Eseist, critic literar, Livius Ciocârlie este numit ”întruparea perfectă a scriitorului” de către Horia Roman Patapievici. Livius Ciocîrlie a acordat un interviu publicului HotNews. Dacă nu e prea mult: un interviu despre viață, bătrânețe și moarte.
Livius Ciocârlie trăiește la București și are 88 de ani. Nu-și recalculează pensia, nu crede că pensionarea e Apocalipsa. Din contră, spune că întrezărește și citește omenește aceste fleacuri: vidul, bătrânețea, moartea.
„La vârsta mea subiectul e moartea”, surâde el.
„Nimeni nu va mai putea dispune de timpul tău, ai scăpat de corvezi”
– De ce vine prăpădul după Pensie?
– Nu e chiar prăpădul. Situația diferă de la individ la individ. E vorba de un interval de timp, nu? Cum am avut parte de o perioadă lungă după ieșirea la pensie, am putut observa mai multe fenomene care se pot produce.
Dacă de-a lungul vieții nu ți-ai găsit o preocupare care să te atragă, uneori chiar să te pasioneze, ce te așteaptă e trist. Nu știi ce să faci cu vremea și efectul este acela că te vei ramoli rapid. În schimb, dacă ai avut o preocupare, vor urma ani buni, uneori chiar cei mai buni. Nimeni nu va mai putea dispune de timpul tău, ai scăpat de corvezi.
Întâlnirile cu Nicolae Manolescu
Scriitorul Livius Ciocârlie și Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România. în dreapta. Foto: Agerpres
– Cum ați administrat Intervalul?
– În cazul meu e ceea ce s-a întâmplat de când ne-am instalat la București, în anul 2000, ca să fim aproape de una din fetele noastre, Alexandra. Socialmente, am avut contacte interesante, uneori cu prieteni vechi, cum a fost Nicolae Manolescu, pe care cât timp am fost timișorean îl întâlneam la intervale destul de mari.
Lui i s-au adăugat Paul Cornea, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, precum și unii despre care nu pot spune că mi-au fost prieteni, dar cu care am avut contacte profitabile intelectual. Așa, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Carmen Mușat, Matei Călinescu, Stere Gulea… M-am apropiat și de unii care pe atunci erau încă tineri, cum ar fi Paul Cernat. Nu apuc să-i spun pe toți.
Afară de asta, am scris și am publicat cărți. Am și străbătut Europa, mai cu seamă pentru că cealaltă fată a noastră trăiește la Luxemburg. Perioada asta a durat cincisprezece ani. După aceea a urmat ceea ce nu mulți evită, adică deteriorarea sănătății, soția mea fiind diabetică, iar eu cardiac. De atunci totul s-a schimbat.
„Sentimentul vidului n-a durat mult. S-a îmbolnăvit una din fetele noastre ”
– Pensia? Ați privit-o ca pe o recompensă, ca pe o eliberare de jugul muncii?
– Pensia a început prin cei mai buni ani ai mei. Fusesem un profesor foarte conștiincios, dar fără vocație. Acum, ca pensionar, nu mai eram silit să fac nimic din ce, de fapt, nu mă atrăgea. Acasă, puteam să scriu și altceva, nimic. Am reușit să public destul de multe cărți. Totul a durat până în 2015, cum am mai spus.
– Când se aștern în ființa omului „Fragmentele dintr-un Vid”? (n.r. trimitere la un volum cu acest nume al autorului)
– Nu generalizez. Eu am avut sentimentul vidului când mi-am dat seama că nu sunt la nivelul pe care, tânăr, sperasem să-l ating. Nu băgasem de seamă lipsa unor calități fără de care nu poți să fii un mare intelectual. Sentimentul vidului n-a durat mult. S-a îmbolnăvit una din fetele noastre și ambițiile mele nu m-au mai interesat, iar după acea, renunțând la ideea de a concepe o carte, am găsit o metodă de a scrie pe care am numit-o „Ce-i trece omului prin cap”.
Am început să notez păreri (renunțasem și la – mărețele!- idei) venite în timp ce citeam, le-am adăugat diverse reflexii și, mai ales, secvențe din viața de zi cu zi. Fragmente de jurnal, cum ar veni, nu jurnal propriu-zis (excepții, volu mele „Viața în paranteză” și „Cu dinții de lână”). Din toate astea am făcut o serie de volume care sunt, de fapt, una și aceeași carte. Chiar și când părea că scriu pe o temă anume, cum ar fi caietele lui Cioran sau unul al lui Valéry, tot așa procedam.
Sentimentul vidului ar fi putut să revină când am încetat să mai public, dar n-am încetat și să scriu. S-ar putea însă să fi devenit mediocru fiindcă e greu să te menții la un nivel bun când te adresezi numai ție și nu unor cititori prezumtivi.
Marele pericol al bătrâneții înaintate este să-ți pierzi mintea
– Cu ce fleacuri vă petreceți ziua?
– În general, ce se întâmplă azi nu-mi place. Afară de asta, la vârsta mea subiectul predilect e moartea, care nu e fleac. Nu fiindcă mi-ar fi frică. Chiar deloc. Însă trăiesc o dilemă. De atras, m-ar atrage. Socotesc că am trăit prea mult. Pe de altă parte, soția mea – cu care sunt împreună de 67 de ani – își îngrijește, foarte bine, un diabet păcătos, într-un cămin de bătrâni. Altfel, se simte izolată. Prezența mea de două ori pe săptămână înseamnă ceva. Nu-mi pot dori s-o părăsesc.
– Te naști singur. Mori singur. Moartea înseamnă singuratate?
– Marele pericol al bătrâneții înaintate este să-ți pierzi mintea. În familia mea lărgită am trăit de două ori acest proces și e îngrozitor. Deocamdată mie nu mi se întâmplă decât că uit multe nume și chiar cuvinte. Deci procesul există, dar nu e încă grav. Dacă moartea vine la timp, îmi va face un cadou. Însă n-aș zice că mori singur. Sunt oameni care țin la tine și vor suferi. Pentru mine, de exemplu, moartea lui Nicolae Manolescu a fost o lovitură care e departe de a se fi vindecat.
„După ce dorm fără să visez, îmi spun: așa e când ești mort”
– Ce înseamnă să vină moartea la timp? Cine hotărâște timpul? Dumnezeu sau dumneavoastră?
– Nu poți să știi când vine moartea dacă nu ești sinucigaș și nu e cazul meu. N-aș crede nici ca Dumnezeu să fie interesat de soarta mea. Deci, dacă nu e vorba de o criză, cum ar fi un război, sau un cutremur, nimeni și nimic nu poate hotărî. Moartea vine la timp când mintea începe să dea rateuri, când ai o suferință greu de suportat, când boala sau bătrânețea face din tine o povară pentru cei apropiați. Vine când n-aș mai face ceva util pentru soția mea.
– Cum se duce timpul acum? Ce ritm are?
– Mă așteptam ca nemaifăcând mare lucru, să mă plictisesc și timpul abia să treacă. Când colo, dacă mă uit să văd în ce dată suntem aflu că a mai trecut o lună. Cu anii e la fel. Recitesc un jurnal. Aveam 87 de ani și mă îngrozeam. Acum am aproape 89 și m-am obișnuit. Constat că timpul e o problemă atunci când ai treabă. Nu știi cum să faci să-ți ajungă. Acum, că am, că n-am, totuna e.
– E un soi de nemurire „mică”, când îngheață timpul și nu mai știi de el?
– Nu cunosc senzația. Nemurirea nu mă interesează. În schimb, după ce dorm fără să visez, îmi spun: așa e când ești mort.
– Ați dori un dialog cu Dumnezeu?
– Dacă discuția s-ar referi la Noul Testament, ar fi mai curând cu Iisus, fiindcă Dumnezeu l-a adus în prim plan, iar El s-a retras. Acolo de departe cea mai tulburătoare este nu o conversație, ci doar o întrebare: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”. Cât despre discuția cu Iisus, ar fi păcat. Tot ce spune e atât de înțelept încât e păcat să-l întrerupi.
În schimb, interesant ar fi să stai de vorbă cu Dumnezeul Vechiului Testament. De altfel, există acolo o punere în cauză, mai mult decât o discuție. Este reproșul, de mare intensitate, pe care i-L adresează Iov. De ce numai ca să-și arate puterea îl nefericește pe omul cel mai credincios? În ce mă privește, L-aș întreba dacă nu-l plictisește faptul de a fi atotștiutor.
Ce-L mai poate interesa? De pildă, noi aflăm cu strângere de inimă, citind, că Eva se va lăsa ispitită de șarpe. Dumnezeu știe dinainte cum vor sta lucrurile și că dacă ar fi decurs altfel omenirea n-ar fi existat. L-aș mai întreba dacă I-a dat omului să comită răul din același motiv. Fără rău lumea ar fi fost un rai. Deci, practic, nici ea n-ar fi existat”.
Livius Ciocârlie despre sine, ca scriitor, pentru editura Humanitas
„Livius Ciocârlie, născut în 1935 la Timișoara, din mamă casnică și tată onest funcționar, își revendică drept spațiu de origine pe acela cuprins între dealurile Orșovei și munții Mehadiei.
Sub formă de teme pentru acasă, a început să scrie jurnal la 9 ani și proză memorialistică la 11. A luat inițiativa de a scrie versuri proaste în clasa a IX-a de liceu. A ținut după aceea un jurnal patetic în care își deplângea incapacitatea de a îngurgita cursul de lingvistică romanică al academicianului Iorgu Iordan și, ulterior, pe aceea de a-și stăpâni elevii în calitatea lui efemeră de profesor de limba franceză la diverse școli timișorene.
Jurnalul a atins nivelul de publicabilitate – numai prozastic, conținutul fiind în bună parte „reacționar“ – cât timp autorul a vegetat într-un muzeu. Părăsindu-l în folosul carierei universitare, a ratat șansa vieții: aceea de a vegeta până la sfârșit.
A practicat din obligație de serviciu exegeza literară până când a obținut statutul de distins cărturar, înspăimântat de impostură, s-a lepădat de critică și-a reînnoit pactul autobiografic, sub jurisdicția căruia s-a aflat până de curând.
Pensionar, a părăsit și Timișoara, instalându-se – împreună cu cea căreia de aproape cinci decenii îi spune T – în cartierul armenesc, la București. Acolo îmbătrâneăte și se deprinde – pe îndelete – cu ideea ultimului abandon.
Bibliografie:
Realism și devenire poetică (Ed. Facla, 1974, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor);
Negru și alb (Ed. Cartea Românească, 1979, premiul Uniunii Scriitorilor);
Mari corespondențe (Ed. Cartea Românească, 1981);
Eseuri critice (Ed. Facla, 1983, premiul Uniunii Scriitorilor);
Un Burgtheater provincial (Ed. Cartea Românească, 1985);
Clopotul scufundat (Ed. Cartea Românească, 1988);
Fragmente despre vid (Ed. Cartea Românească, 1992);
Paradisul derizoriu (Ed. Humanitas, 1993);
Viata in paranteza (Ed. Amarcord, 1995, premiul Fundației pentru o Societate deschisa și premiul Salonului de carte de la Cluj);
Cap si pajura (Ed. Albatros, 1997);
Trei intr-o galera (EA. Echinox, 1998, premiul ASPRO);
Caietele lui Cioran (Ed. Scrisul Românesc, 2000);
De la Sancho Panza, la Cavalerul Tristei Figuri (Ed. Polirom, 2001, premiul Uniunii Scriitorilor);
& comp. (Ed. Polirom, 2003);
„…pe mine sa nu contati“, convorbiri cu Mircea Bentea (Ed. Paralela 45, 2003).
HotNews.ro
