Iadul fricii

Ne este frică de ce nu cunoaștem sau nu putem controla, ori de ce ne periclitează viața.


Izolarea la care suntem supuși din cauza coronavirusului e un iad al fricii. Suntem departe de prieteni, care ne-ar securiza în alte cazuri de urgență, de cercul cunoscuților unde funcționează rețelele de întrajutorare. Suntem singuri în fața unui pericol nevăzut, dar de aceea și mai perfid.


Când ieșim pe străzi, spre serviciu sau cumpărături, pe străzile golite de oameni ca de un aspirator uriaș, avem senzația că respirăm molima odată cu aerul, că fiecare pas e o înaintare implacabilă în abis, spre implozia existenței.


De ce ne este frică? Nu știu cât de boală, cât de ce credem că nu se spune și nu se cunoaște despre ea. Nu avem încredere în guverne și instituții, nu o dată și-au dovedit ticăloșia, lipsa de scrupule, ascunzând date, dezinformând, fie și numai ca să nu se stârnească panică. Și avem certitudinea că acum nu ni se ascunde adevărul, văzând șefii de state cât sunt de panicați? În niciun caz. Nu prea avem încredere nici în lumea medicală, de când ea a devenit o afacere, ceea ce este deosebit de grav.


Trăim în frică, aparent fără scăpare, decât, eventual, în alcool și droguri. Iar acestea nu rezolvă problema, numai o amână.


Cum ieșim din frică, cu mințile întregi, fiindcă lumea cunoscută până acum se prăbușește? Nu mă opresc asupra căii religioase, acolo totu-i clar, nu-i loc de completări. Eu merg pe soluția Alexis Zorba, din romanul „Zorba grecul”, de Nikos Kazantzakis. Probabil ați văzut filmul lui Michael Cacoyannis, din 1964, cu Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas. Dacă nu, vă invit să-l vizionați. E spre final o scenă, care a devenit celebră- Zorba îl învață pe patronul său să danseze, la vederea prăbușirii funicularului construit de ei, catastrofă ce i-a ruinat. Adică a încercat reconversia tragediei, prin dans, într-o celebrare a vieții. E ușor? Nu. E irațional? Da. Dar câte nu sunt iraționale și ne colorează trecerea pe pământ?


un comentariu de Alexandru Petria, scriitor