NaHCO3

Ce se întâmplă dacă torni bicarbonat de sodiu într-un pahar de vin

 Cum afli dacă vinul pe care-l bei este natural folosind bicarbonat de sodiu. Sursa foto: fasingur.info

Vezi versiunea completă a articolului

 

Bicarbonatul de sodiu este un ingredient tot mai folosit în gospodărie. Dacă acest ”praf magic” se poate folosi la curățarea diverselor suprafețe din bucătărie sau baie, astăzi îți arăt cum să afli dacă vinul pe care-l bei este de calitate. 

Bicarbonatul de sodiu îți arată dacă vinul este natural

Pe rafturile magazinele sunt tot felul de sticle de vin cu etichete care mai de care mai colorate. O sticlă de vin scumpă nu este neapărat una bună. Uneori produsele mai ieftine sunt mai bune decât cele cu prețuri exorbitante. Pentru a afla dacă vinul pe care-l savurezi într-o după amiază este de bună calitate trebuie să faci un test simplu cu puțin bicarbonat de sodiu.

Toarnă vin într-un pahar și adaugă o linguriță de bicarbonat de sodiu. Dacă băutura din pahar devine de culoare verde-albastru înseamnă că vinul este natural. În momentul în care vinul se deschide la culoare sau rămâne la fel înseamnă că este făcut din prafuri, potrivit secretele.com. O altă metodă prin care poți afla dacă vinul este natural ar fi testul cu apa. Într-un pahar de apă toarnă treptat câte o lingură de vin. Vinul natural va forma un strat în partea de sus, în timp ce vinul contrafăcut uniformizează apa.

Vinul natural se albăstrește dacă pui bicarbonat de sodiu în pahar. Sursa foto: fasingur.ro

Cinci utilizări ale bicarbonatului de sodiu în casă

1. Oalele și vasele murdare vor fi curățare mai ușor lasă le lași peste noapte în apă cu puțin bicarbonat de sodiu
2. Mirosurile neplăcute din frigider sunt îndepărtate cu ajutorul bicarbonatului de sodiu dacă pui într-un pahar acest praf. Toate mirosurile vor fi absorbite
3. Bicarbonatul de sodiu elimină și mirosurile din dulapurile închise, mașini sau culcușul animalelor
4. Furnicile vor sta departe de casă dacă presari pe la uși și la geamuri bicarbonat de sodiu
5. Insectele sau ciupercile din ghivecele florilor vor dispărea dacă presari bicarbonat de sodiu în pământ.

Moartea unui polițist . Problemele lui financiare. Odihnească -se în pace!

Descoperire stranie: Cea a făcut poliţistul din Arad găsit împuşcat, înainte de tragicul eveniment

Polițistul găsit împușcat la Penitenciarul Arad își vânduse recent locuința și împrumutase bani de la bancă. Anchetatorii nu exclud varianta potrivit căreia polițistul s-a sinucis din cauza unor probleme financiare, transmite Mediafax.

Colegii bărbatului de 46 de ani din Arad spun că, în ultimele zile, a avut un comportament normal, însă era o fire mai retrasă.

„Este șocant. La serviciu nu avea probleme deloc. Nu se știa absolut nimic că ar fi avut probleme, probleme de sănătate. Lucrez de 20 de ani cu el. Nu a dat vreun semn în ultimele zile, absolut deloc. Era un om normal, puțin mai retras. Nu puteai bănui că are ceva probleme. Nu cunosc detalii despre viața lui personală. Nu discut cu colegii chiar viața lor personală amănunțit, dacă ei nu au probleme sau nu apelează", a declarat, corespondentului MEDIAFAX, președintele Sindicatului ,,Lex et Voluntas” din Penitenciarul Arad, Adrian Briciu, sindicat în care polițistul era membru.

Deocamdată există indicii doar cu privire la ipoteza sinuciderii, iar motivele care l-au determinat pe agent să se împuște în cap urmează să fie stabilite de procurorul de caz.

Potrivit declaraţiei de avere a polițistului, acesta avea o pătrime dintr-un teren agricol din localitatea Șicula, județul Arad.

Polițistul avea din 2018 un credit de la o bancă, în valoare de 40.000 de lei, cu scadenţă în 2023.

De asemenea, în declaraţia de avere din 2019 se specifică și faptul că anul trecut polițistul a vândut jumătate din apartamentul pe care îl deținea în schimbul sumei de 10.000 de euro.

Venitul anual al bărbatului era de aproximativ 41.000 de lei, la care se adăuga și norma de hrană, în valoare de 11.680 de lei. În declarația de avere, acesta figura că este necăsătorit.

Polițistul de penitenciare aflat în serviciu, angajat al Penitenciarului Arad, a fost găsit împușcat duminică, în Postul Control 2 al unității.

Purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, Dan Ursu Aurelian, declara pentru MEDIAFAX că polițistul s-a împuscat în cap cu arma din dotare.

„Azi-noapte, la orele 4.00, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu arma din dotare, model Carpați, 7.65 mm, s-a sinucis, împușcându-se în cap. Parchetul Tribunalului Arad face cercetări pentru a se stabili situația de fapt, circumstanțele în care s-a executat focul de armă, pentru infracțiunea determinarea sau înlesnirea sinuciderii”, spunea purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Cucoana PSD-istă cu chiloții mov atacă .

Rovana Plumb a LUAT FOC după atacul lui Pașcu: E victima unei dezinformări, ATACĂ PSD fără un temei real

Rovana Plumb a luat foc după ce Ioan Mircea Pașcu, fost vicepreședinte al Parlamentului European, i-a transmis pe Facebook că ar trebui să se considere norocoasă că a primit doar un aviz negativ din partea Comisiei JURI, atunci când a fost propusă pentru postul de parlamentar european. Reacția lui Pașcu a venit după ce în presă au apărut informații conform cărora Rovana Plumb ar fi fost semnatara contractelor cu fonduri europene prin care CJ Teleorman, condus la acea vreme de Liviu Dragnea, a plătit sume mari pentru consultanță unor firme conduse de Dan Barna.

"Domnul Ioan Mircea Paşcu este fie sursa, fie victima unei dezinformări în această speță. Personal, îmi place să cred ca este o victimă a dezinformării, pentru că elementele contractuale la care domnia sa face trimitere se referă la perioada 2007-2013, cu implementare până în 2015. Cu alte cuvinte, eu nu am avut absolut niciun amestec în această problemă. Îi transmit totodată pe această cale domnului Paşcu să aibă amabilitatea de a se informa mai bine înainte de a emite astfel de teze false, întrucât nu vreau ca domnia sa să îngroaşe rândurile celor care, voit sau nu, atacă PSD fără un temei real", a declarat Rovana Plumb pentru ȘTIRIPESURSE.ro.

Cucoana are sânge rece!

Dăncilă, despre războiul cu Dragnea: La şapte care sunt împotriva mea, al optulea parcă nici nu mai contează. Toţi şi-au ales ca ţintă o femeie

Viorica Dăncilă a fost întrebată, duminică, ce părere are despre acţiunea pe care fostul lider PSD Liviu Dragnea vrea să o iniţieze împotriva ei la Curtea Justiţie a Uniunii Europene şi care care ar viza o eventuală fraudă pe care Dăncilă ar fi făcut-o atunci când era europarlamentar.

“La şapte care sunt împotriva mea, al optulea parcă nici nu mai contează", a spus Dăncilă, cu trimitere la cei şase lideri ai Opoziţiei, plus preşedintele Klaus Iohannis, care s-au coalizat pentru a trânti Guvernul Dăncilă. 

“Eu vă garantez că de fiecare dată am respectat legea, nu mi-aş fi permis fac aşa ceva, iar dacă exista o mai bună informare  - şi oricare dintre europarlamentari pot să confirme acest lucru - nimeni nu poate să direcţioneze banii către un angajat pentru că aceştia sunt direcţionaţi direct de Parlamentul European, europarlamentarul nu are cum seă facă acest lucru. Sunt vreo cinci sau şase firme care pot gestiona această direcţionare a fondurilor şi întâi achită toate obligaţiile către stat şi pe urmă merge la cel care care beneficiază de acest contract de angajare cu europarlamentarul. Am toate documentele, nu îmi este frică. Îmi este frică dor de Dumnezeu şi de măsurile împotriva românilor care vor să le ia aceşti oameni", a declarat Viorica Dăncilă.

Întrebată de ce Liviu Dragnea are aceste acţiuni împotriva ei, Dăncilă a răspuns: “Nu înţeleg de ce toţi şi-au ales ca ţintă o femeie premier, nu înţeleg de ce acest lucru, dar vreau să le spun tuturor că nu am nicio problemă cu legea, nu îmi e frică de niciun control pentru că nu am greşit niciodată din punct de vedere legal, nu am încălcat Constituţia, aşa cum o fac alţii şi că voi răspunde la toate acuzaţiile pe care mi le aduc cu foarte multă deschidere. Cred că şi-au propus toţi să aibă o singură ţintă, un om care efectiv a muncit pentru această ţară. Vedeţi că toţi nu nu se acuză între ei, toţi şi-au găsit o singură ţintă, premierul interimar a României şi o femeie. Le doresc succes, eu voi merge înainte".

 Articol din Adevărul 

Sindromul UE

Extinderea UE şi sindromul „jumătate de om pe jumătate de iepure şchiop“

În opinia mea, anunţă iniţierea unui demers care ar putea să schimbe fundamental modul în care instituţiile de la Bruxelles, Comisia Europeană şi Parlamentul, vor aborda viitorul acestui proces esenţial în viaţa UE, constantând că e nevoie de o schimbare cu orice risc, chiar şi cu acela de a schimba regulile în timpul jocului. Aşa cum deja s-a întâmplat acum, când un grup de State Membre (printre care Franţa, Danemarca, Olanda) s-a opus vehement demarării negocierilor de aderare cu Albania şi Macedonia de Nord.

Macron a anunţat dorinţa ţării sale ca, înaintea oricărei discuţii despre extindere, Statele Membre să înceapă o dezbatere la nivel instituţional privind reforma procesului extinderii care - şi aici este noutatea absolută - trebuie să devină „absolut reversibil“. Asta pentru că, spunea Macron, Europa a greşit profund acceptând un demers al extinderii cu orice preţ, „ceea ce nu a mers bine în formatul de 28 de state, nu a mers foarte bine în formatul de 27 de state şi nu sunt sigur că ar merge mai bine într-o Europă cu şi mai mulţi membri“. 

În afară de zvonuri sau discuţii de culoar (adevărat, atât de multe încât le-am uitat numărul)  privind admiterea României şi Bulgariei, a fost iniţierea MCV, proces unic în istoria UE, ce argumente ar mai exista? Sau, mai bine spus, chiar există argumente reale? De fapt - ştiu că asta nu va face plăcere nimănui în România - procesul aderării celor două ţări a fost considerat atât de riscant încât, iniţial, Curtea de Conturi a UE estima oficial că cele două ţări nu erau suficient pregătite. De aici un mega-scandal discutat intens în toate înaltele instanţe europene şi care revine acum în actualitate, poate fiind una dintre principalele motivaţii pentru schimbarea pe care o propune acum Macron.

Pe 12 septembrie 2016, Isztvan Szabo Fazakas, membru al Curţii europene de conturi, prezenta presei foarte mult aşteptatul audit privind modul în care au fost cheltuite fondurile pre-aderare în ţările candidate şi, mai ales, în ţările din Balcanii de Vest (îl puteţi citi la finalul acestui articol. ). Şi povestea pentru EURACTIV că, în 2006, atunci când era preşedinte al COCOBU (comisia pentru buget a Parlamentului European) şi, foarte îngrijorat fiind de nivelul pregătirilor României şi Bulgariei, s-a dus la Ollie Rehn, pe vremea aceea comisar pentru extindere, care i-a răspuns: „Îmi pare rău, e prea târziu, am mâinile legate, statele membre au luat decizia politică de a primi cele două ţări pe baza recomandărilor făcute de Comisie“ .

De altfel, finlandezul Olli Rehn declarase într-un interviu din Le Soir, în decembrie 2009, că, în perioada când era comisar, „mi-am dat seama că România şi Bulgaria nu erau pregătite de aderare. Dar Comisia nu avea drept de veto la încheiera negocierilor. Iată de ce, împreună cu preşedinţia olandeză, am propus un mecanism de control şi o clauză care să permită, dacă se dovedea necesar, amânarea aderării. Noile guverne din România şi Bulgaria au început să aplice foarte serios reformele. Nu pretind că totul era perfect, dar situaţia se ameliorase în 2007, când cele două ţări au aderat la UE. În decembrie 2004, în timpul unei dezbateri politice în România, am fost criticat de politicieni pentru că eram parte dintr-o conspiraţie calvinistă cu olandezii. Ceea ce arată o concepţie interesantă a teologiei în Europa, dat fiindcă sunt membru al Bisericii evanghelice luterane din Finlanda. Orice ar fi, leacţia pe care am învăţat-o este să nu oferim nicioidată o dată precisă pentru aderare înainte de finalul negocierilor“.

Acum a venit oare timpul să se discute dacă şi în ce condiţii să se mai opereze viitoare valuri ale extinderii? Acesta era oare cel mai bun moment de a arunca sămânţa îndoielii şi nemulţumirii după ce, ani şi ani de zile, în faţa ţărilor din Balcanii de vest au fost aliniate straturile succesive de promisiuni începând cu 2003, când, la Salonic, Consiliul European decidea că integrarea acestei zone trebuia să fie prioritatea absolută a procesului extinderii. Au devenit membre UE Slovenia în 2004, apoi Croaţia în 2014. Albania, Serbia, Macedonia de Nord sunt state candidate, iar Muntenegru şi Serbia sunt în negocieri. Deocamdată nu a primit răspuns cererea a Bosniei Herţegovina, iar Kosovo nu este o entitate recunoscută de toate Statele Membre.

Se va opri totul? Vor exista noi criteii? Cine le va propune, cine la vota, apoi cine le va aplica? Dacă vor fi noi, noua Comisie Europeană, dacă simte că este cazul, va putea anula complet sau parţial estimările predecesorilor săi, sursă sigură de tensiuni între Statele Membre? Dar, dacă am ajuns aici, solicitarea lui Macron ca procesul să fie „reversibil“ înseamnă redeschidera oricărui capitol deja închis dacă apar noi elemente în teren. Perspectivă care, în sine, spune că procesul tehnic se poate transforma oricând într-un fel de confruntare permanentă între ţări şi interesele lor.

Deocamdată, orizontul discuţiei se limitează la tema disputei de moment. Dar, ineluctabil, va urma discuţia despre Ucraina, despre Republica Moldova, despre utilitatea generală a sumelor uriaşe cheltuite pentru proiectul vecinăţii estice, cu tot cu parlamentul său. Şi, de ce nu, discuţia poate evolua logic şi în interiorul UE din momentul în care se vor aplica, dacă se va întâmpla vreodată asta, regulile respectării integrale a „valorilor europene şi statului de drept“.

Până atunci, apele se tulbură şi unitatea europeană a idealurilor şi amibiţiilor comune pare să sufere de pe urma unui sindrom care dă naştere entităţii bizare din basmele româneşti: „jumătate de om pe jumătate de iepure şchiop“. 

S-a terminat cu Eldorado. Începe realitatea.

București. Dealul Mitropoliei.

Autor Şchiopu Ana-Maria 1431 vizualizări

Dealul Mitropoliei este unul dintre cele mai de seamă puncte istorice care au dăinuit peste veacuri din vechiul București, căpătându-și importanța și datorită semnificației religioase pe care o are ansamblul bisericesc. Așezat la îndemâna celor care vizitează Capitala, Dealul Mitropoliei este alegerea a zeci de mii de credincioși care vin în pelerinaj la moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou (Basarabov), mai cu seamă pe 27 octombrie, ziua prăznuirii. 

Mitropolia și monarhia

Biserica Ortodoxă a reprezentat una dintre cele mai importante instituții pentru monarhia română – Casa Regală având deviza „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu). Așadar, în acest context, un loc aparte îl ocupă biserica Patriarhiei – întreaga țară își amintește procesiunea funerală extraordinară a Regelui Mihai către Dealul Mitropoliei, loc unde s-a ținut una din cele două slujbe de pomenire veșnică (cea de-a doua având loc la mănăstirea Curtea de Argeș).

Și tot biserica Mitropoliei a fost aleasă la 1 decembrie 1918, de către Regele Ferdinand și Regina Maria, ca loc de închinăciune și sărbătoare. Regina Maria avea să noteze în jurnalul său: „După paradă, am descălecat și ne-am îndreptat spre Mitropolie, Nando și cu mine mergând într-o trăsură deschisă […] Slujba de la biserică a fost scurtă și solemnă, în acea veche și dragă biserică întunecată, luminată doar de lumânări, ceea ce pentru biserici este mult mai potrivit decât lumina electrică. Privind în jur, în biserica plină de ofițeri francezi și britanici, m-a cuprins un straniu sentiment de mulțumire; era minunat și i-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele”.

Din stradă și până pe culme, tot un monument istoric

Cel care își propune să urce Dealul Mitropoliei sau Dealul Viilor, cum mai era numit în perioada medievală, trebuie să știe că drumul este pavat cu... istorie. În perioada interbelică, primarul Capitalei Demetru Ion Dobrescu a dispus ca poteca ce duce sus, la biserică, să fie pavată cu pietre. Se pare că structura pavajului a fost atât de rezistentă încât a supraviețuit până astăzi și, luând în considerare faptul că este singura stradă bucureșteană acoperită cu pietre interbelice, aceasta este considerată monument istoric.

La capătul drumului, vizitatorul găsește o oază de liniște, un loc unde istoria și-a păstrat toate vremurile bune. Biserica Patriarhiei este poziționată în centrul ansamblului, iar de jur împrejur restul clădirilor: vechile chilii (astăzi câteva dintre birourile Patriarhiei), Palatul Patriarhal, Paraclisul, Palatul Camerei Deputaților și Clopotnița. Atât a mai rămas astăzi din vechiul complex. Zidurile ridicate în 1698 au dispărut, la fel și trei cruci de piatră: una în memoria Mitropolitului Teodosie (aprox. 1620-1708), alta pentru generalul rus Mikhail Miloradovich (1771-1825) şi o a treia ridicată în memoria victimele răscoalei seimenilor din 1655.

Cele bisericești

Piatra de temelie a Bisericii Patriarhiei a fost pusă de către domnul Țării Românești Constantin Șerban Basarab, în 1654, după cum scrie și marele istoric Nicolae Iorga: „... viitoarea Mitropolie a Bucureștilor, al cărei stil nu l-a schimbat esențial reparația de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, e ctitoria acestui Constantin Basarab, care ar fi făcut poate și mai mult dacă înfrângerea nu l-ar fi aruncat într-o pribegie care-i dădu și ea prilejul de a reface biserica episcopală din Muncaciul Maramureșului, la 1661”. Realizată după modelul bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, ridicarea ei a durat patru ani și a fost sfințită în 1658, purtând hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Biserica a fost pictată în timpul voievodului Radu Leon, tot atunci devenind și reședință mitropolitană. Pictura murală ce poate fi admirată astăzi a fost realizată în manieră neobizantină de către Dimitrie Belizarie, în perioada interbelică.

Tot în vremea lui Constantin Șerban a început și construirea Paraclisului Palatului Patriarhal. Capela a fost finalizată abia în timpul domniei lui Gheorghe Duca (1673-1678), iar forma finală, pe care o putem vedea astăzi, a fost realizată de către domnitorul Nicolae Mavrocordat în 1723. Pictura a fost refăcută după vechiul model în anii ’60, iar imediat după cel de-al Doilea Război Mondial au fost adăugate elemente decorative noi vestibulului.

Un alt monument valoros de pe Dealul Mitropoliei este clopotnița, care datează din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Se pare că aceasta era parte integrantă a zidurilor care înconjurau complexul mănăstiresc, având, conform tradiției, rolul de poartă. De acest loc se leagă un moment tragic din istoria României: în după-amiaza zilei de 8 iunie 1862 este asasinat Barbu Catargiu chiar sub clopotniță.

Cele pământești

Când domnul Constantin Șerban Basarab a hotărât ridicarea mănăstirii de pe Dealul Mitropoliei, a gândit și o clădire cu rolul de reședință a starețului. Așadar, tot la mijlocul secolului al XVII-lea este ridicat și Palatul Patriarhal, căruia de-a lungul timpului îi sunt lipite noi corpuri. Și pentru că politicul nu s-a despărțit de biserică nici în secolul al XIX-lea, pe fațada Palatului istoria stă scrisă astfel: „În vechea clădire a Adunării – ce se ridica pe acest loc – s-au desfăşurat sub presiunea poporului lucrările Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti înfăptuind pe această cale Unirea”. Și tot în onoarea lui Alexandru Ioan Cuza, la intrarea în complexul de pe Dealul Patriarhiei a fost amplasată statuia domnitorului, în 2004 – prima din București.

Între tradițiile și arhitectura religioasă se remarcă o clădire impunătoare, prea puțin cunoscută oamenilor: Palatul Camerei Deputaților. Monumentul datează din 1907, însă sediul Adunării Deputaților se stabilise pe Dealul Mitropoliei încă din secolul al XVII-lea, pe vremea când mitropolitul era și liderul boierilor. În 1881 a fost ridicat un amfiteatru special pentru desfășurarea ședințelor legislativului, ca mai apoi, arhitectul Dimitrie Maimarolu să realizeze schițele pentru actuala clădire. Aici a fost sediul Camerei Deputaților până în 1997, când a fost mutat în Palatul Parlamentului. Astăzi, clădirea adăpostește o bibliotecă generoasă, dar și obiecte bisericești, sculpturi și tablouri ce își așteaptă vizitatorii.

Așadar, pentru iubitorii de istorie și artă, pentru pelerini sau pur și simplu pentru cei care vor să ia la pas Bucureștiul, Dealul Patriarhiei este un loc de pus în fruntea listei.

Acest material este realizat prin Programul de promovare a patrimoniului turistic "Destination: Bucharest"

Lawrence of Arabia

Lawrence of Arabia is dead! Boje, Tarya Vladimir Arabskii khrani!!

(Lawrence of Arabia is dead! Boje, Tarya Vladimir Arabskii khrani!!c - Lawrence al Arabiei a murit! Dumnezeu sa-l apere pe tarul Vladimir al Arabiei!) Citeste toate textele scrise de Petrisor Peiu pentru Ziare.com

Oricine ar fi vorbit cu oficiali rusi dupa anul 2000 ar fi observat ca nimic nu ii supara mai tare decat sa le spui ca tara lor este doar o putere regionala si ca nu mai sunt o putere globala. Astazi, dupa 20 de ani, ne punem serios intrebarea daca nu cumva asistam la o reinventare a Rusiei ca putere globala. Desi ramane a doua forta militara a lumii, Federatia Rusa a devenit mult mai interesata de o expunere apasata in economia mondiala, instrumentul care se asociaza cel mai pregnant politicii internationale a Moscovei fiind economia si mai ales geopolitica resurselor.

De multi ani, Kremlinul si-a reluat, cu intensitate treptat crescuta, locul pe scena lumii. Intai a reinceput sa isi securizeze perimetrul de interes imediat, inclusiv Marea Neagra, unde a stiut sa imbine cucerirea "

manu militari

" a peninsulei Crimeea cu recastigarea unui soi de parteneriat cu Ankara. Apoi a bifat un real parteneriat cu Iranul in recucerirea Siriei pentru presedintele Bashar al-Assad.

Lumea musulmana a devenit o arena predilecta pentru exersarea experimentatei diplomatii rusesti. Si acum, pentru a incununa un efort de cativa ani, insusi presedintele Putin a vizitat cele mai importante monarhii din Golf.

Fara indoiala ca, inainte de decolarea avionului prezidential spre Ryad si Abu Dhabi, la inceputul acestei saptamani, Vladimir Vladimirovici Putin a citit cu atentie cartea autobiografica a lui Thomas Edward Lawrence,

Seven Pillars of Wisdom

(cei sapte stalpi ai intelepciunii), carte esentiala pentru intelegerea modului cum s-a nascut, acum 100 de ani, lumea moderna araba. Lawrence al Arabiei (asa cum este el astazi cunoscut) a fost omul care a canalizat in interesul britanicilor revolta araba inceputa in 1916 impotriva Imperiului Otoman, astfel incat, desi revolta (inceputa la Meca pe 10 iunie 1916 si incheiata cu eliberarea Damascului in octombrie 1918) viza intemeierea unui mare stat arab, de la Alep (in Siria) la Aden (in Yemen), ea s-a sfarsit prin impartirea lumii arabe intre britanici si francezi. Naivitatea arabilor condusi de catre legendarii Hussein bin Ali si fiul sau, Faisal bin Hussein, a inlesnit, totusi, inceputul unei lungi perioade de modernizare a lumii arabe, in sensul occidentalizarii, care a permis construirea in ultima suta de ani a unor economii puternice in universul arab.

Recursul lui Lawrence la pilda Intelepciunii din cartea lui Solomon a fost, fara indoiala, inteles de catre Putin si este transparent in modul in care Moscova trateaza tarile arabe din zona golfului:

Intelepciunea si-a zidit casa rezemata pe sapte stalpi, a injunghiat vite pentru ospat, a pregatit vinul cu mirodenii si a intins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale sa strige pe varfurile dealurilor cetatii: "Cine este neintelept sa intre la mine!" Si celor lipsiti de buna-chibzuiala le zice: "Veniti si mancati din painea mea si beti din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Parasiti neintelepciunea ca sa ramaneti cu viata si umblati pe calea cea dreapta a priceperii!"capitolul 9 din Pildele lui Solomon, din cartea Mishle (Shlomoh),מִשְלֵי,.

Pentru a intelege contextul si semnificatia vizitei lui Putin in Arabia Saudita si Emiratele Arabe Unite din aceasta saptamana, trebuie sa plecam de la situatia regionala si de la modul foarte activ in care se pozitioneaza astazi Moscova in lumea musulmana, in general.

Orientul Mijlociu este locul unde se intersecteaza cele trei mari puteri musulmane regionale

: Iranul, cea mai mare si mai puternica natiune siita de pe planeta (a 18-a cea mai mare economie a lumii), Turcia, cea mai occidentalizata si mai puternica natiune musulmana, fosta putere suzerana (a 13-a cea mai mare economie a lumii) si Arabia Saudita, cea mai bogata in resurse tara islamica (a 16-a economie a lumii).

Toate aceste state sunt si importante puteri militare

: Turcia este a 9-a forta militara a planetei, Iranul a 14-a si Arabia Saudita a 25-a.

Toate aceste state se afla intr-un echilibru precar alaturi de cel de-al patrulea pilon regional, Israelul, care, in ultimii ani, se reorienteaza spre un armistitiu binevoitor cu Arabia Saudita, parasind fortat rolul de fost partener esential al Iranului (anii 60-70) si apoi al Turciei (anii 80-90-2000).

Ei bine,

Moscova tarului Putin vrea sa fie detinatorul si dirijorul echilibrului celei mai fierbinti zone a planetei

. Favorizati de existenta unei minoritati musulmane importante (fiecare al 12-lea rus crede in Islam), educate si de mult integrate,

rusii incearca sa fie mai pragmatici decat americanii si europenii si oricum mai deschisi si mai disponibili decat oricine altcineva fata de o populatie musulmana globala de 1,8 miliarde de oameni

. In acelasi timp, Moscova exploateaza inteligent si faptul ca cea mai importanta comunitate din Israel este cea a evreilor rusi.

Neobisnuita iscusinta cu care diplomatia condusa de Serghei Lavrov manevreaza printre puterile islamice este surprinzatoare pentru multi

: camarazi de arme cu garzile republicane iraniene in Siria, furnizori de echipamente militare sofisticate pentru a doua armata din NATO (sistemele de rachete S-400 livrate Turciei), parteneri globali cu Arabia Saudita in fixarea pretului petrolului, initiatori ai unei zone de comert liber impreuna cu Israel si Egipt, rusii par ca fac agenda regiunii Orientului Mijlociu. Putini, insa, si-au pus intrebarea. De ce? Numai pentru a conta geopolitic? Nu, Putin a invatat foarte bine lectia anilor 80, in care economia sovietica s-a prabusit sub povara unui pret mult prea mic al petrolului...

Miza centrala a efortului rusesc de a se integra in peisajul puterilor musulmane si de a calca dincolo de granitele exclusiviste ale influentei Americii este valorificarea principalului atu al Kremlinului: faptul ca este cel mai mare detinator de resurse naturale din lume.

Putin isi construieste, practic, un sistem prin care sa poata participa oricand la procesul planetar de formare a pretului titeiului si al gazului.

Vladimir Vladimirovici stie, probabil, foarte bine ca nu va putea reconcilia niciodata divergentele istorice dintre principalele ramuri ale Islamului

: siitii urmasi ai "

Shiat Ali

" (partidul lui Ali, ginerele profetului, al patrulea calif) si sunitii majoritari care l-au inlaturat pe ginerele Profetului de la linia succesorala. Otravirea primului fiu al lui Ali, Hassan, de catre Muawiyah, primul calif din dinastia Umayyad in 680, urmata de uciderea celui de-al doilea fiu al lui Ali, Hussein, in lupta, un an mai tarziu, vor impune pe vecie un zid de neincredere intre iranieni si sauditi; pro-americanismul acestora din urma va reprezenta pentru Teheran un motiv la fel de intemeiat pentru adversitate.

Cu toate acestea, Vladimir Vladimirovici intretine ideea unei intermedieri intre cele doua importante centre islamice. Cu un scop foarte pamantean si foarte interesant: pretul si piata hidrocarburilor. Putin a inteles foarte bine ca cea mai inteligenta forma de a redeveni o putere globala este de a participa la fixarea pretului celei mai importante resurse a planetei: titeiul.

73% din rezervele de titei ale lumii sunt in tarile OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries - organizatia tarilor exportatoare de petrol), o organizatie al carei lider informal a fost dintotdeauna Arabia Saudita, iar Rusia detine cele mai importante rezerve de petrol in afara OPEC:

Cand vine vorba de productie, insa, topul arata altfel:

Adica sauditii produc cam o optime din titeiul extras zilnic pe glob, iar rusii cam 11%, cele doua tari fiind locurile 2 si 3 din lume, dupa acest indicator. Adica,

impreuna au un sfert din productia mondiala de titei.

Cealalta destinatie a vizitei lui Putin, Emiratele Arabe Unite, detinatoarea unor rezerve cam de aceleasi dimensiuni cu ale rusilor, mai produc inca 4% din titeiul de pe planeta.

Impreuna, tarile OPEC plus Rusia sunt responsabile de peste doua treimi din productia globala, ceea ce inseamna ca acestea pot decide pretul celei mai importante resurse a planetei

, moduland cantitatile extrase. Pentru Europa, relevanta este foarte mare, Rusia, impreuna cu statele OPEC fiind responsabile de peste 85% din importurile de titei ale Uniunii:

Sursa: AICI

In ceea ce priveste gazul, rusii detin cea mai importanta rezerva de pe planeta, sauditii pe cea de-a sasea, iar Emiratele Arabe Unite se plaseaza pe locul 7:

In privinta productiei, rusii sunt al doilea producator global, iar sauditii se afla pe locul 8:

United States 864 miliarde de metri cubi;Rusia 741 miliarde de metri cubi;Iran 232 miliarde de metri cubi;Canada 188 miliarde de metri cubi;Qatar 168 miliarde de metri cubi;China 160 miliarde de metri cubi;Norvegia 127 miliarde de metri cubi;Australia 125 miliarde de metri cubi;Arabia Saudinta 98 miliarde de metri cubi.

America de Nord este singurul continent al lumii care este imun la intelegerile ruso-arabo-iraniene asupra pretului hidrocarburilor, iar Uniunea Europeana este cea mai expusa piata

. Fara resurse interne prea mari, economia Uniunii depinde, in mod esential, de titeiul si gazul importate din Rusia si din tarile arabe. Cvasi-totalitatea importurilor de titei este in mana noii aliante comerciale Rusia-OPEC si peste o treime din importurile de gaze vine din Rusia; singura alternativa serioasa la importul de gaze prin conducte este gazul lichefiat (LNG) adus din Algeria si Emirate. Astfel, plamanul economiei europene depinde intr-o masura foarte mare de combustibilul rusesc sau iranian sau arabesc.

Ceea ce a definit recentul turneu al presedintelui rus in monarhiile majore ale golfului a fost economia: s-a definitivat un nou acord de tipul "OPEC+" (adica OPEC plus 10 state nemembre), s-a obtinut alocarea de catre Fondul Suveran Saudit a 10 miliarde de dolari pentru proiecte comune de investitii in Rusia (

sursa: AICI

) si s-au semnat intelegeri similare (in valoare de 1,3 miliarde de dolari) cu Emiratele Arabe Unite. In plus, rusii au lansat sauditilor invitatia de a cumpara sisteme de rachete S-400, urmand exemplul Turciei.

Unii s-au grabit sa motiveze aceste acorduri prin incercarea de a compensa atingerea obiectivului anual de crestere economica cu 3% de catre economia rusa si probabil ca au dreptate.

In substratul cel mai profund al politicii internationale ruse, se joaca, insa, o carte mult mai "grea": instalarea tarului Putin, ca primus inter pares la masa puternicilor care dicteaza politica energetica a lumii. Orientul Mijlociu este important, bazele din Siria sunt importante, negotul de incredere intre Ryad si Teheran este si el important, dar participarea la dirijarea celei mai mari si mai intense piete globale (a hidrocarburilor) este esentiala pentru Kremlin

. Tocmai de aceea cred ca trebuie sa ne rupem o farama din energia si timpul alocate motiunii si nasterii unui nou guvern pentru a arunca o privire si peste ceea ce ne va dicta accesul la resurse in urmatoarele decenii...

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN). Despre ce vrei sa scriem?

Când pui un bou în fruntea unui minister, te poți aștepta la orice. Mai grav că proasta îl susține.

Răzvan Cuc recunoaște că s-a întâlnit cu Mădălina Mezei înainte de moțiune, dar susține că nu i-a cerut să oprească la sol curse ale Tarom. Cuc admite că a întrebat-o ce parlamentari vin cu avioanele la moțiune

Ministrul demis al Transporturilor, Răzvan Cuc, a recunoscut, vineri, într-o conferință de presă, că s-a întâlnit cu Mădălina Mezei, fosta șefă Tarom, în seara de dinaintea moțiunii de cenzură, pe stradă, dar că discuția a avut loc la solicitarea acesteia și că nu i-a cerut să oprească la sol curse ale Tarom.

Prim ministru

Orban Imre ( Emeric). Nascut in 1920 in Odorheiul Secuiesc. Ofiter de militie si apoi de securitate. Copii : Leonard ( primul comisar european din partea Romaniei); Ludovic ( Lajos) - prim ministru. Cum tot numai astia, tovarasi ?!?

Un taximetrist în noapte. O româncă în Amsterdam. Gustul amar. Se golește România!

     

       Ce pot să-ți audă urechile dacă îl provoci la discuții pe taximetrist in timpul călătoriei de la aeroport până acasă, pe o româncuță, stabilită in Amsterdam?

      Taximetristul, om trecut de șaizeci de ani, se "mândrea" cu cei doi copii a săi, unicul său nepot, toți plecați in Anglia de mai multă vreme. În același timp am sesizat mâhnirea din sufletul său că vatra casei este goală, o casă mare undeva pe lângă Piața Gemenii din Bucureşti. 

       Băiatul său cel mare, de profesie inginer IT, este angajat la o firma IT engleză și câștigă sume foarte frumoase. Băiatul s-a însurat de ceva timp cu o româncă, plecată cu familia din România, imediat după lovitura de stat din '89.  Nora, acum în vârstă de douăzeci și șase de ani i-a oferit taximetristului un nepot care are câțiva anișori și vorbește românește stricat, amestecat cu engleza, acea limba a Veoricăi, romgleza. Mândria bunicului părea reală. Ne-a arătat poza nepotului. Frumos băiat! Radia bunicul când am apreciat frumusețea nepotului. 

        Băiatul cel mic al taximetristului, fost avocat in București, greu intrat in baroul român, este taximetrist în Anglia, meserie brățară de aur. Ambiția l-a făcut pe acest românaș să urmeze o facultate, tot de drept, la o universitate englezească. Ce credeți dumneavoastră, mă abordează taximetristul, statul englez îi finanțează băiatului în întregime studiile, și nu sunt ieftine, zeci de mii de euro. Aud un oftat. Și știți de ce, se întreabă el interogativ? Prin contractul de finanțarea studiilor băiatului, statul englez îl obligă să profeseze cinci ani în Anglia după terminarea facultății. Mă uit la taximetrist întrebător. El își continuă monologul, întrebându-mă : Știți ce înseamnă asta? Nu, răspund. El continuă, furt de inteligență.

      Nu pun paie pe foc. Rictusul de pe fața bunicului îmi dă fiori. Aprob din cap cele spuse de taximetrist.

       De multe ori am avut discuții cu români expatriați, înainte de expatrire, prieteni mulți dintre ei. I-am povățuit, le-am explicat urmările acțiunilor lor. Câțiva mi-au declarat, ulterior expatrierii lor, mot à mot, că nu au de ce sa se mai întoarcă. Nu mai au pe nimeni în România. Este o realitate crudă. Mă uitam la taximetrist, bunicul cu sufletul uscat de dorul copiilor, nepotului, nurorii. Aceeași soartă o va avea și el și copiii lui. Unii în pribegie. El cu nevasta lui, înmormântat într-un cimitir din apropierea Pieței Gemenii. Și țara noastră, golită de români.

          Tragic, Tragic..... 

         L-am lăsat pe taximetrist cu durerile lui să - și continue cursele de taxi în noapte, să strângă ceva bănisori ca a doua zi să-și ostoiască amarul la o bere cu băieții, să nu-și mai audă nevasta bătându-l la cap că cheltuie banii casei. Avea și el banii lui. Ce scriu sunt zicerile lui.

        Frumusețea Olandei și oamenilor ce o populează, nu chiar totul și toți, ce avea să mi se întipărească în minte a fost umbrită de o altă poveste cu o altă româncuță.

       Ploaie mocănească în Amsterdam. Ultima zi de excursie in țara lalelelor. Furnicile Orientului, Asiei, Africii și Europei, Americilor se plimbau în cete pe străzile orașului. Mii, mii și iar mii. Ploaia geroasă nu-i ținea în case. Ca și pe noi. Dorințele de nou, de a vedea, de a savura mâncărurile de diverse origini, shopping - ul, vizitele la muzee, pentru unii la exponatele vii din Cartierul Roșu. Se negocia, se cumpără orice. De la produse la plăceri carnale, de la canabis la aur. Orice avea un preț. Olanda este tara tuturor posibilităților. Cefele groase, cerșetorii, curvele din România erau prezenți și prezente pe străzile aglomerate ale Amsterdamului. Feerie pentru unii! Pentru mine... îmi cunoașteți părerile.

       Cum era vremea prânzului, mirosurile de fripturi și multele delicatese ne atrăgeau spre interioarele restaurantelor. Ploaia ne impingea din spate. O tinerică ne-a atras în restaurantul unde-și câștiga painea cea de toate zilele. Obiceiul atragerii clienților este acum prezent și la noi in țară. Importăm totul, inclusiv marketingul european, un lucru bun.

       Muzică in surdină. Servire exemplară. Preparate proaspete. Pe dracu! Carnea era adusă din Argentina cu vaporul. Restaurant cu specific argentinan. Angajații restaurantului, doi egipteni, o româncuță. Bucătarului nu i-am identifact originea.

      Româncuța Elena a plecat din țară în urma cu aproape cinsprezece ani. Este din Bacău. Este mulțumită de condiția ei. Atrage și șervete clienții, acum, într -un restaurant cu specific argentinan din Amsterdam. Banii ce-i câștigă sunt totul pentru ea. Deține un apartament in zona centrală a Amsterdamului. Este căsătorită cu un sirian. Noi și sirienii! Parcă am mai auzit de aceste cuvinte alăturate. Am și scris despre Siria. Banii sunt totul. Statul olandez le finanțează chiria cu 1500 euro. Ei plătesc doar 36o din totalul chiriei, cerute de proprietarul imobilului unde locuiesc, de 1860 Euro. Elena a lucrat zece ani în Italia. Cu actualul soț sirian au venit în Olanda unde locuiesc și profesează, fiecare în alt loc de muncă, de peste trei ani. 

       Elena este fericită. I-am urat sănătate la sfârșitul lunch-lui și Dumnezeu să o aibe in pază! Elena mi- a declarat deschis. Niciodată nu se va întoarce în România. De ce oare ? Judecați voi! 

        La ieșirea din restaurant un tânăr arămiu alerga după mine. M-a întrebat cum mă cheamă. Am făcut prezentările. El se numește Sam. Avusesem și cu el o mică discuție in timp ce macam bucata de juncan argentinian in sosuri specifice stropite cu o bere Heineken. In timpul discuției cu arămiul coleg al Elenei, și el imigrant în Olanda de zece ani, m-a întrebat ce cred despre naționalitatea lui. Parca cineva mi-a sugerat. Am ghicit. Era egiptean. M-a întrebat ce m-a făcut sa spun asta. Tot el și - a răspuns: Nu-i asa ca semăn cu Ramses? Am ras, am glumit cu el. Ce om! Sam, alias Ramses, va rămâne in sufletul meu. 

          Olandezii nu vând in toate restaurantele lor decât brandurile lor naționale, două, Heineken și Amstel. Ăsta, da, naționalism! Nu ca la români! Noi bem toate poșircile Europei. 

        M-am afundat în noapte. Pasărea maiastră ne-a debarcat la București. A urmat povestea taximetristului. Au urmat câteva ore de somn. Cum fericirile și nenoricirile nu vin singure, un prieten m-a informat că ne-a murit un coleg. Am fost la capelă cu lumânările și coroana. Acum e iar mijlocul nopții. Mâine e înmormântarea colegului Gelu. 

       Poimâine ce va mai fi?