Locuri istorice, locuri în care ne ducem zilele noastre. Veșnică pomenire, nea Turcu!

Ne naștem, creștem în casele părinților, plecăm în lume, ne facem viața noastră, fiecare avem un curs în viață. Înclin să cred că totul este stabilit pe un răboj.

Azi, am comemorat plecarea unuia dintre noi, ca de obicei în ultimul timp, într-o locație pe malul lacului Fânari, un restaurant frumos cu priveliște splendidă spre luciul apei din zonă, un an de la dispariția unui bun prieten, nea Turcu, cum îi ziceam noi, fie-i țărâna ușoară. Preotul, preoteasa, copiii, nurorile, nepoții, rude ale dispărutului, vecini au fost prezenți la această masă de pomenire. Aceste comemorări sunt un bun prilej de socializare, de aflarea unor noutăți din comunitatea noastră, sătească, de schimb de opinii, moment de a ne cunoaște mai bine.

Pensiune, restaurant, Fânari.

Dascălul, mâna dreaptă a preotului, de altfel un om hâtru, mi-a adresat un bun venit, întrebându-mă dacă sunt din Gîrliciu. Cu o expresie serioasă i-am confirmat. Nu m-a prins nici de această dată pe picior greșit.

Și acum să vă spun câte ceva despre satul Gîrliciu, actual Poienarii Rali:

"Satul a fost înființat pe la 1808 de Ralea Poenarul, proprietarul moșiei din zonă. Bătrânii satului povestesc că Ralea Poenarul a avut mai mulți frați care au inspirat numele actual al satelor din jur: Apostoli, Burchi. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Poienarii-Rali era reședința și unicul sat al unei comune, aflate în plasa Crivina din județul Prahova; în comună erau 774 de locuitori locuind în 160 de case, o școală mixtă cu 69 de elevi (din care 15 fete), o moară cu aburi și o biserică fondată la 1865 de Iancu și Gheorghe Andreescu. În 1925, comuna avea 1224 de locuitori, fiind arondată plășii Câmpul din același județ. În 1950 a trecut la raionul Ploiești din regiunea Prahova și apoi din regiunea Ploiești, pentru ca în 1968 să fie desființată, iar satul să fie arondat comunei Poienarii Burchii din reînființatul județ Prahova."

Din păcate, internetul este sărac în informații privind istoria satului Poienarii Rali.

Un lucru de noutate pentru mine, auzit la această comemorare, a fost informația că în casa noastră, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost sediul Comandamentului German din zonă. Cu aproape douăzeci de ani în urmă am avut proasta inspirație de a strânge tot fierul vechi din curtea proprietății și al face cadou unui țigan nevoiaș. Printre relicve erau multe obiecte de campanie nemțești, căști militare, obiecte sanitare.

Cosilul Local, în ultima legislatură PNL din comuna Poienarii Burchi, a restaurat o fântână și o cruce, chiar la intrarea în sat dinspre gara Crivina. Istoria satului este bine sa fie postament pentru generația următoare! Poate, cineva din comunitatea locală, cu mai multe cunoștințe decât mine, va reface inscripția de pe cruce. Pe cruce apare anul 1835.

Pentru cei care aveți intenția de a cumpăra case vechi, nu procedați ca mine, nu aruncați obiectele vechi! Sunt muzee care colecționează obiecte vechi, un bun exemplu este cel de la mănăstirea Verbila, am scris, anterior, despre acest loc minunat.

Am păstrat un primus suedez, acum la loc de cinste.

Pentru alte detalii recomand paginile din revista Historia:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/fortareata-ploiestiului

"Adio, și-un praz verde!"
Ce caută "prazul" în această expresie?

Subteranele Bucureștiului. ”Porțile Timpului”, pasajele energetice și tunelurile de fugă ale lui Nicolae Ceaușescu

În 1899, istoricul Gheorghe Ionescu-Gion publica "Istoria Bucurescilor", iar în cuprinsul lucrării sale menționa misterioasele tuneluri și catacombe aflate sub oraș, o adevărată rețea subterană care a dat naștere nu numai unor întrebări rămase, încă, fără răspuns, dar și unor legende incitante.

Dincolo de farmecul incontestabil al poveștilor și legendelor, al misterelor de nepătruns și al speculațiilor diverse, există date istorice potrivit cărora prima rețea de catacombe din Capitala României a apărut încă din secolul al XVI-lea.

Această rețea a fost construită de negustorii și boierii care au descoperit o modalitate prin care să-și protejeze averile de tâlharii care atacau, frecvent, orașul.

„În secolele XVI–XVIII, marii boieri îşi construiau casele cu tuneluri lungi de câteva sute de metri care dădeau, de obicei, în câmpie. În caz de război, dacă erau jefuiţi, reuşeau să scape în acest fel“, explica istoricul Dan Falcan, pentru Historia.

În cronicile din perioada domniei lui Vodă Caragea se spunea că acesta "se plimba cu caleașca pe sub pământ", făcând această paradoxală călătorie de la Palatul Cotroceni până la Curtea din Dealul Spirii.

Mai mult, însuși revoluționarul Tudor Vladimirescu ar fi folosit aceste catacombe pentru a ascunde arme și muniție înaintea Revoluţiei de la 1821. În catacombele Bucureştiului se ascundeau membrii societăţilor secrete Frăţia şi Eteria, presupunându-se că acolo au fost puse la cale Revoluţiile de la 1821 şi 1848.

"Istoria Bucurescilor", publicată în anul 1899 de istoricul Gheorghe Ionescu-Gion

Chiar dacă este greu să întocmești un astfel de clasament, cel mai vechi tunel subteran al Bucureștiului este considerat cel construit chiar de Vlad Țepeș. Castelul domnitorului se afla pe locul unde, astăzi, se găsește Palatul Kretzulescu, iar tunelul respectiv – prevăzut și cu guri de aerisire – pornea de la castel, trecea pe sub Parcul Cișmigiu (exista și o ramificație către Schitu Măgureanu) și avea ieșirea în apropiere de zona în care este acum Primăriei Capitalei.

Catacombele Bucureștiului – cele identificate până acum – sunt întinse pe o distanță de zeci de kilometri. Practic, Bucureștiul poate fi străbătut, prin subteran, de la Curtea Veche spre Dealul Mitropoliei și Mănăstirea Antim; spre Cișmigiu, de-a lungul străzii Schitu Măgureanu, apoi spre Cotroceni, cu multe ramificații spre Gara de Nord și Cimitirul Bellu.

Documentele istorice – Dicţionarul Geografic din 1898, spre exemplu – precizează că lacul din Cismigiu era legat de Dâmboviţa "printr-un canal lung de doi kilometri". În zona Unirii, pe strada Negru Vodă, a fost găsit, la zeci de metri adâncime, un tunel lung de 250 de metri, căptuşit cu cărămidă și cu o lăţime de 1,5 metri, care leagă Curtea Veche de Hanul lui Manuc şi Biserica Domnească. Alte subterane seculare au fost descoperite în Colentina, iar un vechi tunel subteran lega Palatul Ghica de Mănăstirea Plumbuita, pe sub râul Colentina.

Sub Palatul Golescu, situat în zona stadionului Giuleşti, a fost descoperit un coridor subteran care ducea înspre lunca Dâmboviţei.

"Orașul subteran nu este atât de neinteresant pe cât pare, din două motive principale. Primul motiv este că lumea subterană este o temă recurentă în istoria Bucureștiului. Această obsesie pentru pasajele și tunelurile subterane a apărut din nevoia oamenilor de a se proteja de invazia turcească. Asta și datorită faptului că Bucureștiul, la fel ca toate orașele extracarpatice, nu a fost fortificat deoarece otomanii nu au permis acest lucru"

Profesor Augustin Ioan

Bucureștiul subteran este, în astfel de condiții, un adevărat labirint de tuneluri și catacombe, construite în diferite perioade istorice pentru a servi scopuri dintre cele mai diverse.

Bineînțeles, misterele se întrepătrund, iar fantasmele dau naștere unor povești cu totul aparte.

De pildă, unele legende urbane susțin că unele dintre aceste pasaje secrete sunt "Porțile Timpului", fiind identificate mai multe zone importante pentru "încărcarea bateriilor energetice" ale inițiaților în fenomenele paranormale.

• Mântuleasa
• Uranus-13 Septembrie-Panduri
• Antiaeriană-Sălaj
• Dealul Cotroceni
• Foișor
• Cocioc-Piscului-Văcărești
• Mitropolie
• Zețarilor-Drumul Găzarului

Chiar și Mircea Eliade, scriitor și filosof celebru, a scris despre aceste pasaje energetice subterane în nuvela sa intitulată "Pe Strada Mântuleasa".

Cu doar câteva excepții, "Porţile Timpului" se suprapun cu ceea ce radiesteziştii numesc "zone de iritare" (geopatogene), numite în trecut și "zone necurate". De-a lungul timpului, s-a observat că unii dintre cei care au stat mai mult de opt zile în locaţiile geopatogene respective au manifestat stări de iritare, insomnie, migrene sau crampe musculare.

A.I. Nizovski şi N.N. Nepomniasci presupun că, în zonele anormale, cunoscute pretutindeni pe Terra – unde, printre alte fenomene, timpul și-ar încetini "scurgerea" inexorabilă – acţionează așa-numitele raze energetice geopatogene, generate de interacţiunea otonilor (găuri negre minuscule, dotate fiecare cu o energie ce depăşeşte puterea unei electrocentrale nucleare, în adâncurile pământului).

În aceste zone anormale s-ar încadra şi "Porţile Timpului" din Capitală, considerate de regretatul parapsiholog I. Ţugui drept "zone unde se acumulează fluxul informaţional al lumilor paralele ce străbate Universul".

Şi Nicolae Ceauşescu și-a dorit o rețea proprie de tuneluri subterane, iar Calea Victoriei a fost blocată, între anii 1970 – 1975, pentru a se efectua lucrări la un tunel care făcea legătura între Comitetul Central, Palatul Regal şi Sala Palatului.

Tunelul era foarte bine realizat, fiind dotat cu sursă proprie de apă şi alte dotări care, în caz de urgentă, să permită rămânerea în tunel timp de trei zile, fără intervenţie exterioară. Nicolae Ceaușescu se deplasa la Comitetul Central direct în loja de la Sala Palatului, prin tunelul special construit.

În urmă cu mai mulți ani, într-un interviu acordat pentru Adevărul, Anca Petrescu – arhitecta Casei Poporului – spunea că sub Palatul Parlamentului se află două buncăre antiatomice şi un adăpost antiaerian.

De asemenea, galeriile care se întind pe câteva niveluri şi tunelurile de fugă sunt părţi normale ale unei asemenea construcţii.

"Dacă în cazuri de urgenţă cineva se adăposteşte în buncărele de sub Casa Poporului, trebuie să iasă de acolo într-un fel sau altul. Acesta este rostul unor tuneluri de fugă. Cât despre un oraş plutitor subteran, nici nu poate fi vorba", preciza Anca Petrescu în 2013.

Camil Roguski – cunoscut drept „arhitectul lui Ceaușescu" – povestea că sub Casa Poporului sunt opt tuneluri de fugă, cu o diafragmă a zidurilor de 1,4 metri și două buncăre antiatomice, proiectate să reziste unui cutremur cu magnitudine de până la 9 pe scara Richter.

În 2005 au fost descoperite, absolut întâmplător, două astfel de tuneluri de fugă. Unul dintre ele, cu o lungime de 600 de metri, duce spre fântânile de lângă Piața Constituției, iar celălalt, cu o lungime de 500 metri, ajungea până la stația de metrou Izvor.

De altfel, majoritatea staţiilor de metrou din București au fost astfel construite încât să poată fi folosite și ca adăposturi antiatomice. Sub tunelul propriu-zis există o reţea de buncăre şi tuneluri mai mici, tehnice, care sunt ca un păienjeniş pe sub Bucureşti, unele dintre trasee fiind paralele cu linia metroului.

"Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice", spunea Camil Roguski.

Gândul.ro 

✍...Șoapte

Pilda zilei! 

Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb:

- ”Ce vinzi aici?”

- ”Toate darurile lui Dumnezeu!” îmi răspunde.

- ”Costă mult?”

- ”Nimic! Totul e gratis!”

Mă uit în jur cu curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer:

- ”Dă-mi te rog, multă iubire, toată iertarea, o sticlă de încredere, destulă fericire și... salvare pentru prietenii mei!”

Îngerul îmi pregătește un pachețel cât să -mi încapă în mână.

- ”Doar atât?” întreb.

Iar el zâmbind, răspunde:

- ”Prietene, magazinul lui Dumnezeu nu vinde fructe ... vinde semințe!”

Toți primim semințe... Unii dintre noi le semănăm și le dezvoltăm, alții uită de ele sau nu le acordă îngrijirea necesară... Ține doar de noi să fim "grădinarii" propriei vieți !

✍...Șoapte

Poveste cu tâlc! ...✍️

Măgarul ii spune tigrului: „Iarba este albastră”.

Tigrul ii răspunde: „Nu, iarba este verde”.

Discuția s-a aprins și cei doi au decis să o supună arbitrajului și, în acest sens, s-au dus în fața leului, regele pădurii.

Chiar înainte de a ajunge la poiana pădurii unde leul stătea pe tronul său, măgarul a început să strige:

- Alteța voastră ... Nu este adevărat că iarba este albastră?

Leul răspunde:- Adevărat, iarba este albastră.

Măgarul se apropie și continua:

"Tigrul nu este de acord cu mine și mă deranjează, vă rog să-l pedepsiți".

Regele declara :

„Tigrul va fi pedepsit cu 4 ani de tăcere”

Măgarul sare fericit și iși continua drumul, fericit și repetând: „Iarba este albastră” ...

Tigrul iși accepta pedeapsa timp de 4 ani, dar mai întâi l-a întrebat pe leu:

„Majestatea Sa ... De ce m-ai pedepsit, la urma urmei, iarba este verde?!

Leul răspunde: „În realitate, iarba este verde”.

Tigrul întreaba: "Atunci ... de ce m-ai pedepsit?

Leul a răspuns:

„Acest lucru nu are nici-o legătură cu întrebarea dacă iarba este albastră sau verde.

Pedeapsa se datorează faptului că nu este posibil ca o creatură curajoasă și inteligentă ca tine să piardă timpul certându-se cu un măgar și să vină să mă deranjeze cu această întrebare. "

Nu pierdeți niciodată timpul cu argumente care nu au sens ...

Există oameni care, chiar si cu multe dovezi și argumente pe care le prezentăm, nu au capacitatea de a înțelege și unii sunt atat de orbiți de ego ca singurul lucru pe care și-l doresc este să aibă dreptate chiar dacă nu îl au.

Pacea și liniștea valorează mai mult decat a avea dreptate.

Text preluat!

Mantaua, N. V. GOGOL

Recenzie Moral Lever

MANTAUA” DE NIKOLAI GOGOL – RECENZIE ȘI VIZIUNE INTERPRETATIVĂ

Introducere. Ce-ți poate trece prin minte când auzi sau citești fie și numele acestei nuvele? Înainte s-o citesc, mi se părea o scriere de o greutate majoră. Și îmi mențin această părere și acum, după lectură.

Mantaua este un cuvânt de natură să-ți provoace o emoție asemănătoare cu cea pe care o avem atunci când ne întâlnim cu o persoană pe care o respectăm foarte mult, sau ca cea pe care o simte un drumeț atunci când privește de pe o colină un oraș pe care urmează să-l exploreze ca un adevărat aventurier.

Ei bine, acest cuvânt împreună cu renumele lui Gogol reprezintă un titlu de carte pe care nu vă doresc să-l ratați.

Despre autor. Opera lui Nikolai Vasilievici Gogol a avut un impact imens asupra întregii literaturi rusești. Scriitori precum Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi și Ivan Turgheniev au pășit pe drumurile lor influențați fiind de acest suflet al primei jumătăți de secol XIX. Caracteristica principală a creației lui Gogol este realismul timpuriu de care a dat dovadă, fiind extrem de fidel adevăratei fețe a vieții și descoperind fără ezitare și fără milă cele mai odioase defecte ale societății nobiliare din vremea sa.

S-a născut la 1 aprilie 1809, în localitatea Sorocințî a fostului Imperiu Rus (astăzi, localitatea aparține Ucrainei) și este, ca naționalitate, ucrainean.
A avut un suflet extrem de sensibil atât din punct de vedere emoțional cât și artistic. Iată, bunăoară, un bun exemplu al acestei sensibilități: dezamăgit de primul său eșec în materie de scriere, acesta a retras cărțile publicate și le-a dat foc. Tot o dovadă a sensibilității sale sufletești este și apropierea sa de Dumnezeu.
La 4 martie 1852, în jurul orei 8 dimineața, acesta moare la vârsta de 42 de ani.
La ora actuală, mormântul său se află în cimitirul Novodevicii din Moscova.

Rezumat. În Mantaua, Akaki Akakievici este surprins în etapa finală a vieții sale. Este un funcționar simplu în sistemul birocratic monstruos al vremii și nu se bucură de agrearea nimănui, lucru valabil încă din pruncie. La un moment dat, i se tocește întru atât de mult mantaua, încât este nevoit, spre disperarea lui, să-și facă una nouă. După lungi perioade în care Akaki a economisit, această disperare se transformă într-o bucurie imensă, întrucât noua sa manta îi oferă o cu totul altă imagine între funcționari. Este mai apreciat și mai bine văzut, ba chiar este invitat și la o serată. După această serată, însă, este prins de hoți, agresat și ușurat de mantaua sa nouă. Încercările lui de a-și recupera cel mai de preț lucru pe care l-a avut vreodată sunt încununate de eșec, astfel încât, din cauza lipsei acestui element vestimentar obligatoriu și a stării sufleteși, se îmbolnăvește și la scurt timp moare. Totuși, sufletul lui Akaki zdruncină barierele fantasticului, transformându-se într-o stafie care a umblat pe pământ câteva zile, timp suficient pentru a-l zgudui pe marele funcționar care a refuzat să-l ajute când lui Akaki i s-a furat mantaua.

Personaj și Interpretare. Nuvela reprezintă o gigantică satiră la adresa societății timpului, însă nu sunt sigur dacă are tendințe moralizatoare, așa cum ar fi firesc. Impactul narațiunii și felul ei sunt neobișnuite pentru o lectură de secol XIX. Naratorul își ironizează personajele într-un stil comic ce mi-a amintit oarecum de dramaturgia lui Caragiale. Naratorul se adresează într-un dialog continuu cu cititorul, explicându-și totodată intențiile creatore (caracteristică prezentă și în alte opere ale sale, de pildă Nasul). Este foarte posibil ca Gogol să fi fost împăcat cu ideea că sistemul birocratic al vremii este atât de înrădăcinat în sufletul societății, încât orice încercare de trezire a sa avea să fie sortită eșecului.

Poate tocmai din acest motiv, Akaki Akakievici Bașmacikin este introdus în acțiune și prezentat atât de crunt, dând impresia că este cu adevărat nul, atât din punct de vedere social cât și sufletesc. În interiorul său, Gogol oglindește goliciunea societății. În el sălășluiesc spiritul și defectele epocii duse la cel mai înalt grad posibil.

„În ceea ce privește poziția socială (fiindcă la noi se obișnuiește să numești în primul rând poziția, rangul), personajul nostru ocupa funcția de consilier titular permanent”

„În timpul botezului, copilul începu să plângă și schiță o astfel de grimasă de parcă ar fi știut că va deveni cândva consilier titular”

„… pesemne, omul acesta a venit pe lume fiind pregătit numai pentru a face această activitate, îmbrăcat cu tunică și cu chelie.”

Akaki era extrem de dedicat meseriei sale, astfel încât nu-l interesa de la cine primea sarcinile și le întocmea fără cusur. Întreaga sa viață gravita în jurul copierii și al scrisului frumos, citeț și corect. Din această pricină, el era ironizat și mereu luat peste picior de către colegii săi de serviciu, acest lucru neafectându-l decât atunci când jignirile deveneau de nesuportat. Un lucru este revelator aici: câteodată, Akaki le mai spunea „Lăsați-mă în pace, de ce mă jigniți?” ceea ce le provoca o milă profundă colegilor.

Un tânăr funcționar care a luat exemplul celor cu vechime, jignindu-l pe Akaki, este marcat de aceste cuvinte demne de milă:

„… și-n aceste cuvinte pătrunzătoare se simțea prezența altor cuvinte: „Eu sunt fratele tău.” Atunci, sărmnaul băiat își acoperea fața cu mâinile și se cutremura, văzând câtă lipsă de omenie există pe lume, câtă duritate feroce se ascunde în firea delicată și instruită a nobilimii și – Doamne! – chiar și în el însuși, despre care cei mai mulți din cei ce-l cunoșteau credeau că este nobil și onest.”

Tânărul acesta este cutremurat de constatare, dar și, mai ales, de faptul că toți funcționarii sunt predispuși să ajungă la acest nivel de goliciune precum Akaki, ba mai mult: chiar sunt întru atât de goi sub paravanul plăcerilor și a micilor ieșiri cu care sunt obișnuiți.

Mintea goală a personajului și stilul narativ cuceritor al lui Gogol sunt surprinse foarte bine în următorul fragment:

„…chiar dacă s-ar fi uitat pe fereastră, în orice direcție, ar fi văzut tot rândurile sale drepte, curate, scrise citeț, și doar dacă, nu se știe de unde, ar fi apărut pe umărul său botul unui cal, care tocmai ar fi eliberat prin nările sale un curent puternic de aer, direcționat spre obrazul lui, numai atunci ar fi putut observa și el că, de fapt, se află nu în mijlocul unui rând abia terminat de transcris, ci mai degrabă în mijlocul străzii.”

Mantaua reprezintă simbolul agreării sociale și al fățărniciei nobiliare. Faptul că i s-a ros mantaua într-un asemenea hal este o consecință firească a pasivității sale generale ieșite din comun. Akaki nu este conștient de asta, încercând să o repare, firește, tocmai pentru că o nouă manta ar costa enorm de mult.

Credits: alice-castiel on deviantart.com

Croitorul ne este prezentat ca fiind o ființă deplorabilă, bețivă, dar totuși pricepută la meseria pe care o desfășoară. Se dovedește a fi un om înțelegător, stabilind un preț potrivit pentru noua manta a lui Akaki și lucrând la ea cu cea mai mare atenție. Cu ajutorul croitorilor, nobilimea își întreținea mândria prin vestimentație. Însușirile sale nu sunt alese întâmplător de către autor, la fel cum și locuința sa ne arată de unde pornește această mândrie:

„Urcând scara ce ducea spre locuința lui Petrovici, care, trebuie să recunoaștem, era umedă și murdară, de jos până sus, cu tot felul de lături unsuroase, și pătrunsă de un miros de alcool care îți înțepa ochii, aceasta fiind, după cum se cunoaște, o caracteristică obligatorie a scărilor întunecate ale caselor din Petersburg…”

Faptul că mantaua sa veche (poreclită „capot” de către colegii săi) nu mai poate fi reparată constituie o veste devastatoare pentru Akaki. Totuși, numai gândul că o va avea îl schimbă radical:

„De atunci, însăși existența sa păru mai plină de sens…”

„El însuși deveni oarecum mai viu, chiar și caracterul său păru mai hotărât, deveni un om care își găsise un scop clar în viață și lupta pentru realizarea lui.”

După lungi și greoaie sacrificii, Akaki pune în sfârșit mâna pe mantaua sa nouă. Firește, statutul său social este cu totul schimbat, colegii săi sunt uimiți de noua manta și îl consideră un om demn de toată stima. În mod miraculos și ciudat în același timp, vestea că Akaki are o manta nouă s-a răspândit printre colegii săi ca păduchii în război. Mai mult, unul din colegii săi vrea să organizeze un chef în cinstea lui Akaki (mai degrabă în cinstea noii sale mantale) la care, fiind personajul principal al serii, acesta trebuia să participe.

Ajuns la chef, totul era neobișnuit pentru Akaki Akakievici, ceea ce era și normal să se

Credits: eilidh on deviantart.com

întâmple. Laudele la adresa mantalei au încetat după puțină vreme. Vrând să plece, acesta își găsește mantaua pe jos, prăfuită, ceea ce reprezintă, din punctul meu de vedere, un semn premergător dezastrului ce avea să-l trăiască, împreună cu cel al scărilor întunecate, amintite anterior.

Scena care a precedat tâlhăria la care a fost victimă Akaki reprezintă o capodoperă descriptivă, pregătind cititorul pentru ce urmează să se întâmple. De altfel, tâlhăria s-a consumat cu relativă ușurință: o deposedare și o lovitură sănătoasă cu o bucată mare de lemn.

Drumul disperat pe care pășește Akaki Akakievici până la moartea sa în căutarea mantalei dovedește cât de ineficient și cât de fățarnic este sistemul administrativ rusesc. Poliția este complet inutilă și oarbă, detectivii așa-zis particulari îți pun mai multe întrebări decât e cazul, zăpăcindu-te și nerezolvând, în fond, nimic, iar înalții funcționari cu cunoștințe sunt mult prea mândri ca să se coboare la nivelul unui necăjit, fost faimos. Naratorul îl introduce în acțiune pe un oarecare om important la care Akaki apelează cu sfiala obișnuită:

„Akaki Akakievici, fiind deja înarmat cu acea stare de sfiiciune bolnăvicioasă obligatorie în astfel de cazuri, se jenă și mai mult și încercă, atât cât îi permitea dezlegarea limbii, să explice, adăugând mai des decât oricând interjecția „iată”, că mantaua îi fusese absolut nouă și că, iată, fusese prădat în mod inuman, și că i se adresează pe această cale, pentru ca Domnia Sa să stăruie pe lângă cunoștințele sale înalte (…) care ar putea să dispună căutarea mantalei.”

Fiind cu totul distrus de comportamentul umilitor la care a fost supus de către înaltul funcționar, Akaki se retrage lipsit de speranțe. Se îmbolnăvește grav și în cele din urmă moare. Acest eveniment nefericit trece prin sufletele oamenilor precum un gând fugitiv la cina luată acum o săptămână. Omul important lasă la lumină o părticică din compasiunea sa, neștiind că Akaki este mort, trimițând un funcționar la el acasă ca să-i transmită că, poate, îl va ajuta. Înaltul funcționar se cutremură la auzul morții micului copist, însă până la urmă o trece cu vederea.

Între timp, sufletul lui Akaki nu stă cuminte. El a murit atât de tulburat, încât nu a reușit să-și găsească liniștea nici măcar în moarte. Decide să se arate în fiecare noapte sub forma unei stafii, care îi dezbracă pe toți trecătorii de mantalele lor, căutând-o pe a sa, indiferent de gradele sau funcțiile lor. El devine o reamintire a morții, atât de urâtă de nobilime. Chiar și omul important se trezește cu Akaki în spate:

„- A! Iată că te-am găsit și pe tine, în sfârșit! Iată, te-am prins și de guler! Am nevoie de mantaua ta! Pentru că nu ai vrut să-ți bați capul ca să o găsești pe a mea și m-ai și dojenit – acum să mi-o dai pe a ta!”

Frica morții, materializată chiar lângă el, îl determină pe funcționar să-și predea mantaua și să facă drum întors spre casă, întrerupând o călătorie plăcută spre păcat, acesta având gândul să-și înșele nevasta. Întâmplarea aceasta îi schimbă viața înaltului funcționar, determinându-l să se comporte mai frumos (și mai uman, totodată) cu subordonații săi.

Încheiere și părere generală. Dimensiunile nuvelei sunt reduse, astfel încât lectura durează maximum o oră și jumătate. M-a distrat. M-a relaxat. M-a surprins. Nuvela nu m-a dezamăgit sub nici o formă, la fel cum nu au făcut-o nici celelalte scrieri ale lui Gogol, lecturate până acum. Fără întârziere (sau cu una acceptabilă), voi zăbovi și asupra restului operei acestui autor. Până atunci, dragi cititori, vă urez lectură plăcută