Mai ieri ne sugeau resursele ciumații fanarioți, azi ne sug miliardele de euro alți ciumați care ne-au potcovit cu un peltic.

Povestea lui Caragea Vodă, fanariotul care a carantinat Bucureştiul în timpul ciumei

Când folosim astăzi verbul „a chivernisi“, cel mai adesea vrem să spunem că cineva a ştiut să facă economii ori a reuşit să-şi strângă o avere. Sensul originar şi mai puţin cunoscut al acestui verb este, însă, cel de „a conduce“ ori de „a administra“. Mutaţia de sens le-o datorăm fanarioţilor, ctitorii unei epoci în care poziţia politică, odată obţinută, avea mai presus de orice un singur scop: strânsul banilor. Cu siguranţă, Ioan Vodă Caragea s-a priceput la chivernisire. După şase ani de domnie, când a simţit vântul neîncrederii la Istanbul, iar şoaptele i-au adus la ureche teribilul cuvânt „mazilire“, s-a scuzat pentru câteva ore şi a anunţat că se duce să se plimbe prin Pădurea Băneasa. S-a mai oprit doar la Braşov, însoţit de cinci sute de arnăuţi care au avut grijă să distrugă podurile în urma sa ca să nu fie prins. Pentru o scurtă perioadă a rămas la Braşov şi poate chiar s-a felicitat – la cei aproape 65 de ani săi a avut înţelepciunea de a nu aştepta mila Porţii. Prea trist, la urma urmei, nu avea de ce să fie. Chiar dacă partea leului din resursele pe care reuşise să le stoarcă din Valahia în cei şase ani de domnie s-a dus către Istanbul, se chivernisise totuşi bine şi îşi trimisese destui bani în străinătate cât să poată trăi pe picior mare până în 1844 în Elveţia, Italia şi Grecia. „Se zicea în ţară până mai deunăzi că se fură ca în vremea lui Caragea“, îi povestea, peste decenii, Ion Ghica într-o scrisoare poetului Vasile Alecsandri. Nu doar fiscalitatea extrem de dură se leagă, însă, de numele fanariotului, ci şi o ciumă teribilă care a nenorocit populaţia Bucureştiului şi a întregii ţări şi unul dintre primele coduri sistematizate de legi din Ţara Românească.

De şase ani, Poarta nu mai avusese un om al ei în principatele dunărene. În 1806, Sultanul scapă şi de Constantin Ipsilanti din Muntenia şi de Alexandru Moruzi din Moldova – prea rusofili, prea de neîncredere. Contextul, se credea la Istanbul, era favorabil. Ruşii tocmai pierduseră în faţa lui Napoleon la Austerlitz, iar armatele împăratului francez se apropiau şi de Principate. Ţarul are, însă, altă părere şi trimite trupe în Principate, ocupând Bucureştiul. În următorii şase ani, pe fundalul aventurii lui Napoleon prin Europa, ruşii şi turcii se vor bate în Valahia şi Moldova. Otomanii nu reuşesc să cucerească Bucureştiul, au pierderi semnificative în prima parte a războiului, dar nici campaniile Rusiei din 1808-1810 nu reuşesc să dea vreo lovitură decisivă fortăreţelor turceşti de la Dunăre, ci doar să ţină la distanţă ameninţările Porţii. În 1812, cu Napoleon bătând la uşa Imperiului Rus cu întreaga armată imperială franceză, ţarul Alexandru I decide că situaţia militară din Principate îi este favorabilă şi că nu mai are nicio dorinţă să se războiască cu turcii până când nu scapă de năvălitorii francezi.

Bucureştiul la începutul secolului 19 / FOTO MNIR

La sfârşitul lunii mai 1812, mareşalul Kutuzov încheie Pacea de la Bucureşti. Termenii păcii sunt mai mult decât favorabili Rusiei – nici mai mult, nici mai puţin decât cedarea Basarabiei Imperiului Ţarist de către Poartă. E momentul primei mari otrăviri a relaţiilor româno-ruse din ultimele două secole, dar e şi momentul când Ioan Caragea, întins pe un divan, în Fanar, îmbiat de parfumuri orientale, simte că se arată o mare oportunitate.

Caragea Vodă, o spun mai toate observaţiile călătorilor străini prin Valahia acelor ani, era om cult. Poliglot şi citit, la fel ca mai toţi fanarioţii, preocupat chiar să traducă din italiană în greacă mai multe comedii scrise de Carlo Goldoni, Ioan Caragea se trăgea dintr-o familie cu legături sus-puse la Istanbul. Tatăl său, Gheorghe Caragea, fusese dragoman al Porţii, iar fiul ocupase pentru o scurtă perioadă aceeaşi funcţie înainte să ajungă pe tronul Ţării Româneşti. Pe tron n-a ajuns oricum, ci printr-un mecanism bine ştiut – plata funcţiei în saci cu bani fără număr. Nu mai puţin de patru milioane de lei a plătit Caragea în 1812 pentru înscăunare, care reprezentau doar mucarerul mare, darul iniţial prin care se plătea tronul. Apoi, anual, pentru reînnoirea în funcţie, Poarta inventase de mult timp şi mucarerul mic, la rândul său acesta fiind doar una dintre plăţile pe care Caragea va trebui să le încarce an de an în saci şi să le trimită spre Strâmtori pentru a rămâne în funcţie. La începutul lunii septembrie 1812, plata e acceptată şi Caragea se pregăteşte să ia drumul Bucureştilor pentru a domni. Avea 58 de ani în acel moment, îi plăceau dulceţurile, cafeaua, cărţile, femeile şi, mai presus de toate, banii.

Dacă ne luăm după calculul făcut de contele francez Langeron şi după relatările din epocă, domnitorul a reuşit să-şi satisfacă toată plăcerile. „Ne putem închipui cât de mare era dorinţa acestor greci să pună mâna pe Principate, dacă vom afla că domnitorul Caragea, cel mai lacom şi mai neruşinat dintre toţi ticăloşii aceştia, fiind numit domn al Valahiei a stors în şase ani, din această nenorocită de provincie, 93 de milioane de piaştri – potrivit schimbului din acea vreme, peste 50 de milioane de ruble. A cheltuit vreo 5 sau 6, a luat cu el când a fugit 18 (cu diamante şi cu giuvaiere cu tot), 70 de milioane au mers la sultan, la miniştrii acestuia şi la fanarioţi“.

Pe de altă parte, dacă pentru îmbunătăţirea ţării, ridicarea locuitorilor ei şi paza banului public ar fi venit Caragea la Bucureşti în 1812, atunci ar fi fost bucuros să dea peste o ţară în disperată nevoie de puţină salvare. Nu cu mult timp înaintea numirii sale, ambasadorul Saxoniei la Constantinopol nota într-o depeşă diplomatică: „Toţii călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte“. Aşadar, în octombrie, pe străzile Bucureştiului erau totuşi motive de sărbătoare: ocupaţia militară rusă, niciodată un prilej de mari bucurii, se încheiase, iar de domni fanarioţi mai avuseseră bucureştenii parte şi i-au îndurat.

Bucureştiul la începutul secolului 19 / FOTO MNIR

„La ceasurile cinci de dimineaţă, un zgomot asurzitor m-a trezit pe neaşteptate. Am crezut că oraşul era prădat; în odaie, strălucea o lumină extraordinară. Am alergat la fereastră şi am văzut, chiar în faţa mea, palatul domnului Ţării Româneşti în flăcări. Aşezat pe un deal, îmi evoca Vezuviul în toată urgia lui; limbile de foc ce se revărsau acolo ameninţau să aprindă întregul oraş. Clădit aproape numai din lemn, Bucureştiul era în primejdie de a lua foc din toate părţile“, notează contele francez Auguste de Lagarde, aflat în capitala Valahiei. Era vorba de Curtea Nouă, pe care Caragea plănuia s-o renoveze de cum ajunsese cu puţine zile în urmă în ţară şi s-o facă locuinţa sa permanentă. N-a apucat, însă, să doarmă prea multe nopţi în palatul domnesc – incendiul a mistuit Curtea Nouă aproape complet. Chiar dacă a fost marcat în catastiful istoriei drept o nouă calamitate abătută asupra Ţării Româneşti, focul care a ars Curtea Nouă nu era chiar un incident unic – palatele domneşti fiind sub blestemul incendiilor în perioada secolelor XVII-XVIII.

În anii următori, Caragea îşi va muta curtea domnească într-o altă locaţie din Bucureşti – după toate mărturiile vizitatorilor, una destul de lipsită de fast, dar străbătută de forfota şi de farmecul oriental. Mai exact, Caragea închiriază două case boiereşti din apropierea Curţii Vechi, cu faţadă care dădea către Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi), şi le leagă între ele prin nişte galerii lungi de lemn (astăzi, conform cercetătorului Tudor Dinu, perimetrul Curţii lui Caragea ar fi delimitat de Calea Victoriei, strada Edgar Quinet şi strada Academiei). Galeriile îi permiteau să umble prin modestul său palat fără a ieşi printre cei care se adunau în interiorul curţii: boieri cu

caftane lungi luate de la Constantinopol, funcţionărime, slujitori şi tot felul de comercianţi, de la vânzătorii de alune la cei de rahat şi de bragă. Către Podul Mogoşoaiei, la stradă, faţada clădirii avea un balcon în formă de chioşc turcesc unde îi plăcea lui Caragea să iasă pentru a-şi bea cafeaua în timp ce privea lumea de pe stradă. De două ori pe zi, sub balcon, muzicanţii turci veneau cu meterhaneaua şi îi cântau domnitorului cântece de la Stambul

.

De acolo, de pe divanurile pitite la umbră, mâncându-şi dulceţurile şi ciubucurile în fumul de narghilea, Caragea Vodă va domni peste ţară. La nici doi ani după ce a venit pe tron, cu datoriile achitate anual către Poartă şi cu ţara de-abia ieşită de sub prăpădul ciumei, Caragea va simţi miros de trădare printre boieri şi de uneltiri la Istanbul pentru schimbarea sa. Povestea se va mai repeta în anii următori, iar de fiecare dată răspunsul fanariotului va fi unul tranşant – îi surghiuneşte pe boierii suspecţi la moşiile lor. În general, chiar dacă astfel de intrigi au fost o constantă a întregii perioade fanariote, Caragea pare că le-a depăşit de obicei cu bine. Ştia că ce contează cu adevărat e ce trimite în caravane şi pe vapoare către Poartă. În 1817, după ce află că membri ai Divanului fac reclamaţii la sultan, îi închide la moşiile lor pe marele vistier Constantin Filipescu, pe marele vornic Constantin Bălăceanu şi pe marele logofăt Grigore Ghica.

Încă din anul anterior zvonurile despre mazilire începeau să se înteţească, iar Caragea aduna, tot mai atent, banii pentru a-şi pregăti plecarea. Altfel, din relaţiile domnitorului cu boierii mai răsar peste ani şi unele anecdote mai degrabă amuzante. Ion Ghica îi povesteşte lui Vasile Alecsandri: „Un boier, pe care-l dojenea pentru nişte hoţii, din care nu-i dăduse o parte îndestulătoare, îi răspunse: fur, furi, fură. Iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atâta îndrăzneală, l-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă“.

Dacă poveştile despre venalitatea fanarioţilor, în general, şi a lui Caragea, în particular, sunt neconvingătoare pentru cineva, din ultimul an de domnie al acestuia se păstrează intact un document capital pentru înţelegerea priorităţilor unui stat: bugetul. Totalul cheltuielilor se apropia de şase milioane de lei, două milioane ducându-se pe hârtie doar către Poartă. Sunt motive bune, însă, să credem că sumele erau mult mai mari, mai ales atunci când venea vorba de finanţarea diferitelor sărbători şi de cadourile către vizir, paşă şi alţi dregători de la Istanbul. La toate acestea se adaugă şi vânzările de bunuri către Poartă, vânzări realizate la preţuri mult mai mici decât cele de pe piaţă. Venitul, mai ales cel oficial, înscris în buget era un aspect mai degrabă încropit de la an la an după nevoile arătate în fiecare context – cum observă istoricul Neagu Djuvara: „Mai întâi se căuta să se afle cam cât era de dat, apoi lumea se gândea cum să facă rost de bani“.

În Valahia, sub Caragea Vodă, impozitul direct nu se ridica pe cap de familie, ci pe grupuri de câte 15-18 familii care erau nevoite să dea către domnitor o anumită sumă – un sistem conceput aproape intenţionat pentru deschiderea sa către abuzuri. La capitaţie se adăuga lista lungă de impozite indirecte, variabile de la an la an în timpul tuturor domniilor fanariote: de la oierit la dijmărit şi la mult-urâtul impozit pe vaci, care atârna greu asupra celor care lucrau pământul.

Aşa cum indică expresia amintită de Vasile Ghica – „se fură ca-n vremea lui Caragea" –, domnul fanariot păstrează un renume în privinţa modului în care a administrat economia Ţării Româneşti. Astăzi, menţionarea numelui de Caragea trezeşte imediat amintirea epidemiei de ciumă care a pustiit ţara în primul său an de domnie. Cu toate acestea, la fel ca în cazul altor fanarioţi care au apucat să stea mai mulţi ani pe tronul Valahiei,

moştenirea lui Caragea Vodă are şi unele aspecte pozitive. În domeniul cultural, Caragea a dat curs dorinţei fiicei sale, domniţa Ralu, şi a sprijinit construcţia teatrului de la Cişmeaua Roşie, „un teatru în toată forma, cu parter, cu stale, cu scenă şi cu mai multe rânduri de loje". Va supravieţui până la 1825, când construcţia va fi lovită de unul dintre atât de desele incendii care mistuiau câte un edificiu din când în când prin Bucureşti.

Portretul lui Caragea Vodă / Pavel Djurkovici / FOTO cimec.ro

Dincolo de teatru şi de sprijinirea artelor, Caragea arată o aplecare şi către susţinerea educaţiei. În 1817 aprobă un regulament de funcţionare a şcolii din Bucureşti care surprinde prin modernitatea sa şi prin modul în care erau recrutaţi profesorii. Copiii încep şcoala la vârsta de cinci ani şi trec prin cinci cicluri de câte trei ani până la finalizare studiilor. În primii ani învăţau gramatica greacă şi latină, apoi se începea studiul autorilor clasici, pentru ca în al treilea ciclu studiul să se concentreze pe operele lui Aristotel şi pe începerea familarizării cu limba franceză şi cu cea italiană. În al patrulea ciclu de trei ani se studiau geometria, istoria şi geografia, iar în ultimul, studenţii se aplecau asupra astronomiei şi a filosofiei, fiind discutaţi inclusiv filosofi actuali pentru acele vremuri, inclusiv John Locke, tradus în greceşte. În plus, studenţii aveau parte uneori şi de cursuri de chimie şi de medicină.

În ultimul an de domnie, Caragea cedează presiunilor făcute de boieri şi acceptă să deschidă la Bucureşti o şcoală cu predare în limba română. E vorba de Şcoala de la Sfântul Sava, fondată încă din 1694, dar ale cărei cursuri în limba română sunt începute de tânărul profesor transilvănean Gheorghe Lazăr. Se va dovedi repede un adevărat loc de formare a identităţii naţionale româneşti, iar în timpul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Lazăr şi elevii săi vor trece de partea revoluţionarilor.

Tot de numele lui Caragea se leagă şi unul dintre primele coduri de legi utilizate pe teritoriul Ţării Româneşti. Încă din 1816, domnitorul însărcinează mai mulţi boieri cu formularea unui proiect de cod legislativ, întreg procesul fiind terminat în 1818. Textul arată o îmbinare a codului de legi adoptat în 1775 de Alexandru Ipsilanti, „Pravilniceasca condica“, şi obiceiurile de judecată ale pământului, dedicându-şi o mare parte din conţinut pentru reglementarea activităţilor comerciale prin articole care acopereau lucruri ca dreptul de proprietate, claca, împrumuturi şi datorii, dobânzi, „tovărăşie“ şi „chezăşie“, sechestrul, moşteniri, împărţirea zestrei ori condiţiile în care pot avea loc divorţurile. Capitolul „Pentru vini“ specifică modalitatea de realizare a judecăţilor şi pedepsele date celor vinovaţi. Astfel, „cine va face omor cugetat, singur sau dimpreună cu altul, să se omoare"; omorul necugetat, însă, „după întâmplări micşorează sau măreşte vina“: „cine va omorî apărându-şi viaţa de primejdii, nevinovat este“, la fel cum „cine asvârlind ceva cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorît“. Pentru hoţi, pedeapsa e prima dată o bătaie în mijlocul târgului şi un an de puşcărie, iar a doua oară, o nouă bătaie şi cinci ani de ocnă. Pentru „tăetorii de bani, cei care tae monedă mincinoasă de tot sau în parte“, pedeapsa lui Caragea e dură: moartea.

Ciuma, se spune, a fost adusă la Bucureşti chiar de cineva din suita lui Caragea şi a fost descoperită încă din prima noapte petrecută de către domnitor pe pământ valah. Probabil nu e adevărat, dar cert este că ciuma începuse deja să bântuie la Istanbul, iar până în vara anului 1813 va începe să facă victime şi în Ţara Românească. Fanarioţii erau obişnuiţi cu epidemiile de ciumă şi, de obicei, şi-au asumat rolul de a conduce personal eforturile de combatere a epidemiilor apărute în ultimul secol. De data aceasta, însă, Caragea Vodă va descoperi repede că se confruntă cu un val deosebit de violent de îmbolnăviri. Sute de oameni vor muri zilnic la Bucureşti şi în întreaga ţară, iar cioclii şi tâlharii, uneori una şi aceeaşi persoană, vor avea de muncă mai bine de un an.

Ciuma la începutul secolului 19 / FOTO Wikipedia

„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât Ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi“, povesteşte Ion Ghica în scrisoarea către Alecsandri.

Şervetul roşu la care face referire Ghica era una dintre măsurile luate de autorităţi. Pentru a deosebi cioclii oficiali de tâlharii care intrau în case doar pentru a fura, Caragea a poruncit ca cioclii să poarte acest semn distinctiv. Nu a durat mult până când tâlharii s-au prins că-l pot purta şi ei fără probleme. Din acest haos generalizat se mai distinge o practică ce a contribuit la răspândirea deplină a ciumei în ţară – fie ei doar tâlhari ori ciocli puşi pe îmbogăţire, aceştia aruncau adesea câte o cârpă dintr-o casă a unor persoane ciumate peste gardurile înalte ale caselor de boieri încă sănătoşi, sperând că ciuma va da iama şi acolo şi vor putea aduna avuţia lăsată de morţi în urmă. Ulterior, autorităţile vor însărcina câţiva „vătăşei“, aşa cum îi numeşte Ghica, care să meargă din casă în casă cu cioclii pentru a se asigura că nu au loc jafuri. Unul dintre aceştia a lăsat o însemnare importantă despre valoarea vieţii unui ciumat la început de secol XIX: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde“.

Până în octombrie, epidemia ajunge la punctul culminant. Un ţârcovnic de la biserica Batişte notează: „Iară când fu la octombrie, se întări o groaznică moarte care nici nu s-a pomenit vreodată. Şi se sparse oraşul şi se duseră care încotro le-au văzut ochii şi rămasul târgul pustiu. Şi ce era să vezi, încotro ascultai, aceasta se auzea: «Păziţi, la o parte, că vin cioclii cu morţii!». Şi-i căra de prin toate mahalalele până când n-avea ce le mai face şi sta pre uliţe morţi până când venia cioclii cu cară de-i ridica. Se pustiiră mahalalele şi ţinu tot moarte groaznică de la august până la ghenari".

Ciuma s-a răspândit, în ciuda unor măsuri energice luate de Caragea şi de cei din subordinea sa. Având în vedere natura bolii şi mijloacele medicale ale epocii, nu s-a pus nicio clipă problema salvării celor îmbolnăviţi, ci doar temperarea pe cât posibil a răspândirii molimei. Pentru cineva trecut prin pandemia ultimilor doi ani, unele dintre măsurile lui Caragea par curios de familiare. În primă fază, s-a dat porunca să se facă rugăciuni la toate bisericile şi mănăstirile, mai ales la cele care găzduiau moaşte. Au fost şi probleme – conform credinţelor din epocă, nu puteau orice moaşte să vindece boala, iar multe dintre cele cu astfel de puteri de tămăduire se aflau departe, în Grecia. Familiar cu evoluţia epidemiilor de ciumă, Caragea probabil nu a luat foarte în serios această măsură şi s-a dovedit pragmatic. La graniţa cu Imperiul Otoman, sursa epidemiei, autorităţile au creat puncte de examinare medicală şi au dat ordin de „a se conteni şi a se popri pentru câtăva vreme comunicaţia, ca să nu aducă neguţătorii în ţară, nici turci, nici creştini neguţători“ temuta boală. În vară, Caragea hotărăşte să închidă Bucureştiul.

Alte măsuri au vizat limitarea adunărilor de oameni. În toamna anului 1813, epidemia e atât de violentă încât Caragea ia o măsură pe care niciun domn fanariot nu îndrăznise s-o ia în timpul vreunei epidemii anterioare: închiderea cârciumilor. Cine nu respectă măsura, anunţă Vodă, se va confrunta cu moartea: „de se va dovedi cineva că vin sau rachiu au vândut, cu hotărâre să ştie, că acela se va spânzura la uşa prăvăliei lui“. Cafenelele sunt şi ele închise parţial, dar cu o excepţie majoră, menită să nu supere vizitatorii turci aflaţi în Bucureşti: „cafeneaua ce este aproape de casele de beilic, ca o trebuincioasă pentru musafiri străini, aceasta poruncim să fie slobodă“. O altă măsură le impune oamenilor, familiară obligaţie astăzi, „să stea la trei paşi unul de altul“ atunci când se întâlnesc, la fel cum le impune şi să nu facă schimb direct de obiecte, ci să le mânuiască cu ajutorul unui cleşte, iar banii să fie schimbaţi doar într-o strachină cu oţet.

Estimările numărului de victime variază – de la 25.000 de morţi la 40.000 doar în Bucureşti, la care se adaugă multe alte mii în restul ţării, unde molima a fost dusă de bucureştenii care au fugit înspăimântaţi de pe străzile cu munţi de cadavre. La sfârşitul anului 1813, epidemia începe să se calmeze, iar supravieţuitorii se întorc la Bucureşti, fac slujbe şi îi plâng pe cei pierduţi şi, încet-încet, reîncep să-şi vadă de viaţă.

Un fenomen interesant are loc în lunile următoare, notează Ion Ghica: „Totdeauna după o epidemie, ca şi după un război, omenirea caută a-şi recăpăta nivelul; în aparenţă viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor şi a surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei. (...) Şi în asemenea împrejurări, căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât răul a săcerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi