Radu Paraschivescu, scriitor: „Când eram mic, tata mi-a spus Rădiţa, ca să-şi exprime dezamăgirea în faţa destinului“
Când Radu Paraschivescu (59 de ani) a început să publice cărţi, tatăl său a intrat în rolul criticului care-i explica scriitorului ce-i place şi ce nu-i place. Era, totodată, cel mai fidel fan, fiind nelipsit de la lansările de carte ale fiului. Când n-a mai putut, „a folosit-o pe mama drept ochii şi urechile familiei“, după cum povesteşte scriitorul în interviul pentru „Weekend Adevărul“. Radu Paraschivescu se întoarce la momentele-cheie trăite alături de tatăl său, vorbind şi despre „marele regret“ în ceea ce-i priveşte pe părinţii săi. La cinci ani de când tatăl lui nu mai este, scriitorul îi aduce o reverenţă, publicând „Recviem vesel pentru tata“, o carte despre omul-macaz, cel care i-a schimbat viaţa, întotdeauna îndemându-l să vireze pe calea cea bună.
„Weekend Adevărul“: Domnule Paraschivescu, în textul care deschide „Recviem vesel pentru tata“ înşiraţi o serie de enunţuri de consolare pe care vi le-au spus oamenii când v-aţi pierdut tatăl. Printre ele, şi acesta: „Chiar dacă nu-l mai ai cu tine aici, să ştii că te citeşte mai departe“. Tatăl vă citea toate cărţile? De pildă, când aţi publicat primul volum, ce v-a spus?
A scris şi el, deci?
„Ce mai ai pe şantier?“ sună a întrebare pe care ar pune-o un editor.
Da, deşi el n-a avut niciodată aptitudini de editor. Dar a avut curiozitatea trunchiului faţă de aşchie: „Omul ăsta a învăţat să citească, să deschidă o carte, e omul pe care l-am învăţat să înţeleagă un text, pe care l-am crescut între nişte pereţi îmbrăcaţi în cărţi, care părea să fie o promisiune încă din facultate. Ia să vedem. Şi-a grădinărit bine calităţile? Are într-adevăr ce spune lumea sau, pur şi simplu, e o păcăleală?“. Cred că ăsta era, de fapt, gândul lui ascuns de mine, de mama şi de ceilalţi. Şi era o emoţie a întâlnirii mele cu publicul şi a felului în care a asistat şi el, atât cât a putut, la lansări, la târguri, la întâlniri cu cititorii. După ce n-a mai putut, a folosit-o pe mama drept ochii şi urechile familiei.
Cu părul lung şi blond, ca o fetiţă
Apropo de alintul Răducane, citeam într-un interviu că în copilărie vă spunea Rădiţa. Cum s-a ajuns acolo?
Da, când eram mic mi-a spus Rădiţa, ştiind foarte bine că nu sunt fată, dar tocmai ca să-şi exprime dezamăgirea în faţa destinului că nu i-a dat o fată. Şi-atunci, când naşul meu de botez mi-a spus Radu, el a persistat în această iluzie, în acest joc şi, până pe la 2 ani, mi-a zis Rădiţa, având grijă să mă p
Poate ar fi trecut mai rar pe la şcoală dacă aţi fi fost fată. Ce ziceţi?
„Tata a fost un cuceritor“
În carte regăsim întâmplări de când eraţi copil, până la facultate şi puţin după această perioadă. S-a metamorfozat în vreun fel relaţia dintre dumneavoastră şi tatăl dumneavoastră pe măsură ce aţi mai înaintat în vârstă?
Se schimbă într-o măsură destul de mică. Dacă în anii mei de şcoală, de gimnaziu şi liceu, tata nu-şi putea cenzura toate pornirile de a fi dirigenţial – câteodată se mai punea pe dăscălit, că asta era fişa postului –, de prin facultate raporturile s-au schimbat. Predicile au încetat, sfaturile de viaţă au continuat să fie, dar mai puţine şi orientate spre altceva decât imediatul ce faci la şcoală, cum te porţi în societate, cum te speli pe mâni şi aşa mai departe. N-am observat schimbări radicale.
Eu nu mă vedeam discutând lucruri intime cu mama sub nicio formă. Mama fiind un fel de statuie a pudorii şi a echilibrului. Din gura ei n-auzeai o vorbă urâtă nici dacă se crăpa pământul.
Dar când aţi început să mergeţi la facultate?
Pot spune că abia din facultate încolo l-am simţit pe tata ca prieten. El a fost prietenul meu din capul locului sau de când am putut eu să conştientizez relaţia, dar de înţeles această relaţie, în adevăratul sens al cuvântului, am reuşit abia când am intrat la facultate. Pe urmă, cu ajutorul lui, mi-am dat seama că drumurile noastre din copilărie – noi făceam multe plimbări prin cartier – erau nişte drumuri aşa-zis peripatetice (n.r. – de la şcoala filosofică întemeiată de Aristotel, unde lecţiile se desfăşurau în timp ce dascălul şi discipolii se plimbau), în care tata îşi propunea din capul locului să vorbească despre ceva cu mine. Mă lua la plimbare şi treceam de la una la alta, discutam despre tot felul de poveşti, până când, nu ştiu cum făcea, ajungea la lucrul pe care voia să-l discute cu mine, pe care voia să mi-l împărtăşească, la care voia să mă ia drept complice.
Ei, asta era ştafeta prieteniei despre care vorbeam eu şi, am mai spus şi-n carte, singurul loc în care această poveste nu i-a ieşit a fost relaţia cu femeile. Ceea ce e paradoxal, pentru că el a fost un cuceritor. Dar nu ştiu, nu s-a priceput, i-a fost jenă să mă pună în gardă sau să-mi vorbească despre lucrurile astea. Cred că l-a încercat un fel de stângăcie, alimentată probabil şi de stângăcia mea prezumtivă, de jena mea la auzul a ceea ce urma să-mi spună el. Niciunul dintre noi n-a fost pudibond. Nici eu nu sunt pudibond, sunt manierat. Dar nu roşesc la cuvinte tari. Iar el, care a făcut frontul şi care a stat în unitate militară, deci avea exerciţiul injuriei, s-a sfiit să desţelenească ogorul ăsta şi m-a lăsat să-l desţelenesc pe cont propriu. Acum, nu ştiu cu ce rezultate. Câteodată mi-e frică să mă gândesc.
14 litere în loc de trei pentru „sex“
Poate credea că nu e neapărat rolul lui?
Da. Acum, în multe familii apare prejudecata că fata e a lui tata şi băiatul al mamei. Eu nu mă vedeam discutând lucruri intime cu mama sub nicio formă. Mama fiind un fel de statuie a pudorii şi a echilibrului. Din gura ei n-auzeai o vorbă urâtă nici dacă se crăpa pământul. Or, cred că tot tata ar fi fost chemat să facă lumină şi la capitolul ăsta. Eu leg absenţa discuţiilor mele cu tata de o scenă din „Rămăşiţele zilei“ de Kazuo Ishiguro, unde există o asemenea tentativă de iniţiere, absolut caraghioasă, care fireşte că dă greş. Cineva îi transmite cuiva dorinţa – dispoziţia, de fapt – de a-l pune la curent pe un tânăr cu the facts of life (n.r. – „faptele vieţii“, expresie care se referă la discuţiile pe care le au adulţii cu adolescenţii despre sex), cum se spune în engleză. Să-i vorbească, după cum spunea personajul, despre „păsărele, albine, ştii tu“. Deci asta însemna sexul. Iar tata – dacă nu altcineva de la care a preluat – a inventat acel termen despre care scriu în carte, cel de corocoţumbulus. Acum, în loc de trei litere să pui 14 denotă o virtuozitate lexicală. Plus că acest cuvânt răpeşte tot farmecul şi toată voluptatea sexului. Îl transformă într-un procedeu de grădiniţă, de circ. Când spui corocoţumbulus te gândeşti la ceva de felul unui titirez, la ceva care se învârte.
Scriitorul a avut o relaţie frumoasă cu părinţii lui (Sursă Foto: Arhiva personală Radu Paraschivescu)
Vă contraziceaţi des cu tatăl dumneavoastră pe muzică şi pe fotbal. Când venea vorba de cărţi, cum era situaţia?
Ştiam foarte bine amândoi că o carte citită e un instrument de înţelepţire. Pentru că înveţi destule lucruri şi dintr-o carte proastă. Fiecare dintre noi a avut şi experienţe neplăcute în materie de citit. Dar ne recomandam unul altuia cărţi. În primele mele decenii de viaţă, fireşte că el făcea recomandările şi eu le urmam sau nu, iar câ
Vă mai amintiţi vreun autor care l-a enervat?
Boris Vian ştiu că l-a iritat enorm.
Faptul că eu ţineam cu Brazilia şi el ţinea cu Italia era şi o formă de a rememora experienţe – de arhitectură, de literatură, de viaţă, de farmec citadin, de parfum de cafea, de plaje. Fiecare venea cu artileria lui. De obicei, artileria lui era mai bună decât artileria mea, dar echipele mele erau mai bune decât ale lui.
Cititul s-a instalat ca o competiţie?
N-a fost o competiţie propriu-zisă. Nu se punea problema nici cine citeşte mai mult, nici cine înţelege mai bine ceea ce citeşte şi nu era nici o compartimentare a lecturilor. El citea mai mult eseu, filosofie şi memorialistică şi mai puţin literatură. Iar dacă citea literatură, citea în primul rând poezie, în al doilea rând teatru şi-n al treilea rând proză – ceea ce astăzi pare de negândit, pentru că proza este de decenii motorul literaturii. La mine era invers. Dar în res
La muzică şi la fotbal de ce era altfel?
Fotbalul şi cultura
E foarte interesant felul în care vedea echipele de fotbal ca reprezentări ale unor culturi întregi.
Exact. E o capcană în felul ăsta de a vedea lucrurile. Însă el, de fapt, nu făcea o gravă confuzie, ci încerca să-mi deschidă ochii şi să-mi spună: „Uită-te dincolo de un echipament de sport. Uită-te să vezi ce se ascunde în spate. Uită-te să vezi povestea acelei echipe, din ce ţară vine, ce-a făcut ţara aceea, c
El era un anti-dinamovist înverşunat.
Da, tata a fost un anti-dinamovist convins şi un rapidist la fel de convins, iar pentru el, reducând la simplismul ultim, cine juca la Dinamo era securist sau miliţian. Eu încercam să-i spun: „Asta înseamnă că cine joacă la Rapid e mecanic de locomotivă? Nu poţi să judeci aşa“. Dar şi asta făcea parte tot din joc. De fapt, era o discuţie din multe episoade în care el încerca să transmită o ştafetă pe care eu am numit-o, şi în carte, şi în alte interviuri pe care le-am dat, ştafeta prieteniei. Cartea asta a mea este de fapt o carte despre prietenie, dar nu o prietenie literară, nu o prietenie epistolară, nu o prietenie de legendă, cum sunt atâtea în cultura mondială, ci prietenia dinăuntrul unei familii ai cărei membri s-au tratat întotdeauna cu căldură, cu afecţiune, cu bună dispoziţie, cu umor, trecând, fireşte, şi prin cumpenele prin care trece orice familie obişnuită.
Foto: Radu Paraschivescu în gara Atocha din Madrid; Sursa: Arhiva personală
Văzând câte detalii sunt în carte, de la schimburile de replici până la felul în care tatăl vă boteza numele trupelor sau artiştilor preferaţi, apare această curiozitate: aţi ţinut un jurnal în care aţi notat aceste scene?
Nu, dar am o memorie foarte bună. Legat de rebotezarea trupelor, chiar astea au fost poreclele. De pildă, pe tata, Phil Collins l-a cariat în mod special, iar „Zgârie-Geam“ a fost o poreclă pe care am ţinut-o minte imediat şi, în siajul ei, şi pe celelalte.
Aţi ţinut, totuşi, vreodată jurnal?
Nu. Am încercat o singură dată, dar n-a mers şi m-am lăsat repede. Jurnalul, din punctul meu de vedere, dacă e sincer până la ultima silabă, îţi aduce izolarea absolută. Deci nimeni nu te mai caută, nimeni nu te mai recunoaşte. Iar dacă nu e sincer, devine inutil. Atunci, am preferat să nu ţin jurnal şi nu cred că o s-o fac vreodată. Dacă n-am început până la aproape 60 de ani, mă tem c-am pierdut trenul. Însă am o memorie bună, unii zic prodigioasă, nu ştiu dacă nu e un cuvânt prea ambiţios. Ţin minte crâmpeie de episoade cu jocurile noastre de rummy, cu felul în care tata îmi boteza trupele sau cu felul în care m-a aşteptat nouă ore în gară, noaptea – deci aia e o scenă de poveste. Era un tren care ar fi trebuit să sosească seara, pe la 19.00-20.00, şi care a ajuns spre dimineaţă, pe la 4.00-5.00, într-un decembrie teribil de geros, din iarna lui ’84. A fost una dintre iernile cele mai urâte din ultimele decenii, iarnă grea, nu ce e acum. N-a fost nevoie să-mi notez lucrurile astea, n-a fost nevoie să sondez foarte adânc sau să mă căznesc, să-mi storc creierii. Nu, sunt pur şi simplu lucruri pe care le-am ţinut minte. E adevărat că pe altele le-am uitat, pe altele nu le-am considerat reprezentative sau povestibile, însă clasorul meu de amintiri, cu ambii părinţi, dar îndeosebi cu tata, e voluminos.
Era o graniţă artificială şi fiecare râdea de ea în felul lui. Şi eu, râzând de muzica tatălui meu, şi el, râzând de muzica mea, şi amândoi râzând de Julio Iglesias. Mama era neputincioasă, pentru că ea-l iubea pe Julio Iglesias, săraca, ce să-i faci?
Julio Iglesias,de tot râsul
Redenumirea trupelor era, de fapt, un alt joc.
Da, şi aici era tot un joc, pe lângă faptul că fiecare generaţie crede că muzica generaţiei lui e cea mai bună. Deci tata era amorezat de Glenn Miller şi de Louis Armstrong, de jazz în general. Mama credea că nu există nimic peste Nat King Cole şi Harry Belafonte – eventual, Mario Lanza, dar el era tenor. Iar noi eram cu muzica anilor ’80, la care tinerii de astăzi se uită strâmbând din nas. E şi normal. Dar era un joc şi acolo, adică era stabilirea unei graniţe care, de fapt, nu exista. Era o graniţă artificială şi fiecare râdea de ea în felul lui. Şi eu, râzând de muzica tatălui meu, şi el, râzând de muzica mea, şi amândoi râzând de Julio Iglesias. Deci ăsta era un punct comun între tata şi mine. Amândoi ne delectam cu tot felul de imagini despre felul în care-şi asigură Julio Iglesias tremoloul, felul cum bâţâie din picior ca să-i vibreze vocea şi ca să le înduioşeze pe domanele sensibile. Aveam tot soiul de scene de-astea în faţa cărora mama era, nu contrariată, neputincioasă. Pentru că ea-l iubea pe Julio Iglesias, săraca, ce să-i faci? (Râde.)
Apropo de mama dumneavoastră, există o frază pe care o repetaţi de două ori în carte: „De când îl ţin minte, tata nu i-a spus mamei altfel decât fetiţă“. Ce aţi învăţat despre cum trebuie să fie un cuplu urmărindu-vă părinţii?
Da, aşa îi spunea, „fetiţă“. Ei n-au dat o reţetă a vieţii de cuplu. Ţin minte, însă, că au avut discuţii divergente destul de rar. Sigur, s-au mai contrazis. De ce destul de rar? Pe de-o parte, fiindcă tata era un tip de personalitate teribil de puternică, era un om care cam făcea curat în jur. Pe de altă parte, mama era o pacifistă prin excelenţă şi de multe ori, chiar dacă simţea că are dreptate, ceda, adică lăsa de la ea. Ca să fie linişte. Mama a fost un mare adept al liniştii şi dacă noi începeam să ne disputăm nu-ştiu-ce chestiune şi ne inflamam, ea aproape că se lua cu mâinile de cap. Deşi noi nu ne certam, noi ne susţineam nişte puncte de vedere care erau contradictorii. Mama era speriată ca nu cumva lucrurile să degenereze, nu cumva să se întâmple ceva neplăcut, nu cumva armonia să pocnească pe la cusături. Aşa că relaţia lor nu mi-a dat o reţetă a vieţii de cuplu. Ştiu, însă, că o viaţă de cuplu nu poate fi uscată. Dacă nu e irigată de voioşie, de bună dispoziţie, de tandreţe, de mici gesturi, de mici complicităţi amoroase sau de alt fel, viaţa aia nu e viaţă şi cuplul ăla nu e cuplu. Asta am învăţat.
În multe cazuri în viaţa noastră de astăzi, umorul este muşcător, este caustic, este pârjolitor. Mie-mi place să practic şi umorul afabil, un umor care nu-l îngroapă pe destinatar, ci îl trage un pic de ureche.
În carte păreau un cuplu de poveste.
prin idei care ies din conturul firescului, ei bine, cuplurile alea au într-adevăr şanse să fie fericite.
Umorul şi ironia, cele mai de preţ daruri
Schimburile de replici avute cu tatăl dumneavoastră lasă impresia că sunteţi o versiune a lui.
E ciudat că tipul ăsta de umor prinde la oameni, dar, totuşi, nu-l practică foarte mulţi. De ce?
Ce mai înseamnă în ziua de azi să fii pamfletar?
Să fii pamfletar în ziua de astăzi înseamnă de multe ori să te acoperi, să găseşti un alibi în spatele căruia să insulţi. Avem şi astăzi emisiuni de televiziune, articole, pastile de ziar care se pitesc sub această pavăză. „Această emsiune este un pamflet şi trebuie tratată ca atare“ – în paranteză, asta înseamnă că vă putem înjura de mamă cât vrem, că n-aveţi ce să ne faceţi, e pamflet. Ei, mie nu mi-a plăcut niciodată pamfletul de genul ăsta. România are şi a avut pamfletari celebri, şi nu neapărat din secolul XXI sau XX, a avut şi de prin secolul XVIII. Dar una este pamfletul care desfiinţează o canalie – şi aici justificare există – şi alta este aşa-zisul pamflet care, pur şi simplu, vrea să toarne găleţi cu zoaie în capul cuiva care n-a făcut nimic ca să merite aşa ceva.
Sursă Foto: INQUAM Photos/ Bogdan Ioan Buda
În „Lămurire“, textul care deschide volumul, aţi scris că este o carte pentru cititori şi un sprijin pentru dumneavoastră. A fost dureros procesul de reamintire al unor astfel de momente?
Habar n-am în ce măsură am reuşit. Mi-am dat seama că, după primele pagini, experimentul pare mai degrabă eşuat, că prezenţa într-o carte nu-ţi poate suplini absenţa corporală. Dar măcar am făcut reverenţa asta şi l-am pus pe tata sub ochii unui public care, fireşte, nu ştia de el, că tatăl meu n-a fost o celebritate, a fost un om care şi-a văzut de treabă, un om ca atâţia alţii. Dar pentru mine a fost omul-macaz, omul care mi-a îndreptat şi care mi-a schimbat viaţa de câteva ori, şi de fiecare dată în bine. Bine, sunt consolările astea obligatorii, de tipul: „A, păi zi mersi, l-ai avut totuşi atâţia ani lângă tine. Uite, al meu a murit la 42 de ani“. Da, e dramatic să ai parte de tatăl tău doar câţiva ani, însă, oricât de consolator ar apărea, până la urmă nu e, pierderea rămâne. Şi este o pierdere pe care eu o simt în continuare. Pe 23 iulie se împlinesc cinci ani de când nu-l mai am. Senzaţia nu este chiar atât de acută cum era pe 23 iulie 2015, dar rana a rămas. Şi dacă se va închide vreodată, se va închide greu.
Tata nu mai credea. Îmi spunea: «Eu am impresia că nu o să apuc libertatea, am impresia că ăsta ne îngroapă pe toţi şi că nu e cale să scăpăm». Or, a fost o descătuşare pentru el să simtă din nou libertatea, să simtă din nou dreptul de-a avea păreri şi de-a le exprima.
Aveţi ceva ce aţi fi vrut să moşteniţi sau să preluaţi de la tatăl dumneavoastră?
voie să mergi pe acolo. Te lua poliţia şi te trăgea deoparte şi, dacă nu te potoleai, cine ştie ce se mai putea întâmpla. În zona Beller şi pe străzile din jur n-aveai voie să te plimbi. Aveai voie să te duci pe-acolo dacă stăteai acolo, dar altfel, să faci excursii pe bulevardul Mircea Eliade, mai puţin spre deloc. Tata a trăit, totuşi, această minimă recuperare a normalităţii.
Din păcate n-a putut să mai plece pe afară. Adică el a plecat o singură dată, în munţii Tatra, în război. Şi ăsta este unul dintre marile mele regrete, că n-am putut să-i iau, pe el şi pe mama, şi să-i duc să le arăt câteva oraşe. Am fost în contratimp. Când ei încă erau deplasabili şi în puteri, eu n-aveam mijloace financiare. Când am început eu să am mijloace financiare, n-au mai putut ei să meargă aşa cum şi-ar fi dorit. Aşa că s-au mulţumit cu povestirile mele, cu fotografiile mele, cu amintirile mele filtratre aşa cum m-am priceput. Ăsta e marele regret. Un om care a prins şi un mal şi celălalt al istoriei merita premiul ăsta, al unui drum până la Florenţa, de pildă, sau până la Lisabona, sau până la Roma.
Scriitor de cursă lungă
Numele: Radu Paraschivescu
- Data şi locul naşterii: 14 august 1960, Bucureşti
- Studiile şi cariera: În 1984 a absolvit Facultatea de Litere, secţia Engleză-Franceză, în cadrul Universităţii din Bucureşti. [ntre 1984 şi 1988 a fost profesor de limba engleză, la Făget, judeţul Timiş.
- Dintre titlurile publicate amintim: „Efemeriada“, „Balul fantomelor“, „Cu inima smulsă din piept“, „Fluturele negru“, „Bazar Bizar“, „Ghidul nesimţitului“, „Fanionul roşu“, „Fie-ne tranziţia uşoară!“, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea“, „Răcani, pifani şi veterani“, „Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian“, „Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time)“, „Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)“, „Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri“, „Cartea râsului şi a cercetării“, „Orice om îi este teamă“, „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)“, „Omul care mută norii“, „Recviem vesel pentru tata“.
- Locuieşte în: Bucureşti
