mai bună decât o marfă națională. Asta vedem în teorie, deși nu e adevărat întotdeauna. Deci exteriorul va avea întotdeauna un lucru important de spus în România, iar faptul că noi am avut asemenea lipsă de inteligență, până la urmă de credință, de a da țara pe mâna unor conducători care nu sunt etnici români, arată că de fapt am avut degeaba încredere în ei, pe principiul fals că, nu vreau să deranjez pe nimeni, întotdeauna un neamț e mai bun decât un român.

 

corupția este un fenomen permanent în omenire și fost distribuit proporțional în lume, deci noi, poate suntem mai, cum să spun eu, mai găinari decât alții, adică noi suntem corupți la nivelul polițistului după stradă. Corupția există peste tot. Deci faptul că românii sunt corupți față de alții e o chestiune care ne-a fost impusă, iar noi am acceptat-o, chiar ne-am bucurat că putem să ne manifestăm ca luptători anticorupție, care de fapt e așa cum este. În România corupția are și un sens cât se poate de sentimental, nu te duci la doctor fără nimic acolo. Asta înseamnă corupție în alte țări, la noi înseamnă atenția către respectivul om. Mai există și proverbe Dacă nu plătești doctorul nu te face bine! Vedeți cum evoluează cultura și tradiția unei țări. Dar nu asta e problema. Noi suntem în cea mai mare parte impresionați de ceea ce se întâmplă în exterior, vedem lucrurile într-o manieră hiperbolizată câteodată, iar ceea ce face Uniunea Europeană pentru noi, sau ceea ce credem că face este prezentat ca fiind un lucru mirific aproape. De aici apare și posibilitatea răului pe care unii o spun direct, noi ne ferim să-i aprobăm. Programele europene mari în care sunt incluse și țări ca România nu sunt întotdeauna favorabile României. Pentru că aceste programe pleacă de la resursele unei țări pe care trebuie să le ia sau să le folosească altă țară. În grupa asta în care suntem noi, în Europa Centrală și de Est, singura țară care deține proporții importante de resurse este România, plasată pe locul 2, după Franța, în Europa, ca fiind în medie bogată în resurse, începând de la pământuri rare până la pământuri arabile, mergând până la apă, de care nu discutăm întotdeauna, energie, și altele, și altele. Deci un program care include România în așa ceva trebuie să ne pună întotdeauna în gardă, trebuie să fim foarte atenți dacă nu cumva nouă nu ni se cere decât resursa și cât valorificăm din resursa asta. Asta nu înseamnă să negi specificul epocii pe care o trăim. Epoca pe care o trăim este epoca multinaționalelor. Multinaționalele conduc lumea și creează modelul de dezvoltare global al omenirii. Deci nu putem să trecem peste ele, nu putem să ne luptăm cu ele, ei cu tunul noi cu briceagul, nu se poate așa ceva. Însăși faptul că s-a trecut acum la impozitarea cu 15% a profitului în plan local al multinaționalelor arată că multinaționalele au fost de acord cu așa ceva. Să nu credeți cumva că a venit impunerea și au zis și multinaționalele că sunt de acord. Nu. Pentru că este un act politic de cea mai mare importanță, multinaționalele apar ca fiind într-un proces de democratizare, înțelegere și de pactizare cu marile necazuri pe care oamenii le petrec în timpul unei pandemii. În realitate, nu se întâmplă mare lucru. Deci noi trebuie să plecăm de la ideea că nu putem să eliminăm ceea ce nu ne place, dar putem să negociem, putem să discutăm.

Dacă nu va avea loc în România într-o perioadă foarte apropiată o puternică reformă de restructurare a economiei în sensul creșterii gradului ei de valorificare a resurselor și a creșterii gradului de producție, singura sursă finanțare a României va rămâne împrumutul. Asta e clar. Împrumuturile vor crește în România, nu ne vom opri aici la peste 50%, vor crește masiv. Sigur că există teoria lasă domnule că alții au 100%. Vreau să o spun încă o dată că nu ne putem compara cu alții, dintr-un motiv foarte clar, că noi nu suntem în zona euro. Nefiind în zona euro nu suntem o verigă a acestui lanț de susținere. Deci în momentul în care vom ajunge în incapacitate de plată pentru că vom plăti prea mult pentru credite, iar industria locală și producția locală nu va alimenta bugetul, atunci nimeni nu ne va veni în ajutor cum a venit Banca Europeană în ajutorul Greciei pentru că n-au de ce să ne ajute pe noi. Și atunci ajung la ceea ce spuneam mai departe, dacă legal nu vom fi scoși din Uniunea Europeană ne vom autodespărți de Uniunea Europeană fiind prea îndatorați, fiind prea incapabili de a mai face față condițiile de competitivitate și de complementaritate pe care le are Uniunea Europeană. În momentul acela vom deveni o țară neimportantă pentru absolut toată lumea, în afară de anumite resurse pe care le avem și pe care le vom folosi ca să mai plătim din datorie. Asta ce înseamnă? Înseamnă că de fapt suntem o țară în faliment. Deci ceea ce aștept, este ca să văd un program de reformare a economiei românești. România educată o fi ea bună pe undeva, dar reformarea economică trebuie făcută urgent, nu mai putem să mai avem deficitele astea enorme pe care le avem și care sunt de râsul lumii.

Mergem pe un tobogan. Din punctul meu de vedere singura speranță, dar e foarte slabă, e aceea că spre sfârșitul acestui an Uniunea Europeană va interveni cu ocazia aprobării PNRR-ului, când vor vedea că PNRR-ul ăsta de fapt este o creație neomarxistă de finanțare a unor structuri din alte țări prin așa numite contracte de consultanță și de training. Deci atunci poate că vor interveni, nu pentru că ne iubesc pe noi prea mult, ci pentru că le stricăm lor piața prin aceste incapacități de cuplare cu ceea ce ei fac. Pentru că, domnule Gușă, piața mondială acum se dezvoltă într-o altă direcție. Marea finanță internațională a ajuns la concluzia că petrolul oricum nu mai este de viitor, armamentul nu mai este nici el de viitor. Apare altă piață. Piața medicamentelor. E o piață mondială cu resurse extraordinare în care se investește mult și se câștigă foarte mult.Deci și boala asta, după vaccin înseamnă până la urmă tot un joc financiar. Deci dacă noi nu vom fi capabili să intrăm în piețele astea cumva, nu neapărat făcând vaccin anticovid, ci dacă nu vom putea, de exemplu ca să mărim gradul de vaccinare care e o cerință acuma, pentru că trebuie „să îndeplinim planul de cumpărare a vaccinului”, atunci vom rămâne pe undeva dar nimeni nu se va mai ocupa de noi. Decât cine? Cine are interesul să profite de necazul nostru. Ori aici avem două mari puteri care ne pândesc de după colț. Una e Rusia, alta este China. Ce se va întâmpla nu știu. Oricum nu în viitori 2-3 ani, dar cei care astăzi au puterea în România și au și cap ca să gândească puțin și la țara asta, trebuie să vorbească că prezentul este așa cum e, vai de capul lui, dar viitorul poate să fie îngrozitor pentru România dacă nu se iau măsuri acum.”, a spus Mircea Coșea la Radio Gold FM.

Cum e treaba cu porumbul, cartoful, cufureala și Brukenthal

https://sibiu100.ro/un-doctor-in-istorie-transeaza-conflictul-statuii-lui-brukenthal-unii-s-au-suparat-afland-ca-i-s-a-facut-statuie-in-centrul-sibiului/

Povești cu tâlc 😆😆

O mamă vine pentru o zi în vizită la fiul său, Andrei.

El locuieşte într-un alt oraş, alături de o tânără, Maria. În timpul cinei, mama a observat cât de frumoasă este colega de apartament a fiului său. De foarte mult timp ea bănuia că între cei doi ar exista ceva mai mult decât o relaţie, însă niciodată nu pusese întrebări despre acest subiect. Cât timp au stat acolo, cei doi tineri s-au purtat normal, ca nişte adevăraţi colegi care împart un apartament. Însă, chiar şi aşa, mamei i se părea ceva ciudat, însă nu voia să pară suspicioasă.

Imediat ce au rămas singuri, Andrei i-a zis mamei sale: "Ştiu la ce te gândeşti, însă te asigur că Maria este doar colega mea de apartament. Suntem foarte buni prieteni,dar nimic mai mult."

La o săptămână de la vizita mamei, Maria s-a dus la Andrei, spunându-i: "Ştiu că nu este frumos să spun asta, însă de când a venit mama ta în vizită ne lipseşte farfuria de argint. Era pusă deasupra tuturor celorlalte, ca piesă decorativă. Nu crezi că a luat-o ea, nu?" Andrei i-a răspuns: "Nu, nu cred. Însă ca să fim siguri, îi voi da un mesaj să o întreb."

Tânărul şi-a luat telefonul şi a început să scrie: "Dragă mamă, nu spun că ai luat farfuria de argint când ai venit la mine în vizită, nu spun nici că nu ai luat farfuria de argint, dar acea farfurie îmi lipseşte de când tu ai fost la mine. Te iubesc, Andrei."

Imediat, mama a venit cu răspunsul: "Dragul meu, nu spun că te culci cu Maria şi nu spun nici că nu te culci cu Maria. Însă, dacă ea ar fi dormit ÎN PATUL EI, ar fi găsit farfuria de argint pusă sub pernă. Cu dragoste, mama."

Lecţia zilei: Nu îţi minţi mama! Niciodată!