Best mental reset l've learned.

If your mind is loud - Write.

If your mind is empty - Read.

If your mind is racing - Walk.

If your mind is tired - Sleep.

If your mind is sharp - Build.

Most problems are just mismatched energy.

Get the inputs right, the rest follows.

Când vrei poți surmonta orice provocare!

Iată exemplul meu cu limba engleză la o vârstă înaintată:

Tăncuța Republicii Moldova, Maia Sandu, amenințată.

 Kremlinul amenință Republica Moldova cu războiul: „Chișinăul face o greșeală gravă”

Omul lui Putin amenință Republica Moldova că ar putea avea aceeași soartă cu a Ucrainei. „Moldova face o greșeală gravă. Această greșeală a mai fost făcută de o altă țară și nu i-a adus nimic bun", a declarat Dimitri Peskov, purtătorul de cuvânt al liderului de la Kremlin.

Moldova nu are „nimic bun de câștigat" dacă va continua politica de confruntare cu Rusia în încercarea de a-și consolida relațiile cu Europa, a afirmat Peskov, citat de agenția TASS și Moscow Times. Declarația vine după ce Chișinăul a aprobat o nouă strategie militară în care Rusia este desemnată drept „principala amenințare" la adresa securității naționale.

Peskov a afirmat că, la Kremlin, adoptarea documentului este privită ca o continuare a „liniei confruntaționale" a autorităților moldovene față de Moscova: 

„Actuala conducere a Moldovei, din punctul nostru de vedere, face o greșeală gravă. Ei cred că apropierea de Europa presupune automat o antagonizare totală a Rusiei. Această greșeală a mai fost făcută de o altă țară și nu i-a adus nimic bun", a subliniat Peskov.

Pe 8 octombrie, guvernul Republicii Moldova a aprobat noua strategie militară până în anul 2035. Printre „riscurile și amenințările la adresa securității naționale" enumerate în document se menționează în mod special războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Moldova își exprimă îngrijorarea privind posibilitatea creării unui „coridor terestru" rusesc până la granițele sale și nu exclude „răspândirea" conflictului pe teritoriul republicii.

O altă amenințare menționată în strategie este prezența a aproximativ o mie de militari ruși în regiunea separatistă Transnistria. În acest context, autoritățile au decis să majoreze efectivele armatei naționale cu o treime și să crească bugetul apărării până la 1% din PIB. Documentul mai prevede trecerea la standardele NATO și precizează că statutul de neutralitate înscris în Constituție „obligă" statul să ia „toate măsurile necesare, inclusiv de natură militară, pentru propria apărare", ceea ce permite Moldovei să participe la exerciții internaționale.

În septembrie, partidul proeuropean „Acțiune și Solidaritate" (PAS), condus de președinta Maia Sandu, a câștigat alegerile parlamentare cu 50,2% din voturi. Pe locul al doilea s-a clasat blocul „Patriotic", cu orientare pro-rusă, condus de fostul președinte Igor Dodon, care a obținut 24,17%.

După alegeri, Kremlinul a acuzat autoritățile de la Chișinău că au împiedicat participarea la vot a „sute de mii" de moldoveni aflați în Rusia, întrucât pentru aceștia au fost deschise doar două secții de votare.

De cealaltă parte, Maia Sandu, care a acuzat în repetate rânduri Moscova de ingerințe în treburile interne ale Moldovei și de tentative de destabilizare, a declarat după scrutin că Rusia „va continua campaniile sale de dezinformare", dar „îi va fi mai greu să o facă".

Uniunea Europeană a felicitat-o pe Sandu, subliniind că poporul Republicii Moldova a ales democrația, reformele și un viitor european „în pofida presiunilor și tentativelor de interferență din partea Rusiei".

New Mind

Este benefic să te afli în prezența persoanelor cu o vibrație superioară, fiindcă la nivelul eteric al conștiinței are loc un transfer de energie pozitivă, precum și înviorarea propriilor

 forme- gând pozitive aflate în latență.

Acest lucru se numeste ,, preluare prin osmoză".

Nu este neapărat nevoie să știm cum se întâmplă acest lucru, ci doar că fenomenul 

are loc. 

Ștefan Iuliu Ștefan - New Mind

Cifre

AUR, săgeți către ministrul de Externe: Cenușăreasa Oana Țoiu vrea să meargă la balul prințului Rubio

Partidul AUR a lansat un atac puternic care o vizează pe Oana Țoiu, ministrul de Externe al României.

”Partidul AUR își exprimă consternarea față de nivelul jalnic la care a ajuns politica externă a României. Acest lucru a fost subliniat încă o dată de agenda recentă a Ministerului Afacerilor Externe și, mai ales, de agitația mediatică, ridicolă prin slugărnicie, ce a însoțit-o.

Mai concret, suntem anunțați cu pompă că ministrul Afacerilor Externe, doamna Oana Țoiu, efectuează „o vizită în Statele Unite ale Americii” în perioada 18–29 septembrie.

1. Formularea „vizită în Statele Unite” este deja o manipulare, pentru că transmite opiniei publice impresia că doamna ministru ar fi fost, chipurile, invitată oficial de Washington pentru convorbiri bilaterale. În realitate, situația este cu totul alta: doamna Oana Țoiu participă la cea de-a 80-a sesiune a Adunării Generale a ONU, la New York, unde fiecare stat membru susține, în mod obișnuit, o declarație națională. Atât și nimic mai mult. Restul este umplutură pentru a acoperi Regele care este, evident, gol.

2. Publicul românesc trebuie să știe că nu este, în niciun caz, vorba despre vreo relansare a relațiilor cu Statele Unite sau că vizita aceasta ar anunța așa ceva. Este vorba de o deplasare formală, în marja lucrărilor ONU, la care poate participa orice reprezentant oficial al unui stat.

Să ajungă România să se laude că ministrul de externe participă (!) la lucrările ONU este nu doar culmea ridicolului, dar și culmea decăderii profunde la care a ajuns Bucureștiul la nivel internațional. Dacă un „Nero al zilelor noastre” și-ar fi numit calul ca ministru de externe, și nu doar senator, acesta ar fi putut, la fel, să ia cuvântul la ONU, pentru că prezența nu are legătură cu persoana în sine, ci cu protocolul instituțional. Astfel, doamna Oana Țoiu, precum calul lui Nero, se va adresa la ONU, ca de obicei în aceste situații, unei săli aproape goale, fără ca demersul să aibă vreo relevanță diplomatică reală.

3. Ca să acopere (cvasi)impostura mediatică, Ministerul Afacerilor Externe și presa afiliată au prezentat deplasarea drept un eveniment de anvergură, menționând „participarea” la Dineul Transatlantic organizat de senatorul american Marco Rubio și la reuniunea informală a miniștrilor care sprijină Curtea Penală Internațională. Alte vorbe, alte gogomănii.

În realitate, la dineul cu pricina participă numeroși alți miniștri, iar o întâlnire directă cu Marco Rubio – sugerată de mesajele de presă – se va face doar dacă, printr-un accident miraculos, doamna Țoiu îi va scăpa cafeaua pe rever Secretarului de Stat american, prilej cu care, poate, vor ajunge să se privească în ochi; sau dacă, precum șeful domniei sale – l-am numit pe președintele Nicușor Dan – va avea prezența de spirit să întindă cu disperare mâna atunci când domnul Marco Rubio va trece razant pe lângă doamna ministru de externe, cu altă treabă, și fără să știe cine e persoana. Și, firește, fotograful să fie pe fază să imortalizeze istorica fracțiune de secundă în care a fost „marcat” parteneriatul – care nu mai e demult strategic – româno-american! În rest, doar vorbe…

4. Realitatea crudă este că România este irelevantă pe scena internațională. Vizita doamnei Țoiu la ONU confirmă – nu informă! – încă o dată acest lucru. Agenda ministrului este, per total, inexistentă, iar încercările de a atrage atenția partenerilor externi se lovesc de refuzuri politicoase. Suntem, în politica externă, în situația descrisă magistral de Gheorghe Dinică, într-un film a cărui atmosferă se potrivește cu ceea ce discutăm aici: „Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primește nimic.” Acesta este registrul în care mai poate fi discutată astăzi politica externă a României.

Bucureștiul nu are, în realitate, nicio poveste de spus. Nu are un proiect de politică externă, nu transmite mesaje coerente nici partenerilor, nici măcar adversarilor. Tot ce face este să stea cu mâna întinsă, tăcută și incoerentă, fără ca cineva să i-o strângă cu adevărat. Totul este formal, totul e de fațadă, precum deplasarea doamnei Țoiu în America.

5. Ceva, totuși, poate ieși bun din vizita asta: anume, convingerea – inclusiv a ministrului de externe al României, pe teren, la fața locului! – că ambasadorul Andrei Muraru nu mai are ce căuta la Washington și că trebuie urgent rechemat la București. Dacă măcar atâta ar rezulta din vizita în America, ne-am declara mulțumiți. Căci mai mult decât atât nu-i poți cere unei politici externe care a trecut deja de mult de limita de la care ne face, mereu, de râs. Criza actuală a politicii externe românești este una fără precedent”, se arată în mesajul transmis de AUR.

China amenință SUA că va riposta dur dacă Trump relansează războiul tarifar. “Nu ne dorim asta, dar nu ne temem”

Războiul comercial dintre SUA și China se bazează de ceva vreme pe măsuri tarifare și netarifare. Un sigur lucru adaug: există multe metode de a ocoli astfel de măsuri. Toți vom suferi. Se va simți în prețurile finale ale produselor. Prevăd noi dezvoltări, mai ales în IT, din partea chinezilor. SUA va avea de pierdut. Am în vedere un singur exemplu, actual DEEPSEEK, AI , foarte performant, ba mai performant ca cele americane, CHATGPT etc. ( A.M)

China amenință SUA că va riposta dur dacă Trump relansează războiul tarifar. “Nu ne dorim asta, dar nu ne temem”

"China amenință că va riposta cu măsuri dure dacă președintele american Donald Trump va impune o nouă creștere a tarifelor de 100% la importurile chinezești.

„Dacă SUA persistă în acțiunea unilaterală, China va lua cu hotărâre măsurile corespunzătoare pentru a-și proteja drepturile și interesele legitime", a declarat un purtător de cuvânt al Ministerului Comerțului din China, citat de CNN.

Ultima amenințare a lui Donald Trump a venit după ce China a declanșat o serie de restricții la exportul de minerale din pământuri rare săptămâna trecută. Tensiunile tot mai mari din ultimele zile ar putea să dea peste cap progresele realizate în negocierile comerciale.

„Poziția noastră cu privire la un război tarifar rămâne consecventă - nu ne dorim unul, dar nu ne temem de unul", a mai precizat acesta.

Escaladarea rapidă a tensiunilor comerciale dintre cele mai mari două economii ale lumii a dus la scăderea prețurilor acțiunilor, zguduind investitorii și industriile prin amplificarea temerilor privind o repetare a bătăliei tarifare din primăvară, când taxele pe importurile chinezești și americane au crescut la aproximativ 145%, respectiv 120%.

De asemenea, aceasta adaugă o nouă incertitudine în discuțiile comerciale în curs dintre cele două națiuni. Trump și liderul chinez Xi Jinping urmau să aibă o întâlnire mult așteptată în Coreea de Sud peste două săptămâni, dar Trump, invocând problema pământurilor rare, a pus la îndoială desfășurarea acestei întâlniri.

Oficialii de la Beijing cer Washingtonului să „corecteze prompt abordarea greșită" și să „păstreze progresul obținut cu greu în negocieri".

Ministerul Comerțului a descris noile reguli privind pământurile rare drept o „mișcare legitimă" și a dat vina pe Washington pentru ultima escaladare, subliniind introducerea de către administrația Trump a unei serii de noi măsuri restrictive împotriva Chinei în termen de două săptămâni de la ultima rundă de discuții comerciale de la Madrid, în septembrie.

De atunci, Washingtonul a adăugat mai multe firme chineze pe lista sa de control al exporturilor, extinzându-și controalele pentru a acoperi filialele companiilor listate la bursă, precum și impunând taxe portuare speciale pentru navele chineze.

„Acțiunile SUA au afectat grav interesele Chinei și au subminat atmosfera discuțiilor economice și comerciale bilaterale. China se opune ferm acestor mișcări", a declarat purtătorul de cuvânt.

Noile măsuri privind pământurile rare anunțate de Beijing au inclus restricții extinse care vizează tehnologiile lor de producție și utilizarea în străinătate, inclusiv pentru aplicații militare și semiconductori.

Se așteaptă ca acest lucru să pună o presiune semnificativă asupra industriilor globale și a lanțurilor de aprovizionare tehnologice care se bazează pe aceste minerale pentru a produce o paletă largă de produse, de la electronice de zi cu zi, semiconductori și automobile până la avioane de luptă.

Pe Truth Social, Trump a descris mișcarea „surprinzătoare" a Chinei drept „extrem de ostilă" și o „rușine morală în relațiile cu alte națiuni".

Experții au declarat însă că măsurile luate de Beijing reflectă în mare măsură restricțiile impuse de Washington asupra semiconductorilor de-a lungul anilor, restricții care limitează exportul de cipuri sau echipamente de fabricare a cipurilor către China - fie din SUA, fie dintr-o țară terță, unde acestea au fost fabricate cu tehnologie americană.

Ministerul Comerțului din China a declarat că reacția Washingtonului la noile sale reguli privind pământurile rare demonstrează „standardele sale duble".

„Multă vreme, Statele Unite au exagerat conceptul de securitate națională și au abuzat de controalele la export, adoptând măsuri discriminatorii împotriva Chinei și impunând restricții unilaterale de «jurisdicție pe termen lung» asupra unei game largi de produse", a declarat purtătorul de cuvânt. Lista de control al exporturilor din SUA acoperă peste 3.000 de articole - comparativ cu puțin peste 900 de pe lista Chinei, au adăugat aceștia.

Beijinul a criticat mult timp Washingtonul pentru exercitarea controlului dincolo de granițele sale prin intermediul regulilor de export care interzic companiilor din țări terțe să furnizeze Chinei cipuri fabricate folosind tehnologia americană. Însă mișcarea Chinei din această săptămână a semnalat o schimbare în strategia sa, adoptând tactici similare."

Pastila zilei

Dau peste un text, îmi place, reflectez, mă amărăsc. De ce oare? Încerc zilnic a-mi depăși puterile, fotografiez, lucrez intens - ieri am tăiat lemne, și așa de câteva zile în șir. Sufletul mi-a fost liniștit și plin de bucuria de a trăi în mijlocul naturii. Vorba lui Mircea Diaconu: am și eu cerul deasupra capului. Nopțile sunt înstelate, din ce în ce mai reci. Vine iarna. Ba chiar iarna vieții și ramâne singura întrebare:

- Și sufletul unde se va duce?

"The real reason you're tired all the time: It's not your workload. It's your open loops.

 The text you haven't answered. The apology you owe.

 The decision you're avoiding.

 The conversation you keep postponing. 

These run in the background of your mind all day, draining your battery.

 Close your loops.

 Watch your energy return.

 Mental clutter is more exhausting than physical work ever will be."

O poveste cu muți de dacă, dar, de ce, foame, ajutor....demnitate.

Lucrez la casa de marcat numărul trei la supermarketul din cartier de șapte ani. La patruzeci și trei de ani, cu doi copii și o ipotecă, acest job nu e visul meu, dar îmi plătește facturile. Și în șapte ani, vezi mii de oameni, scanezi milioane de produse, dai rest automat fără să te mai gândești. Dar există clienți pe care nu-i poți uita. Gheorghe e unul dintre ei.

Îl văd prima dată într-o zi de vineri, pe la ora cinci după-amiaza. Un bătrân subțire, în jur de șaptezeci și cinci de ani, cu o haină de stofă uzată dar curată, cu părul pieptănat cu grijă și cu ochii albaștri care îți spun că odată a fost un om mândru. În coșul lui sunt patru produse: o pâine albă de 2 lei, cea mai ieftină margarină, un pachet de paste și o cutie mică de conservă de pește - 5,50 lei.

"Vă rog frumos," îmi spune politicos, scoțând dintr-un portofel vechi banii în monede mici.

Scanez produsele: 12,50 lei total. Văd cum numără monedele și îmi dau seama că nu are destul. Se oprește la 11 lei și ceva.

"Îmi pare rău," spune el, vocea tremurându-i ușor. "Se pare că am numărat greșit acasă. Las conserva."

Ceva în mine se frânge. Uitându-mă în ochii lui, văd rușinea pe care încearcă s-o ascundă. E genul de rușine pe care o vezi doar la oameni care au avut altădată și acum trebuie să numere fiecare ban.

"Un moment," îi spun, și apeși pe butonul magic de la casă. "Avem o reducere pentru pensionari astăzi. Vine exact 11 lei."

Nu există așa ceva. Dar văd cum îi luminează ochii de ușurare.

"Mulțumesc," spune el, luând punga cu grijă.

De atunci, Gheorghe vine de două ori pe săptămână, întotdeauna marți și vineri, întotdeauna la ora cinci. Întotdeauna cu produsele cele mai ieftine din magazin. Și întotdeauna cu banii exact calculați, până la ultimul ban.

Doar cei care au stat în fața cuiva ce nu are destui bani să-și cumpere pâine înțeleg că există momente când compasiunea e mai importantă decât orice regulament.

După câteva săptămâni, învăț rutina lui. Marți - pâine, margarină, paste, conservă. Vineri - pâine, iaurt cel mai ieftin, ou, ceai ieftin. Cheltuie niciodată mai mult de 15 lei. Și de fiecare dată, când scanez produsele, reduc discret prețul - un leu aici, cincizeci de bani acolo. Îi spun despre "reduceri speciale", "promoții pentru pensionari", "produse cu termen aproape".

"Ești norocos astăzi, domnule Gheorghe," îi spun de fiecare dată. "Pastele sunt la reducere."

El zâmbește, mulțumește politicos și pleacă cu spatele drept, cu demnitatea intactă. Pentru că mi-am dat seama că asta e important - nu doar să-l ajut, ci să-l ajut fără să-i distrug respectul de sine.

"De ce-i dai reduceri doar lui?" mă întreabă colega mea, Ioana, după câteva luni. "Patronul ar înnebuni dacă ar afla."

"Pentru că are nevoie," răspund simplu. "Și pentru că nimeni nu verifică."

"Dar dacă te prind?"

"O să spun că am greșit la scanare. Ce pot să-mi facă, să mă concedieze pentru câțiva lei?"

Adevărul e că riscurile și oamenii ca Gheorghe mă învață că există lucruri mai importante decât să respect toate regulile. Uneori, umanitatea înseamnă să rupi regulile pentru a face ce e corect.

Într-o zi de marți, Gheorghe nu vine. Nici vineri. Prima săptămână gândesc că e bolnav. A doua săptămână încep să-mi fac griji. După trei săptămâni, întreb vecinii din cartier. Nimeni nu știe nimic despre un bătrân cu nume Gheorghe.

În a patra săptămână, îl văd pe stradă lângă magazin, dar nu intră. Stă în fața vitrinei, privind înăuntru, apoi pleacă. Inima mi se strânge. Ies în pauză și-l găsesc pe bancă în parcul de alături.

"Domnule Gheorghe," îl salut. "Nu v-am mai văzut de mult."

Se uită la mine și zâmbește trist. "Ah, domnișoară Elena. Mi-e rușine să vă spun, dar pensia mi-a întârziat două săptămâni. Abia ieri mi-a venit."

"Dar de ce n-ați intrat? Știți că mereu sunt reduceri pentru dumneavoastră."

"Nu pot să vin dacă nu am bani," spune el cu demnitate. "Nu sunt cerșetor."

În acel moment înțeleg ceva profund despre el - că pentru oameni ca Gheorghe, demnitatea e mai importantă decât foamea. Că nu vine la magazin pentru milă, ci pentru a-și cumpăra ce are nevoie, ca orice om care își respectă.

"Domnule Gheorghe," îi spun cu grijă, "pot să vă spun ceva? De fiecare dată când veniți, eu vă reduc din preț. Nu pentru că sunteți sărac, ci pentru că sunteți un client fidel și pentru că magazinul nostru are politici de reducere pentru pensionari."

Mă uit în ochii lui și spun minciuna asta albă cu toată convingerea.

"Nu știam," spune el încet.

"Așa că vă aștept mâine, marți, la ora cinci. Am niște paste foarte bune la reducere."

A doua zi, Gheorghe vine exact la cinci. În coșul lui sunt produsele obișnuite. Când scanez, total e 13 lei. Apeși butonul și spun: "Cu reducerea pentru clienți fideli, 10 lei."

El plătește și când ia punga, îmi spune încet: "Doamnișoară Elena, nu sunt prost. Știu ce faceți. Și vreau să știți că nu banii contează cel mai mult, ci faptul că mă tratați ca pe un om, nu ca pe un biet pensionar."

Mă uit la el și văd lacrimi în ochii lui albaștri.

"Pentru mine sunteți domnul Gheorghe, clientul meu preferat," îi spun sincer.

În săptămânile care urmează, continui să-i fac reduceri. Colega mea, Ioana, după ce aude discuția noastră, începe să facă la fel când Gheorghe ajunge la casa ei. Până și șeful de tură, când află povestea, închide ochii când vede bonurile.

Într-o zi, Gheorghe vine cu un pachet mic. "Pentru dumneavoastră," îmi spune. "Am făcut niște dulceață de gutui. Știu că nu e mult, dar..."

"E perfect," îi spun, luând borcanul. "Mulțumesc."

În acea seară, când deschid borcanul acasă, găsesc înăuntru, pe lângă dulceața aurie, un bilet scris cu mână tremurândă: "Mulțumesc că mi-ați păstrat demnitatea când viața mi-a luat totul. Gheorghe."

Și plâng, pentru că înțeleg că cei mai săraci nu vor întotdeauna bani. Vor să fie văzuți, să fie tratați cu respect, să știe că mai contează pentru cineva în lumea asta.

Pentru că uneori cel mai mare dar pe care îl poți oferi cuiva nu e să-i plătești facturile, ci să-i păstrezi demnitatea în timp ce îl ajuți. Să-l faci să simtă că e un client obișnuit cu reduceri norocoase, nu un sărac care primește pomană. Și să-i arăți că într-o lume plină de reguli și cifre, mai există oameni care văd oameni, nu doar numere pe bonuri fiscale.

Boom-ul” economic de după aderarea la UE se termină. Două provocări uriașe în următorii 10 ani pentru România și Europa de Est. Capitalismul peticit.

Un studiu realizat de economiștii de la Școala de Economie din Varșovia arată că cele 11 țări din Europa Centrală și de Est care au aderat la Uniunea Europeană după 2004 au profitat exemplar de integrarea europeană, însă perspectivele pentru următorul deceniu sunt mult mai puțin optimiste. După 20 de ani de progres constant, cercetătorii avertizează că regiunea ar putea intra într-o perioadă de stagnare economică, relatează Euronews.

Analiza, care a vizat cele 11 state membre intrate în UE după 2004 - Polonia, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria - a urmărit evoluția acestora între 2004 și 2024, concentrându-se pe ritmul de creștere economică și pe convergența reală, adică felul în care aceste economii s-au apropiat de nivelul de dezvoltare al „vechii Uniuni" (UE-15).

„Aceste țări, privite împreună, s-au dezvoltat într-un ritm aproape dublu față de statele din vechea Uniune", a declarat dr. Piotr Maszczyk, șeful Departamentului de Macroeconomie și Economie a Sectorului Public din cadrul Școlii de Economie din Varșovia, pentru Euronews. „Iar Polonia, dintre toate, a crescut cel mai rapid, lucru de care orice polonez poate fi mândru", a adăugat el.

Studiul arată amploarea excepțională a succesului economic din Europa Centrală și de Est. Creșterea s-a accelerat, iar economiile din regiune au devenit mai rezistente la șocuri. În ciuda crizei financiare globale, a pandemiei și a războiului din Ucraina, cele 11 state au menținut un ritm înalt de dezvoltare.

Rata medie anuală de creștere în rândul acestor țări a fost de 3,2%, față de doar 1,6% în „vechea UE". Polonia a avut o medie de 3,8%.

Astfel, grupul CEE-11 a reușit să reducă, în medie, cu aproape 30 de puncte procentuale diferența de dezvoltare față de statele fondatoare ale Uniunii, măsurată prin PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare.

„A fost o adevărată poveste de succes, unii economiști, nu doar polonezi, vorbesc chiar despre un miracol economic", a spus Maszczyk.

Cercetătorii avertizează însă că perioada de prosperitate ar putea fi urmată de un deceniu plin de provocări.

„Prognozele pentru următorii zece ani nu sunt la fel de favorabile", a spus Maszczyk.

Echipa de la Școala de Economie din Varșovia a elaborat trei scenarii posibile de evoluție: unul de bază, unul precaut și unul optimist. Care dintre ele se va materializa depinde, spun economiștii, de capacitatea fiecărei țări de a implementa reforme instituționale profunde.

În scenariul precaut, procesul de convergență s-ar opri, iar decalajul dintre economiile post-socialiste și cele din vestul Europei ar începe să crească din nou. În scenariul optimist, până în 2035, țările CEE-11 ar putea ajunge la paritate cu UE-15 în privința PIB-ului pe cap de locuitor.

Cercetătorii identifică două riscuri principale pentru viitorul regiunii: demografia și inovația.

„În primul rând, demografia. Europa Centrală și de Est se depopulează, iar Polonia o face cel mai rapid", a spus Maszczyk.

El a explicat că rata fertilității din Polonia se îndreaptă spre sub unu, departe de pragul de 2,1 necesar pentru înlocuirea generațiilor. Până în 2060, populația țării ar putea scădea la 30 de milioane, cu o proporție mare de vârstnici.

„Al doilea factor este inovația. Investițiile publice și private în cercetare și dezvoltare sunt mult prea mici", a adăugat economistul.

Doar 5,9% dintre companiile poloneze cu peste 10 angajați folosesc soluții bazate pe inteligență artificială, potrivit datelor Institutului Economic Polonez din 2024, penultimul loc din Uniunea Europeană, înaintea României.

O altă problemă majoră este ceea ce economiștii numesc „capitalism peticit" („patchwork capitalism"), adică un sistem cu reguli adesea incoerente, provenite din diverse modele economice, de la feudalism și socialism până la capitalismul occidental modern.

„Reglementările sunt adesea făcute fără coerență și fără o viziune unitară", a explicat Maszczyk, adăugând că mediul de afaceri se plânge constant de lipsa de claritate legislativă.

Rezultatele țărilor analizate sunt mixte. Alături de Polonia, România este menționată ca exemplu pozitiv.

„România este un caz deosebit de bun", a spus Maszczyk. „Deși nu a avut cea mai mare creștere a PIB-ului, a fost țara care și-a redus cel mai rapid decalajul față de UE-15".

Succesul se explică prin combinația între creșterea economică solidă și evoluțiile demografice favorabile.

În schimb, Ungaria a avut o performanță mai modestă, cu o creștere medie de doar 2% între 2004 și 2024, sub media grupului și doar puțin peste nivelul „vechii Uniuni".

„Ungaria a trecut printr-o tranziție economică dificilă înainte de aderare. În anii ’90, s-a confruntat cu o recesiune profundă și o prăbușire economică accentuată", a explicat Maszczyk.

Jaful secolului.

Anamaria Vartolomei (n. 9 aprilie 1999, Bacău⁠(d), Bacău, România) este o actriță franco-română cunoscută pentru rolul Violettei Giurgiu din filmul Mica mea prințesă (2011).

Anamaria Vartolomei, laureată a Premiului César: „Emigrantul român are un mix de curaj și de vulnerabilitate“

Anamaria Vartolomei, una dintre cele mai apreciate actrițe ale noii generații din Franța, vorbește cu luciditate și tandrețe despre felul în care emigrația modelează caractere și destine.

Anamaria Vartolomei, una dintre protagoniștii filmului „Jaful secolului“. FOTO: Doria Drăgușin

Am întâlnit-o pe Anamaria Vartolomei (26 de ani) într-o duminică de septembrie. Venise din Franța special pentru premiera filmului „Jaful secolului“ (regia: Teodora Ana Mihai, scenariul: Cristian Mungiu), acum în cinematografe, care este și propunerea României la Oscar. Am avut un puternic sentiment că am mai cunoscut-o și abia la final, după răspunsurile sincere și nefiltrate, am realizat că prezența ei îmi amintește de actrița franceză Marion Cotillard care, în urmă cu șase ani, a fost pe scena Ateneului Român, în rolul Ioanei d'Arc: două ființe firave, gingașe, cu ochi verzi pătrunzători și cu o putere incredibilă de a da glas femeilor supraviețuitoare.

Anamaria s-a născut la Bacău, dar a crescut în Franța, într-o familie modestă de emigranți români, și a avut norocul să fie introdusă în lumea cinematografiei de mică: la 10 ani, ea debuta în filmul „Mica mea prințesă“, alături de Isabelle Huppert. Mărturisește că a avut privilegiul de a-și alege rolurile – toate fete și femei aflate în furtuna anumitor contexte socio-politice –, și că reperele sale i-au fost mama ei și Annie Ernaux, scriitoare laureată a Premiului Nobel. Pasiunea și dăruirea pe care le-a investit în personajele sale, dar și talentul remarcabil, i-au adus în 2022 Premiul César pentru „Cea mai promițătoare actriță“. Acum, Anamaria joacă rolul Nataliei, soție și mamă, care pleacă împreună cu bărbatul ei, Ginel, la muncă în Țările de Jos. Și de aici, povestea este deja cunoscută din presa națională și internațională: Ginel și alți doi prieteni pun la cale și execută un jaf la Muzeul din Rotterdam, în 2012.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost pentru tine primul rol în limba română?

Anamaria Vartolomei: Era o dorință de-a mea de ceva vreme. Am lucrat în mod special cu Cristian Mungiu, dar da, a fost interesant la început, pentru că totuși am o urmă de accent francez. Și ideea era de a șterge complet accentul și asta a fost o pregătire pe care am făcut-o cu Cristian în mod particular. A fost puțin stresant la început, dar mi-a fost benefic, mi-a plăcut mult experiența.

Simți că este ceva în care ai putut să exprimi mai bine în română decât în franceză?

E interesant. Am avut ocazia de a juca în engleză, am avut impresia că e un joc complet diferit de cel în franceză, am avut impresia că a juca în română dă naștere la alte nuanțe, e altă limbă, e alt fel de a spune cuvintele, de a transmite o idee, de a privi lumea în funcție de limba pe care o vorbești.

În ultimul an ai avut două roluri de mamă, Natalia și Rebeca (în filmul „L'intérêt d'Adam“). În cine ți-ai găsit inspirația pentru ele?

Pentru Natalia, nu numai pentru aspectul de mamă, dar în Natalia în mod general m-am gândit la mama, pentru că mama a plecat și ea la 23 sau 24 de ani. O vedem în film lăsând în urmă în România pe fiica ei, Alesia, care avea 6 ani, cam pe cât aveam și eu. Deci a fost totuși o poveste pe care am trăit-o destul de personal. Mama a făcut și ea menaj când a ajuns în Franța, a avut munca asta de a lua totul de la zero și a avut de înfruntat complexul de a fi tratată ca cetățean de mâna a doua. Toate acestea m-au inspirat – mama, părinții mei în general, și ce au putut ei trăi în Franța. Iar Rebeca este o persoană puțin borderline, așa că nu am avut o inspirație particulară, intimă, ci mai degrabă referințele pe care mi le-a dat regizorul.

Anamaria Vartolomei, în rolul unei emigrante în Țările de Jos

Am văzut că, de-a lungul carierei, ai avut mereu roluri foarte bine conturate de femei vulnerabile, dar puternice în același timp, supraviețuitoare. Au venit aceste roluri spre tine sau le-ai ales tu? Ai avut mai multe oferte de roluri pe care le-ai respins?

Am spus „nu“ mai mult decât am spus „da“. În cariera mea, niciodată n-am vrut să fac compromisuri. Mereu am mers spre drumurile care chiar m-au impactat emoțional, care îmi stârneau curiozitatea, care îmi permiteau să explorez o zonă necunoscută sau să încerc lucruri variate, diferite. Deci da, mi s-au oferit, dar am avut luxul acesta enorm de a refuza – totuși, pentru că e un privilegiu să spui „nu“.

Și pentru toate aceste personaje atât de bine definite, ai avut modele în artă, în filme, în literatură sau din viața de zi cu zi?

Cred că Annie Ernaux. Mi se pare că ea reprezintă o figură majoră pentru multe femei, pentru că ea e autoarea care definește cel mai bine femeia în condițiile sociale, intime, culturale. Deci citind-o mult pe Annie, mi-am dat seama cât de bine face portretul femeii așa cum a putut trăi. Până la urmă, în fiecare femeie este o emoție pe care ea o abordează în cărți. Annie aș zice că e un model inspirațional foarte, foarte bun.

Ce ai adus Nataliei din satul unde ai copilărit până să pleci în Franța?

Cred că orice om de altă naționalitate care ajunge într-o țară străină, mai ales dacă sunt tineri, au acest curaj, această determinare de a fi bine. Dar, în același timp, poți fi complet deposedat de aceste calități când te regăsești în fața realității care totuși te consideră un cetățean de mâna a doua, care te desconsideră, care te face invizibil, care te umilește câteodată. Deci mixul acesta de curaj și de vulnerabilitate aș spune că l-am adus Nataliei.

Tu te-ai lovit de discriminare vreodată? La școală poate, sau chiar în breasla actorilor?

Nu, niciodată. Copiii se iau de ce pot – că e fizic sau că e mai cultural, ce-o fi. Dacă găsesc ceva și aud ceva despre cineva, totul e motiv de glumă, de umilință, într-un fel. Dar nu a fost nimic impactant pentru mine, să fiu sinceră. În societate, niciodată nu m-am simțit marginalizată. Dar eu am ajuns la 6 ani, am beneficiat de eforturile părinților mei care au betonat drumul pentru mine și fratele meu, ei au avut mai multe suferințe decât noi.

Lansarea acestui film vine într-un context negru pentru România, care a înregistrat anul acesta, până acum, peste 40 de femicide, iar violența domestică la adresa femeilor este o știre la ordinea zilei. Ce ar putea femeile să învețe de la Natalia?

Să spună „nu“. Înțeleg că e greu să te emancipezi când cineva are putere asupra ta, e ușor să spui că tu ai putea să o faci, dar e greu când te confrunți în fiecare zi cu dominația masculină în cuplu, la muncă. Este greu să-ți dai seama și e greu să te scoți din această situație. Nu e ușor să-i spui cuiva că dacă altele au făcut-o, poți să o faci și tu. Implică multe lucruri care sunt foarte greu de asumat și de dus. Trebuie, cred, să fim solidare unele cu altele și să ne sprijinim. Să încercăm să le ajutăm pe cele care probabil sunt mai vulnerabile, să le dăm un pic de curaj pentru beneficiul lor, pentru că, până la urmă, nu poți trăi fericit dacă ești constrâns. În privința Nataliei, se vede că ea tace și face, nu îi convine, dar nu i s-a dat dreptul să nu-i convină – așa e modelul la noi. E dreptul tău să fii cum vrei. Dacă-ți convine și te face fericită să te ocupi de copii, să fii mamă, să te ocupi de casă, e ok și e un drept. Cum e și dreptul de a nu dori copii, să îți dorești să fii independentă financiar, să fii independentă la muncă, să ai o identitate socială proprie, dezlegată total de identitatea bărbatului tău. Este onest și este un drept care îți aparține ţie.

Actrița a avut de-a lungul timpului roluri ale unor femei vulnerabile, dar puternice. FOTO: Getty

Sistemul acesta și modul acesta de a vedea femeia – femeia e bună de stat acasă, să se ocupe de casă și de copii – am impresia că aici, în țările din Est, nu e considerat ca o alegere, e un ceva impus, e un model care trebuie urmat, și dacă nu-ți convine, asta e. Asta mi-ar plăcea să se schimbe. Femeia trebuie să știe că are dreptul de a-și alege propriul drum. Este dificil – și mai dificil este la sat, unde nu ai alte modele și contează foarte mult ce zic ceilalți. A te emancipa și a trăi pentru sine... acestea cer mult curaj. E dificil, dar cu toții îl putem găsi în noi – pentru unii este mai greu, pentru alții este ceva natural. Până la urmă, și Natalia își ia inima în dinți și pleacă de lângă Ginel la final.

La începutul filmului există acea scenă care doar sugerează că ar urma o agresiune sexuală, un viol. Ți-ai fi dorit mai mult de la acea scenă?

Nu. Mi se pare inteligent cum a fost. Până la un moment dat, fiecare poate să proiecteze ce vrea. Și asta îmi place când un film oferă întrebări și nu neapărat răspunsuri. Dar nici eu nu știu neapărat ce s-a întâmplat. Până la urmă, ceea ce dovedește această scenă e că nu e important gradul de violență care s-a întâmplat. O agresiune poate să fie doar ce s-a întâmplat atunci, adică ce vedem – a fost luată cu forța –, poate să fie verbală. Oricum, e ceva care a marcat-o, care a traumatizat-o și asta contează. Dacă ai atins pe cineva emoțional și ai creat o traumă, poate să fie ceva ce noi considerăm că e lejer, dar pentru unii e mult mai impactant și mai greu de dus, și e important să vedem asta.

Natalia, cu toate că este o fată de la țară, prezintă o inteligență emoțională sau artistică, când rămâne și contemplează foarte mult la tablouri sau are o atitudine reținută când tablourile sunt arse. Cum te-ai raportat la această întâlnire a fetei simple cu o lume mai elitistă?

Da... E interesant. Nici Cristian nu știe bine despre asta. Este de înțeles când unii se bat pentru o mie de euro pe lună, nici măcar să știu că unele picturi sunt vândute cu milioane. E sursă de întrebări, de probleme. Este amuzant acest paradox între Michels (n.r. – reprezentantul muzeului din Țările de Jos), care spune că stau picturile afară, în frig, și procurorul român zice că trist este că și în case e frig. E foarte interesant să vezi cum se transformă umanitatea în funcție de mediul social. Eu cred că e un confort să vezi, să gândești ca Michels, când ai generații de confort în urmă. Dar ceilalți, care au încă de dovedit, care se zbat pentru un confort financiar cât ar fi el de mic, nu au această deschidere a minții, consideră arta ceva futil, ceva absurd aproape. Și totuși, Natalia este ca un pod între Est și Vest, între patrimoniul cultural și între ceva mult mai concret de valori umane și de muncă, de lucruri mai simple în aparență.

Anamaria s-a născut în România, dar a crescut de la 6 ani în Franța

Cum am zis, este vorba de generații de confort în spate. Presupun că dacă te-ai născut într-o familie bună, din generație în generație, nu trăiești pe pielea ta ce trăiesc ceilalți, nu înțelegi; așa cum poate nici unii dintre noi nu înțeleg cum e să dai atât de multă valoare unei picturi. Este interesantă această emoție stârnită la Natalia, care e foarte vulnerabilă în acel moment, și îmi place să cred că ea e o fire care nu acceptă nici una, nici alta. E înțelegătoare față de ambele situații și are o inteligență emoțională aparte.

Cum a fost prima ta întâlnire cu un muzeu din Franța?

Cred că a fost Muzeul Luvru, mama m-a dus. Oricum, prima mea experiență este o una turistică. Mai întâi, te duci la cele mai mari, și după, le descoperi și pe cele mai mici, mai puțin cunoscute, și așa îți dezvolți gusturile. La Paris am norocul de a avea enorm de multe muzee, centre culturale, galerii.

Filmul este o frescă foarte consistentă a ceea ce înseamnă viața emigrantului român. Ai simțit în scenariu, în film, ecouri ale poveștilor, ale știrilor pe care le-ai tot auzit de-a lungul timpului în Franța despre emigranți?

Da. Mi se pare că e un portret brutal de sincer despre prejudecăți, despre acest complex de inferioritate, de a fi desconsiderați, de a fi invizibilizați. Mi se pare că și Cristian are această atitudine, mereu în filmele lui arată cu foarte mult adevăr și într-un mod particular de realist situațiile cotidianului. Eu am avut încredere foarte mare în Cristian și în echipele de costume, cei care se ocupau de a da o viață personajelor, de oameni care să facă ceva subtil, dar adevărat. Când am fost la avanpremiera filmului la Timișoara, era în sală o doamnă care a zis că personajele vorbesc cu insulte. Iar Cristian i-a spus „Eu arăt doar realitatea“. Trebuie să acceptăm că și asta este o realitate – nu este doar așa, dar există.

„Jaful secolului“ este propunerea României la Premiile Oscar. FOTO: Doria Drăgușin

Mi s-a părut că, pe alocuri, filmul s-a transformat într-o justificare a faptelor rele, ilegale, prin prisma sărăciei – lipsa banilor îi împinge pe oameni să facă rău. Cum vezi acest aspect?

Da, exact. Este ca omul care își bate femeia și zice „păi da, dar a ridicat tonul“. Mereu să găsim vinovați. Și presupun că dacă am pleca un pic capul și am fi un pic mai umili, cred că lucrurile s-ar schimba. Eu consider că schimbarea vine de la sine. Decât să așteptăm de la ceilalți eforturi sau să începem să ne scuzăm că nu noi suntem de vină, ar trebui să înțelegem că fiecare e stăpân pe ce face. Tu ai și responsabilitatea de a arăta oamenilor că nu suntem doar ceea ce cred ei că suntem.

Avem și partea în care oamenii fac lucruri ilegale sau la marginea ilegalității din cauza presiunii din jur sau pentru că sunt obligați de anturaj, vedem asta și în cazul Nataliei. Și poate că filmul transmite și mesajul de a fi empatici, de a înțelege și astfel de oameni.

Da, dacă nu ai opțiuni, te descurci cu ceea ce ai la îndemână. Când pleci undeva la muncă, te aștepți să ți se așeze covorul roșu. Și ceilalți, în societatea lor, au probleme. Cristian spune asta foarte corect: să nu ne așteptăm că străinii trebuie să ne dea nouă un loc de muncă de parcă așa se cuvine. Trebuie să faci un efort. De exemplu, mama a plecat din România cu diplomă de infirmieră, care nu este recunoscută în Franța. Când ajungi într-o țară străină, fără bani și timpul necesar, trebuie să lași trecutul în urmă. Nu ai multe opțiuni: femeile – menaj, bărbații – în construcții. Cred că dacă diploma mamei ar fi fost recunoscută, alta era situația. E greu, e de înțeles, dar nu este o scuză. Este important, totuși, să rămâi integru.

Spuneai că cinematografia este menită să schimbe mentalități. Și, pe de altă parte, spuneai că te simți oarecum responsabilă, fiind un român din diaspora, să schimbi aceste clișee despre noi. Ce ai vrea să schimbi cu „Jaful secolului“?

E interesant să vezi cum reacționează lumea, cum fiecare are o opinie diferită. Cred că e important în România ca lumea să se întoarcă la această cultură a filmului, de a nu se duce la cinema doar când e un eveniment sau divertisment. E ceva politic să faci un film. Nu e doar să râzi și să vezi un pic de acțiune tip american. E important să vezi și lucruri mai sociale și cred că, dacă s-ar duce mai mulți, ar avea un impact diferit industria filmului în România. Sper ca lumea să fie puțin sensibilă și înțelegătoare față de aceste traiectorii și să nu judece ușor.