Un elev român crescut în Canada și întors în România a devenit rapid premiant național: „Sistemul școlar de aici e mult mai bun”
Robert Pavel, în vârstă de aproape 17 ani, a plecat cu familia în zona Quebec, din Canada, pe când avea nouă luni. Anul trecut, Robert s-a întors acasă cu familia, la Pitești, iar luna trecută a câștigat un important premiu la un concurs național.
Robert Pavel, un elev premiant FOTO arhiva personală
În luna aprilie, Robert Pavel a câștigat premiul special STEM din cadrul Concursului Național "Științe și Tehnologii, secțiunea limbi străine pentru știință și tehnologie - limba franceză.
Robert a vorbit, într-un interviu pentru "Adevărul", despre performanța sa, despre sistemele de educație din Canada și România și despre readaptarea la țara natală.
Pentru Robert Pavel, elev la Colegiul Tehnic "Armand Călinescu", premiul obținut a fost un vis devenit realitate. Robert își dorea din copilărie să participe măcar o dată în viață la un concurs.
„Vă spun sincer, nici nu mă așteptam să particip la un concurs național în viața mea și să câștig un premiu extraordinar. Sunt foarte fericit că am avut această experiență. Bineînțeles că nu mă opresc aici, dimpotrivă, premiul mă motivează și mai mult să continui. Fără încurajarea celor dragi lângă mine și a oamenilor care m-au ajutat cu acest proiect, nu aș fi fost niciodată aici", spune Robert Pavel.
Ajuns de mic în Canada, Robert s-a atașat treptat de școală, de note bune, de premii speciale, de certificate, de performanță.
„Am vrut să arăt altora cine sunt cu adevărat. Asta nu însemna că sunt imigrant, că nu știu să fac nimic. Asa ca m-am aplecat foarte mult asupra limbii franceze, să o înțeleg, să scriu din ce în ce mai bine. Și așa am primit titlul de cel mai bun elev la limba franceză la școala la care eram înscris. Datorită acestui lucru m-am motivat și mai mult spre succes și am urmărit să fiu mai sus", rememorează Robert.
Robert a plecat cu familia în Canada când avea 9 luni FOTO arhiva personală
Elevul premiant din Pitești a explicat pentru "Adevărul" și cât de diferit este sistemul școlar canadian față de cel din România. Un prim exemplu: în Canada Robert avea în total doar șapte materii, în timp ce în România sunt mult mai multe.
„Sistemul școlar din România este mult mai bun decât cel din Canada. Majoritatea va spune contrariul pentru că sunt mai puține materii și deci mai puține cursuri, dar aici în România studiem mai mult și învățăm lucruri noi despre care poate înainte nu știam nimic, cum ar fi despre o anumită materie. De exemplu, nu am studiat niciodată Biologia în Canada pentru că nu aveam această materie la școala noastră. Si de când am început școala aici învăț mereu lucruri noi care mă pot ajuta în viață. Pentru mine, sistemul școlar din România este mult mai interesant și mai educațional decât în Canada", consideră Robert Pavel.
Acesta a locuit cu familia în Canada în orașul Terrebonne (120.000 de locuitori), aflat la doar 30 de kilometri de Montreal.
„Momentele pe care le-am iubit cu adevărat au fost cele petrecute alături de cei dragi acolo. Momente pe care nu le pot uita niciodată. Activități de școală, activități în general, sport cu prietenii, toate aceste momente au avut un impact enorm asupra vieții mele", mărturisește Robert.
Dezvăluie că întoarcerea sa în România nu a fost ușoară.
„A fost o întoarcere destul de complicată. M-am întors singur fără părinții mei la vârsta de 16 ani. Am fost destul de supărat de acest eveniment. Nici nu știam să vorbesc bine românește. Singurul lucru care m-a salvat a fost scrisul. Dar în afară de asta nu știam nimic. În plus, foarte departe de părinții mei, a fost un șoc psihologic. Dar datorită acestui lucru, m-am maturizat și am devenit foarte bine pregătit din punct de vedere psihologic. Nu am cedat, am încercat mereu să ies, să devin mai competent. Am reușit imposibilul și mă simt liniștit, ca și cum m-am trezit dintr-un coșmar rău. Mă descurc foarte bine în acest moment și vreau să continui așa. Ulterior, au revenit și părinții mei în România", adaugă Robert Pavel.
Magiunul de Topoloveni, primul produs tradițional românesc recunoscut de UE, eliminat de pe rafturile Metro. "I-am dat în judecată. Voiau să ne ia borcanul cu 9,5 lei și îl puneau pe raft cu 30 de lei"
Bibiana Stanciulov, proprietara firmei care produce Magiunul de Topoloveni, unul dintre cele mai cunoscute branduri alimentare românești, dezvăluie publicului HotNews.ro în ce constă procesul pe care l-a intentat rețelei Metro. "Retailerii schimbă des oamenii, nu poți construi o relație de încredere în afaceri. Le-am explicat în toate limbile pământului și, pentru că ne-au delistat, i-am dat în judecată", a spus Stanciulov.
Ca și în cazul înghețatei românești din Teleorman, care a avut aceeași problemă cu Carrefour, magiunul de Topoloveni susține că retailerul Metro nu are dreptate ca să invoce "lipsa volumelor" de marfă a producătorului român ca motiv al scoaterii din magazine.
Rugat de HotNews.ro să explice situația, Metro nu a răspuns, până la publicarea acestui articol.
Sonimpex Topoloveni este de asemenea furnizor al Casei Regale din anul 2010 pentru Magiunul de prune Topoloveni .
Cazul fabricii de înghețată din Teleorman, neprimită sau delistată de 7 dintre cele 10 mari rețele comerciale, nu este o excepție au declarat pentru Hotnews.ro mai mulți antreprenori români din industria alimentară.
Bibiana Stanciulov este fondatoarea și proprietara Sonimpex Topoloveni SRL, firma care produce magiunul cu același nume. Vreme de 20 de ani, spune Stanciulov, magiunul a fost distribuit prin Metro, alături de alte mari retaileri. Apoi s-a întâmplat ceva.
h2: Stanciulov: "Costul cu energia electrică a crescut cu 250% iar cel al gazelor cu 172% "
La începutul lunii noiembrie 2022, reprezentanții Sonimpex au fost notificați că articolul "Magiun de prune Topoloveni" subperformează și au refuzat să încheie un nou contract pentru anul 2023.
"Reprezentanții Metro au încercat să impună pentru anul 2023, achiziția unui borcan de magiun cu 9,4 lei, deși le-am comunicat că au crescut costurile: cel cu manopera a crescut cu 8%, costul cu energia a crescut cu 250% pentru curentul electric și cu 172% pentru gaze naturale. Iar costul cu ambalajul a crescut cu 64%, după cum costul cu achiziționarea prunelor a crescut cu 24%.
Rugat de HotNews.ro să explice situația, Metro nu a răspuns, până la publicarea acestui articol. În momentul în care vom obține poziția oficială a rețelei o vom publica deîndată.
h2: "Le-am explicat în toate limbile pământului, dar nu au vrut să asculte, preferând o poziție de forță
"Le-am explicat în toate limbile pământului, dar nu au vrut să asculte, preferând o poziție de forță", afirmă Bibiana Stanciulov.
Retailerii își schimbă personalul foarte foarte des, inclusiv la nivel de conducere, așa încât e foarte dificil să dezvolți o relație personală, în sens de business, și de încredere cu cineva de acolo, susține managerul firmei care produce Magiunul Topoloveni.
"Se stabilise că avem o creștere de 30% a cifrei de afaceri la Metro, crescuseră și comenzile. Deci nu puteau să spună că nu se vinde magiunul- acesta fiind unul dintre motivele invocate pentru care nu se poate expune din nou la raft", povestește proprietara.
"E paradoxal: dacă eu am creștere în vânzări, de ce îl elimini de la raft? În al doilea rând, eu nu-i pot impune retailerului prețul a care să vândă produsul. Ajunseseră la un adaos de 200%, iar eu nu puteam să le spun că la un asemenea preț este imposibil să vândă. Ajungea la 30 lei borcanul. Poate că merită și 10 euro, poate și 15 euro, pentru că într-adevăr este un medicament, dar nu la nivelul de venituri ale oamenilor din România", susține Stanciulov.
h2: Producătoarea: fiind un produs tradițional, nu poate fi invocat volumul mic
Proprietara Magiunului Topoloveni susține că decizia Metro se izbește de faptul că produsul este înregistrat pe scheme de calitate naționale și/sau europene. Topoloveni are statutul de produs tradițional, recunoscut la nivel UE. Nu înseamnă că nu poate fi delistat, dar numai în anumite condiții.
Stanciulov spune că potrivit Legii 81/ 2022 privind practicile comerciale neloiale în cadrul lanțului de aprovizionare agricol și alimentar, este interzis ca un retailer să refuze listarea unui produs alimentar înregistrat pe scheme de calitate naționale și/sau europene ofertat de către un furnizor, pe motivul lipsei volumelor și a sezonalității acestuia.
Magiun de Topolveni. Sursa foto: Sonimpex Topoloveni
h2: Instanțele au plimbat dosarul între ele
"Am apreciat conduita Metro ca fiind contrară Legii nr. 81/2022 cel puțin pentru că încalcă interdicțiile prevăzute de art. 3 pct. 20 și 23 din acest act normativ, respectiv interdicția de a delista un produs alimentar pentru a pune presiune pe un furnizor în scopul acceptării prețului defavorabil furnizorului", susține Bibiana Stanciulov.
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a (pentru litigii între profesioniști). Secția a a VI-a a declinat competența în favoarea unei secții civile. Secția civilă care a primit dosarul a declinat competența în favoarea secției a VI-a, iar conflictul de competență a fost tranșat de Curtea de Apel București la 21.03.2024 prin stabilirea competenței în favoarea secției civile, cu motivarea că litigiul poartă asupra unui contract civil.
"Până în prezent nu am primit citație de la Tribunalul București – secția a IV-a civilă, deși sentința de stabilire a competenței am primit-o la 12.04.2024", mai spune Bibiana Stanciulov.
Acționara Magiunului Topoloveni amintește că produsul a fost în ultimii 3 ani pe primul loc în lume potrivit Taste Atlas la categoria din care face parte. Taste Atlas este o platformă de recomandări și ierarhizare a produselor din diverse categorii.
Interior din fabrica de la Topoloveni. Sursa: Sonimpex Topoloveni
h2: Și-au făcut magazin online
În pandemie Sonimpex a deschis un magazin digital. "Am 70 de ani, sunt de profesie sociolog și nu m-am gândit o secundă că se pot vinde borcane pe internet. Uite că se pot vinde", spune Bibiana Stanciulov.
Ea spune că unii producători care vor să înșele au început să pună gelatină și diverse zaharuri, diverși îndulcitori de ultimă generație, pe care foarte greu îi depistezi la câte un laborator.
h2: Magiunul de Topoloveni a ajuns pe masa Papei Francisc. De două ori
"Uitați, o să vă spun un lucru: eu nu suport politica. Pentru că, dacă ești sociolog, ai un simț al mirosului mai dezvoltat...Dar sunt doi oameni: Alina Ghorghiu, care este senator PNL de Argeș, și care a insistat la dl Barbu, minsitrul Agriculturii (PSD) ca magiunul de prune să intre pe lista acelor produse cu adaos limitat", povestește proprietara magiunului.
"Vreau să vă spun că nu-i cunosc personal pe niciunul dintre cei doi. De asemenea, actualul papă, Papa Francisc a primit prima dată, magiun de Topoloveni de la președintele Iohannis, în 2019. A doua oară a primit și de la premierul Ciolacu", mai spune dna Stanciulov. Sonimpex Topoloveni lucrează în prezent cu mai mulți retaileri mari, excepție făcând LIDL, Penny și Metro.
h2: Produse copiate sau falsificate
Lidl a copiat în mod ilegal magiunul nostru, spune Stanciulov. "I-am dat în judecată pe cei de la Lidl pentru că ne dăm seama când un magiun nu este de fapt magiun și le-am demonstrat chiar prin institutul lor din Germania că au prezentat analize false de laborator", explică Stanciulov un proces mai vechi.
De asemenea, Sonimpex se judecă cu familia lui Mohammad Murad, care are gardul lipit de cel al fabricantului celebrului magiun o fabrică unde produce sub brandul "Bunătăți de Topoloveni".
"Ne desparte un gard! Familia Murad cu acele "Bunătăți de Topoloveni" au copiat în mod ilegal indicația noastră geografică protejată magiun de prune Topoloveni, care include toponimul. Ceea ce e interzis. Am notificat de catralioane de ori ANPC-ul și le-am zis: Bine, n-aveți bani să faceți analize, mergeți și verificați pe nota de intrare-recepție cât de prune au intrat și cât magiun s-a produs!".
Stand cu magiun de Topoloveni. Sursa foto: INQUAM Photos_George_Calin
h2: Ce presupune recunoașterea europeană ca "produs tradițional"
Magiunul de Topoloveni figurează pe lista Comisiei Europene a denumirilor de origine şi a specialităţilor tradiţionale. Atunci când denumirea unui produs este publicată în jurnalul oficial al UE ca marcă protejată înseamnă că acestui produs i-au fost recunoscute autenticitatea, tradiţia, istoria, aria geografică, reputaţia şi calităţile excepţionale.
Magiunul de prune produs la Topoloveni-Argeş este plasat în gama premium pe piaţa alimentelor conservate din Uniunea Europeană. Este primul produs alimentar românesc care a obţinut acestă certificare.
Bibiana Stanciulov, sociolog de profesie şi fost om de radio, s-a apucat de afaceri imediat după ’89, când, spune ea, salariul de la stat nu-i mai ajungea să-şi crească copilul.
"Am lucrat timp ca reporter şi realizator de emisiuni la Radio România, dar cum la vremea aceea salariul de ziarist la stat era insuficient pentru a întreţine două persoane, pe fiica mea şi pe mine – eu sunt văduvă încă din 1986 -, m-am decis să fac altceva. Drept care am făcut şi eu ce făceau mulţi români, atunci la începutul anilor ’90, mi-am deschis o societate cu răspundere limitată", spune femeia de afaceri.
h2: Primul magiun, livrat la butoi, în Germania
A intrat mai întâi în comerţul cu conserve, livrând produse de acest fel în special Armatei, iar în urma unui contract păgubos încheiat la întâmplare, s-a ambiţionat să-şi construiască propria fabrică.
După o licitaţie precipitată, Stanciulov a cumpărat o secţie a unei fabrici de conserve dezafectate de la Topoloveni, Argeş. “A costat vreo 320 de milioane de lei vechi. Nici nu văzusem ceea ce cumpărase. M-am trezit că am dat banii, luaţi cu împrumut de la bancă, pe un morman de fiare vechi şi de betoane. Ce era să mai fac?! M-am apucat de treabă aşa cum m-am priceput".
"Mai întâi am căutat lista de beneficiari ai fostei fabrici, după care am început cu ajutorul fostei şefe de secţie Cecilia Gageanu să aducem înapoi oamenii care lucraseră acolo până când fabrica fusese închisă de stat şi care erau şomeri. Magiunul a mers, însă, cel mai bine la vânzare. Timp de aproape opt ani, produsul a fost exportat în proporţie de 90% în Austria şi Germania, în butoaie de 250 de kilograme. Austriecii îl revindeau la borcan, cu etichetă de-a lor şi un adaos de zahăr peste măsură. M-am ambiţionat atunci, pentru că îl cumpărau la preţ de materie primă de la noi şi-l vindeau de cinci ori mai scump la ei ca produs finit. Aşa că, acum, îl vindem numai la borcan, cu etichetă românească", spune Bibiana Stanciulov.
După multe cercetări ştiinţifice, Bibiana Stanciulov a reuşit să convingă pe toată lumea că magiunul de la Topoloveni n-are zahăr, E-uri sau alţi conservanţi, ci numai prune: “Este bun pentru oricine, de la copii de şase luni la bolnavii de diabet, pentru că nu are zahăr. Ăsta e şi secretul: combinaţia a patru soiuri de prune", explică proprietara fabricii de la Topoloveni. Și atitudinea, adaugă ea.
Mai sunt doar două zile până când primii credincioşi vor ajunge la Şumuleu Ciuc, pentru Rusaliile catolicilor. Iar pregătirile sunt în toi, mai ales că faţă de anii trecuţi regulile s-au mai modificat. "Deja am definit trasele de parcare, de intrare a maşinilor, de fluidizare a traficului atât celor care vin din sud, vest, dinpre ardeal sau nord sau chiar dinspre est", a declarat primarul din Miercurea Ciuc, Korodi Attila.
Primii 300 de pelerini vor ajunge vineri seară la Şumuleu. Aceştia vin călare şi vor fi însoţiţi de secretarul de stat responsabil cu politica naţională în cancelaria premierului Ungariei. "Aduc şi acele panglici cu rugăciuni care sunt trimise de pe tot mapamondul. Din Australia până în America de Nord, Ungaria, Serbia, oriunde trăiesc maghiari trimit cu pelerinajul călăreţilor panglici cu rugăciuni care trebuie să ajungă cu o zi înainte în Şaua Şumuleului", spune Korodi Attila.
Mottoul pelerinajului din acest an este unul special - reînnoirea prin credinţă. "Este un citat din scrisoarea către Efeseni şi eu sper ca preasfinţitul Felföldi László să ne îndrume spre acest drum care este reînnoirea. Slujba va fi oficiată de preasfinţitul Felföldi László, episcopul diecezei romano-catolice de Pécs", explică părintele Timár Sándor Asztrik.
Aproape 300.000 de oameni sunt aşteptaţi să participe la Pelerinajul de la Şumuleu Ciuc, care are o istorie de peste 450 de ani.
Sumuleu Ciuc a fost pana in 1959 o comuna formata din trei sate din judetul Harghita, Transilvania, Romania.
Din anul 1959 a devenit un cartier al orasului Miercurea Ciuc, in partea de nord-est a acestuia.
Este un loc de pelerinaj al secuilor, si al romano-catolicilor in general.
Sumuleu Ciuc se situeaza la 3 km de la centrul orasului Miercurea Ciuc, in directia nord-est, pe malul paraului Sumuleu.
Prima atestare a localitatii dateaza din 1335 cu numele de Sumlov.
Prima biserica a fost construita in 1352.
Prima biserica franciscana a fost construita intre anii 1442 - 1448, pe locul vechii biserici, ca urmare a comemorarii victoriei de la Santana de Mures al lui Iancu de Hunedoara.
Au urmat doua extinderi cu capele in anii 1530 si 1649.
Biserica a fost de mai multe ori devastata de inamici, in anii 1553, 1601, 1661, 1694 si 1705.
Fiind grav deteriorata, a fost demolata in 1802.
Biserica actuala a fost construita intre anii 1802 -1824 in stil baroc, finisarea interiora tinând 72 de ani.
Statuia Sfantei Fecioare din secolul XIV este o capodopera de sculptura in lemn.
Facuta intre anii 1515 - 1520, este cea mai mare dintre toate cele sculptate in aceea perioada.
Scoala manastirii romano-catolice a oferit educatie liceala inca din anul 1630.
Zona este comoara infinita a artei populare, a obiceiurilor si a traditiilor.
Putem considera aceasta regiune un imens muzeu in aer liber.
Regiunea are un puternic caracter rural.
Satele, traditiile bine pastrate si portile traditionale sunt foarte atractive pentru turisti.
Regiunea este populata de oameni care pastreaza si cultiva cu adevarat si aztazi traditiile populare.
Ornamentarea portilor traditionale reflecta talentul si ingeniozitatea locuitorilor.
Dintre mestesugurile populare traditionale trebuie mentionate sculptura, filiatura de lana, ceramica, filiatura de paie, albinaritul, olaritul, scrisul pe oua dar nu putem uita nici fieraria si dulgheritul.
Aranjamentul diferitelor ornamentele sculptate in lemn, care sunt aproape de perfectiune, se bazeaza pe simtul mesterului formand astfel o lume de basme, unde exista alaturi forme abstracte geometrice si simbolice si diferite motive botanice, animaliere, cosmice si religioase.
Obiective Turistice la Sumuleu Ciuc:
Biserica si Manastirea Franciscanilor
Capela Salvator din secolul al XV-lea
Capela "Isus în Chinuri"
Capela Sfântul Anton
Langa manastire se află fostul sediu al Ciucului, azi spital de boli contagioase ai clinicii TBC.
România, o țară cunoscută pentru frumusețea ei naturală, are foarte multe de oferit celor care aleg să o viziteze. O cale ferată superbă, care îți taie respirația, este un obiectiv despre care se vorbește prea puțin.
Este vorba despre un adevărat miracol al ingineriei feroviare, aflat în inima României.
Calea ferată Oravița-Anina, aflată în inima României, este cu adevărat impresionantă și poate fi considerată un adevărat miracol al ingineriei feroviare. Aceasta are o istorie impresionantă, fiind inaugurată pe data de 15 decembrie 1863 și reprezintă mai mult decât o rută feroviară.
Cei care au parcurs acest traseu măcar o dată, pot spune că este vorba despre o adevărată capodoperă, ce merită văzută de orice persoană pasionată de călătorii și de aventură.
Calea ferată, unică la nivel mondial, se întinde pe o distanță de 33.4 kilometri și străbate nu mai puțin de 14 tuneluri și 10 viaducte. Aceasta este prima cale ferată de munte din România și se află la o diferență de nivel de 338 de metri între stațiile Oravița (la 218 metri altitudine) și Anina (la 558 de metri altitudine).
Cei care au circulat măcar o dată cu trenul pe calea ferată Oravița-Anina au avut parte de o experiență unică, desprinsă parcă din povești. Traseul este plin de curbe strânse, pante abrupte, iar decorul natural oferă panorame extrem de spectaculoase. Stâncile masive, pădurile dese și râurile sălbatice completează peisajul de basm aflat în inima țării.
Astfel, pe lângă faptul că are un farmec istoric și arhitectural aparte, calea ferată dintre Oravița și Anina oferă o experiență autentică de călătorie, fiind un real exemplu al ingeniozității umane.
„Călătoriți în timp pe cea mai veche cale ferată montană din Sud-Estul Europei – 14 tuneluri, 10 viaducte, tăieturi în munte pe o lungime de 21 km, deci peste două treimi din întregul traseu! Pe ruta Oravița – Anina și retur circulă o pereche de trenuri, iar rezervarea locului este obligatorie! Legitimațiile de călătorie se pot procura în limita locurilor disponibile, cu anticipație de 30 de zile, ONLINE, de la orice casă de bilete cu emitere electronică aflate în stațiile și agențiile de voiaj CFR Călători și de la automatele de bilete. În ziua plecării trenului, biletele se pot procura atât din staţia Oraviţa, cât şi de la personalul de tren la același preț (inclusiv cu rezervarea locurilor), în limita locurilor disponibile", notează CFR Călători.
Bucureștiul este un oraș plin de istorie, dar la fel sunt și cartierele sale, care păstrează trecutul prin denumirile pe care le poartă.
Numere de București provine, conform legendei, de la ciobanul care a fondat acest oraș pe nume Bucur. Prima menționare a Capitalei a fost drept „Cetatea Bucureștiului" în anul 1459, fiind una dintre reședințele lui Vlad Țepeș. În secolul al 19-lea, Capitala României a primit porecla „Micul Paris".
Numele cartierului Crângași provine de la „crâng", deoarece în zonă a fost o pădure, o prelungire a Codrilor Vlasiei. Însă, în urmă cu 200 de ani, zona nu era deloc populată, fiind doar cinci gospodării, dar când acest cartier a fost inclus în Capitală, în anii 1920, zona a devenit locuită de familiile defavorizate, conform click.ro.
Cartierul Obor era cunoscut înainte sub numele de „Târgul de Afară" sau „Oborul de Vite". În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, aici erau executați condamnați la moarte prin spânzurare, practică ce s-a păstrat până în 1870, când domnitorul Gheorghe Ghica a interzis-o. În 1877, negustorii care ajungeau în acest cartier au ridicat „Crucea Negustorilor" pentru a simții locul. Acest monument a fost mutat în 2009 în Sectorul doi, iar acum poartă numele de „Crucea Independenței".
Cartierul Balta Albă a fost menționat pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea, în contextul unei epidemii de ciumă bubonică care a lovit Bucureștiul. În acea perioadă, în timpul domniei fanariotului Ioan Gheorghe Caragea, trupurile celor decedați din cauza bolii erau aruncate și incinerate în groapa cu var din acest cartier. În urma fiecărei ploi, varul din gropile comune ieșea la suprafață, formând astfel mari bălți albe.
Originea cartierului Giulești este legată de unirea a două sate, Giulești-Sârbi și Giulești-Țigănia. În timpul perioadei comuniste, Giuleștiul a cunoscut o dezvoltare rapidă, odată cu apariția blocurilor de locuințe. În trecut, această zonă era moșia unui neam bogat de boieri, cunoscuți sub numele de Julești. Istoricile sugerează că în mileniul IV î.Hr., exista cultura Giulești-Boian, care a contribuit la stabilirea numelui actual al cartierului.
Cartierul Berceni, una dintre cele mai vechi așezări din București, își datorează numele lui Miklós Bercsényi. Groful maghiar a ajuns în zonă în anul 1600, în timpul călătoriei sale spre Imperiul Otoman. Se spune că s-a îndrăgostit atât de mult de loc, încât a hotărât să se stabilească definitiv acolo, iar de atunci zonă a fost numită „Berceni“.
Numele cartierului Cotroceni provine de la verbul „a cotroci", care semnifică „a adăposti" sau „a scotoci". Înainte ca această zonă să devină moșia lui Șerban Cantacuzino, care a construit aici mănăstirea Cotroceni, densa pădure a Cotrocenilor era un loc perfect de ascunziș pentru tâlhari și haiduci. De asemenea, în Cotroceni se găsește Palatul Cotroceni, reședința președintelui României, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru regele Ferdinand.
În 1821, zona în care se află în prezent cartierul Drumul Taberei din București, era doar un câmp nelocuit. Numele cartierului provine de la Tudor Vladimirescu, care, în același an, a stabilit o tabără militară a pandurilor aici, reușind să îndepărteze conducerea otomană vasală.
Originea numelui „Dristor" este veche de sute de ani. În trecut, meșteșugarii cunoscuți sub numele de darstari, care produceau postav și dimie, locuiau în această zonă. Se presupune că aceștia mai erau numiți și piuari, iar denumirea „Dristor" vine de la breasla piuarilor care își avea satul în această parte a orașului.
Numele „Ghencea" derivă din limba turcă. În timpul domniei fanarioților, Ghenci-aga era liderul arnăuților din garda domnească. Aici, ulterior, a fost construită Biserica Ghencei.
Despre cartierul Vitan, D. Papazoglu menționează: „În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşunea“.
Numele cartierului Titan provine de la fabrica de ciment „Titan“, construită în 1920.
Originea cartierului Colentina rămâne neclară, însă se crede că numele său provine de la o expresie folosită de locuitorii vremii. În trecut, zona era mlaștinoasă, iar oamenii spuneau „colea-n-tină", adică „aici în noroi". Astfel, a luat naștere denumirea „Corentina", care ulterior a evoluat în „Colentina". O perioadă, cartierul a fost cunoscut și sub numele de „Olintina".
Numele „Pantelimon" este atribuit grecilor, majoritari în această zonă a Bucureștiului. În limba greacă, „pan" înseamnă „tot", iar „éléïmon" se traduce „milă". Prin urmare, „Pantelimon" se interpretează ca „cel milostiv" sau „întreg milostivul".
Etimologia numelui „Ferentari" se leagă de termenul latin „Ferentarius", care desemna soldații din infanteria ușoară a legiunilor romane. Există speculații că aici s-ar fi aflat câmpul de exerciții al acestor soldați, din oastea lui Mihai Viteazul.
Conform legendei, numele „Rahova" provine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în amintirea Războiului de Independență: Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.
Inițial denumită „Ulița Herăstrăului", cartierul Dorobanți lega zona Herăstrău de restul Bucureștiului. Ulterior, în 1878, la finalul Războiului de Independență, cartierul a fost redenumit „Dorobanți" datorită prezenței trupelor de soldați care executau instrucția militară în această zonă.
Se spune că cartierul Militari și-a luat numele de la faptul că a fost o zonă dedicată instrucției militare și a găzduit o perioadă „Pirotehnia Armatei". De asemenea, locuințele construite în apropiere au fost destinate cadrelor militare.
INTERVIU Exploratorul care spune că obișnuința cu birocrația din țară l-a antrenat pentru junglă. „Eu am noroc că sunt român”
Exploratorul român Alexandru Stermin aduce în discuție un element greu de asociat cu expedițiile în junglă și întâlnirile cu oamenii din triburi: "aventura" birocratică de dinainte, din timpul și după o expediție. "Uneori durează doi ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Sunt obișnuit cu birocrația din țară, așa că nu mă mai sperie", spune el, într-un dialog cu HotNews.ro.
Alexandru Stermin a mers în expediţii din America de Sud până în Siberia. E licenţiat în Biologie şi în Teologie, specializat în Filosofie şi format în Psihoterapie. Se ocupă de popularizarea ştiinţei şi de conservarea naturii. Predă la Facultatea de Biologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul liber, scrie cărţi: "Căzuţi din junglă" şi "Călătorie în jurul omului", publicate de Humanitas, s-au vândut în zeci de mii de exemplare.
El va vorbi despre relaţia pe care ar trebui s-o avem cu natura sâmbătă, 18 mai, pe scena Ateneului Român, în cadrul seriei de conferinţe "Despre lumea în care trăim", organizată de Fundaţia Humanitas.
"Un fel de copil astral", așa îl descrie Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care l-a publicat în volum. "O apariție a cărui harismă a făcut explozie. Omul ăsta ne poate da modelul a ce înseamnă dorința de a înțelege totul. Vrea să înțeleagă natura, vrea să înțeleagă speciile care ne-au precedat, vrea să ne oglindească în cei ce ne-au precedat, vrea să-i învețe pe copii să iubească viul. Omul ăsta are să ne spună ceva despre istoria speciei noastre", spune Gabriel Liiceanu, într-un interviu acordat HotNews.ro.
În avanpremiera conferinţei pe care o va susține la Ateneu, Alexandru Stermin povesteşte, pentru publicul HotNew.sro, despre aventurile sale prin junglă şi despre lecţiile pe care fiecare expediţie i le-a oferit.
h2: Birocraţia din junglă și comparația cu Bear Grylls
HotNews.ro: Cum te pregătești când pleci într-o expediție?
Alexandru Stermin: Expedițiile din Brazilia, cel puțin, sunt foarte birocratice. Uneori durează 2 ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Dar eu am noroc că sunt român și sunt obișnuit cu birocrația, așa că nu mă mai sperie. Şi tot trimitem hârtii și semnăm și trimitem iar prin mail și trimitem prin poștă.
- Nu-i așa, ca la Bear Grylls, te duci în sălbăticie și încerci să supraviețuiești?
- Aia nu mai e expediţie, aia e aventură. Or, eu vreau să mă întorc din expedițiile astea în care mă duc. Expedițiile pe care le fac sunt în tot felul de zone strict protejate.
De exemplu, am avut o expediție în Insula cea Mare din Brazilia, care e protejată UNESCO. Am avut noroc cu colegii mei de la Universitate din Rio de Janeiro, care m-au ajutat cu documentele, pentru că a durat vreun an și ceva ca să am acces acolo.
Anul ăsta şi anul trecut am fost în nişte triburi. Şi triburile astea sunt niște spații protejate, niște rezervații enorme, cât Belgia. Şi nu ai voie să intri acolo dacă nu ai toate permisele și dacă nu ai pe cineva cu tine care are la rândul lui niște permise. Și, în același timp, și oameni din trib trebuie să-și facă niște hârtii ca să te primească.
Îți dai seama că oamenii ăia din trib nu știu să facă hârtii. Și atunci trebuie să cauți pe cineva dintr-un oraș care să se ducă acolo şi să facă hârtiile. E incredibil! E greu să faci o expediție acolo nu doar pentru că e periculos, ci pentru că te-ngroapă birocraţia. Dar cu răbdare și cu perseverență reușești. După ce ai hârtiile, nimic nu te mai sperie. Nici măcar jaguarii nu te mai sperie.
h2: Cum se face o expediţie în junglă
- După ce îndeplinești toate sarcinile astea birocratice, care sunt primele lucruri înainte de a porni?
- Traseul e făcut de dinainte pentru că plecăm pe un proiect, în care spunem ce vom face. După ce am obținut toate documentele, trebuie să verific dacă am toate vaccinurile făcute. Apoi, ajungem acolo, se întrunește echipa și vrem să vedem ce avem de făcut.
Dacă avem de prins păsări pe o insulă care acoperită de junglă, luăm GPS-urile şi plecăm pe traseu. Foarte greu este că trebuie să avem toate lucrurile cu noi. De obicei am două rucsacuri: unul în față și unul în spate. În rucsacul din față am mâncare și haine, iar în rucsacul din spate am tot felul de aparatură cu care înregistrăm, cu care capturăm sau unde conservăm picăturile de sânge pe care le luăm de la păsări și tot felul de alte probe biologice. Deci suntem încărcați ca niște măgari.
De obicei sunt niște puncte prestabilite în care trebuie să ajungă. Şi de obicei punctele astea sunt stabilite de o echipă care n-a fost niciodată pe insula aia. Şi te trezești că trebuie să ajungi în niște puncte în care nu poţi ajunge. Uneori, dacă e o pantă foarte abruptă, lăsăm rucsacul jos, ne urcăm pe pantă, legăm o sfoară de un arbore, coborâm, ne luăm rucsacurile şi ne tragem de sfoară ca să ajungem. Asta s-a întâmplat de foarte multe ori, pentru că e foarte important să ajungem în puncte de astea stabilite de cei care au făcut proiectul.
h2: La un pas de moarte, în junglă: "A fost un moment psihotic"
- Ţi s-a întâmplat s-o păţeşti?
- Mi s-a întâmplat. Şi asta pentru că nu am respectat regulile. De exemplu, niciodată n-avem voie să plecăm singuri. Pentru că, dacă unul păţeşte ceva, cum n-avem telefon, n-avem semnal, trebuie să fie cineva acolo care să ajute sau să se ducă la tabără după ceilalți.
Într-o seară, după ce am terminat cu colectatul probelor, știam că am vreo 10 minute de mers până la pârâu.
Am plecat singur. Și, cum mergeam eu așa prin vegetație, am simțit că am călcat într-un cui foarte ascuţit. M-am uitat la picior, am văzut că nu am nimic, dar imediat a început să-mi pulseze mâna. Mi-am dat seama că mă muşcase un păianjen. Aveam un soi de paralizie. Și atunci chiar am crezut că mor.
M-am gândit imediat la ai mei, de acasă, ce-o să se facă dacă mor. Şi am zis să le las un mesaj video. Freud zice că atunci când te întâlnești cu moartea, e atât de greu să te gândești că tu mori încât nu te gândești la ce-o să faci tu dacă mori, ci la ce-o să facă ceilalți. Muţi frica de la tine la celălalt.
- Ce le-ai zis?
- Le-am că îi iubesc și să nu le pară rău că am murit, pentru că și dacă trăiam 3.000 de ani şi muream apoi, tot rău le părea. Şi în timp ce eram eu cu telefon în mână a început să mă lase durerea. Dar a fost un moment psihotic aş zice, că căzut acolo, îngrozit, şi, dintr-o dată, am văzut fețele oameniilor acestora pe care-i iubesc.
Dintr-o dată, ei erau acolo. Îi vedeam. Şi asta m-a liniştit foarte tare. După o vreme, mi-a trecut durerea şi am reuşit să mă întorc. De atunci n-am mai plecat niciodată singur. Unele reguli chiar trebuie respectate.
h2: "În junglele urbane sunt locuri mai periculoase decât în jungla însăşi"
- Când oamenii vor să remarce lipsa regulilor spun: "Unde suntem aici, în junglă?".
- Oamenii îşi imaginează jungla ca un spaţiu în care nu există reguli şi unde nu te poţi baza pe nimic. Însă eu vreau să spun că în junglă sunt reguli și că, dacă respecți regulile, ai șanse să supraviețuiești mult mai mult decât într-o junglă urbană.
Ştiu că lipsa regulilor reprezintă pentru oameni simbolul junglei. Dar eu mă duc în Brazilia de 10 ani și de fiecare dată am grijă de mine și respect regulile astea și reuşesc să mă întorc cu bine. Dar, dacă m-aș duce într-o favelă, nu cred că m-aș putea întoarce la fel de sănătos. Deci oamenii, plecând din junglă, au creat junglele astea urbane. Iar în junglele astea urbane am creat niște locuri mult mai periculoase decât jungla însăşi.
- Ai FOMO (fear of missing out, teama de a nu rata nimic, n.r.)?
- Cred că sunt un bun organizator al timpului, dar nu din frica faptului că aș putea rata lucruri, ci din altă frică. Sună macabru, dar este frica de moarte. Şi de fiecare dată când mă gândesc unde sunt pe scara vieții mele, când mă uit în jur și văd cât de spectaculoasă e lumea și ce frumoasă este, atunci îmi doresc să fac o groază de lucruri. Şi încerc să mi le organizez, ca să apuc să le fac.
Și, de obicei, toate sunt legate de două lumi: de lumea din interiorul nostru - și de aici toată fascinația pentru psihoterapie, pentru filozofie - și de lumea din exteriorul nostru – și de aici toată nevoia mea de a merge, de a căuta, de a înțelege.
- Te întreb așa ca la angajare. Ce ai vrea să știe lumea despre tine?
- Aș vrea să știe că sunt curios. Deci, pe mine curiozitatea și mirarea m-au salvat. M-au salvat de când eram copil. Am crescut într-un sat, iar universul din sat era foarte îngust, însă curiozitatea și mirarea m-au făcut să mi-l lărgesc, pentru că am ieșit și am descoperit natura.
Și apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce am crescut, dacă în general adulții renunță la curiozitate și mirare, eu am avut norocul să le păstrez. Şi astea mă salvează încă. Deci eu sunt un curios care se miră și care caută.
h2: Descoperirea lui Stermin: cum comunică păsările între ele
- Și care merge pe teren, iar în urma expedițiilor tale cititorii descoperă o mulțime de povești captivante. Spune-mi însă ce ai descoperit tu?
- Un lucru pe care pot să zic că l-am descoperit și l-am publicat este legat de felul în care comunică păsările. Eu, când eram mic, am crescut cu gâștele. Şi eu puteam să vorbesc cu gâștele în felul în care vorbesc gâştele între ele. (râde)
După ce am crescut și am început să studiez păsările în teren, mi-am dat seama că ele comunică între ele, dar nu doar indivizii din aceeași specie. Există un nivel de comunicare interspecific. Deci păsările din specii diferite comunică între ele pe diferite paliere iar comunicarea asta e complexă. Și atunci am făcut tot felul de experimente de etologie, adică de comportament.
De obicei, păsările care stau în zone foarte dense și care nu se văd unele cu altele comunică prin cântec. De asta păsărelele care cântă stau în copaci sau prin mlaştină, iar cele care dansează, cum sunt fazanii sau rațele, stau în zone deschise, că au o scenă deschisă unde pot să-şi etaleze penajul. Dacă ar dansa o pasăre în stuf n-ar vedea-o nimeni, aşa că ea trebuie să comunice prin semnale, prin cântece.
O altă descoperire pe care am făcut-o ține de faptul că acum 10.000 de ani, peste Europa, a fost o glaciaţiune. Înainte de glaciaţiune, erau foarte multe păsări de baltă, de mlaştină. Ele au plecat, dar nu știam unde au plecat. Am făcut tot felul de studii genetice ca să vedem în ce direcție s-au dus și cum s-au întors ele după glaciaţiune. Şi am văzut că majoritatea au venit dinspre Asia și nu din Spania, pentru că în Spania nu existau mlaştini. Astea sunt studii de etologie, de genetică populațională.
h2: Cum ne "deschidem lumea" după epoca social media
- Cum te-au schimbat pe tine experiențele astea?
- Experiențele astea mie mi-au lărgit lumea, m-au învățat să admir, să fiu deschis și să nu mă mai compar foarte mult cu alții. Și să-mi dau seama că, de fapt, în fiecare dintre noi sunt toți oameni.
Asta nu înseamnă că trebuie să avem o lume în care să călătorim fizic, așa cum fac eu. Sunt oameni care sunt de o vastitate a ființei incredibilă și care nu s-au mișcat dintre munţi, cum era Noica. Şi a trăit în lumea aia îngustă de la Păltiniș, dar el a explorat cu spiritul și și-a păstrat o lume largă la nivel cultural. Noi trebuie să fim deschiși și să ne ducem înspre lume în diferite feluri, să ne lărgim lumea cât mai mult, cât mai mult, cât mai mult...
- Când ai timp pentru toate lucrurile astea? Să citeşti, să călătoreşti?
- Pe mine mă scoate din zona de confort frica de moarte. Există două feluri de oameni, unii care tolerează anxietatea și alții care nu o tolerează.
Eu nu tolerez frica. Dacă mă pun în pat și am impresia că este un monstru sub pat, eu nu mă acopăr cu plapuma și stau acolo. Ci, efectiv, mă uit sub pat să văd unde e monstrul. Dar mai e ceva. Marele meu noroc este că toate proiectele sunt parte din job-ul meu.
h2: "Natura îţi dă autonomie, independenţă şi libertate"
- În Făgăraş, se organizează expediţii al căror scop e supravieţuirea. Oamenii merg pe munte ca să doarmă în pădure. De ce fac asta?
- E un început. Eu făceam asta când eram copil. Natura e un paradox. Pe de o parte te cheamă, e spendidă, te fascinează. Dar te şi înspăimântă, pentru că e periculoasă. În momentul în care ne ducem în natură singuri, fără confortul pe care îl avem acasă, senzația asta de pericol ne face să ne simțim autonomi și independenți. Natura îți stă o formă de autonomie, de independență și de libertate.
h2: Experimentul pietonilor din pandemia COVID
- Ești profesor de etologie, de bioetică, de ecologie umană. Ce sunt astea? Ce predai tu acolo?
- Nici eu nu știu ce predau. (râde) Etologia este știința care se ocupă cu comportamentul animalelor. Noi studiem şi etologie umană, pentru că vrem să înțelegem şi oamenii. Şi facem tot felul de experimente.
De exemplu, imediat după ce a trecut pandemia, am făcut un experiment de evaluare a riscului.
Studenții mei s-au dus la trecerile de pietoni și acolo au înregistrat cine trece pe roșu. După care i-am trimis în mall ca să vadă cine nu poartă mască. În ambele experimentele, oamenii se expuneau riscului. Într-o zonă, se expuneau riscului de a fi călcaţi de maşină. În alta, riscului de a se contamina cu COVID.
Ei bine, am văzut că atunci când este vorba de trecut pe roșu, 3% trec pe roșu, pe când atunci când este vorba de a nu purta mască, 30% nu purtau mască. De ce? Undeva era un pericol vizibil, în cealaltă situaţie nu era un pericol vizibil.
Bioetica este un curs care îmi place foarte mult, pentru că vorbim despre relația pe care știința o are cu filosofia și cu etica. Încercăm să înțelegem dacă știința e bună sau nu și ne dăm seama că știința nu-i nici bună, nici rea, ci felul în care folosim descoperirile științifice e bun sau rău. Deci asta ne responsabilizează.
Ecologie umană este un curs foarte aproape de sufletul meu, pentru că explorăm relația noastră cu natura din toate perspectivele. Se crede că este cea mai interdisciplinară dintre toate ştiinţele. Pe de o parte, explorăm relația noastră cu natura din perspectiva materială, adică felul în care folosim natura, în care gestionăm resursele. Mai există o zonă în care explorăm relația noastră cu natura din perspectivă cognitivă: ce învățăm de la natură.
Dar mai există încă alte două planuri. Este un plan psihologic, unde vedem relația noastră cu natura din perspectivă psihologică: încercăm să ne găsim identitatea noastră în marea rețea a naturii și să vedem care sunt emoțiile care ne aduc aproape de natură. Și mai este planul care se ocupă de relația noastră filosofică cu natura. De aici au început toate expetițiile mele în triburi.
h2: "Aşa cum avem un simţ etic, cred că avem şi un simţ de a şti să ne purtăm cu natura"
- "Omul și natura. În căutarea timpului tribului pierdut" este titlu pe care l-ai ales pentru dialogul pe care îl vei purta cu Radu Paraschivescu sâmbătă, 18 mai, la Ateneul Român. E vorba de conferințele despre lumea în care trăim, organizate de Fundaţia Humanitas. Cu ce mesaj ai vrea să plece oamenii?
- Conferința asta aș vrea să fie o întoarcere la trib, dar nu o întoarcere în trib. Eu cred că în copilăria speciei noastre, noi am trăit în trib. Şi, după ce am devenit adolescenți, am plecat din trib și ne-am făcut orașe.
Ei bine, astăzi ne-am trezit cât de cât adulți și mi se pare că nu știm să ne descurcăm cu lumea. Adică nu avem bun simț față de natură, nu o respectăm. Când te uiți la cineva și vezi că nu are bun simț în societate, spui că nu are cei 7 ani de acasă. E bine mie mi se pare că noi, oamenii, am uitat anii din copilăria speciei noastră, unde am învățat cum să interacționăm cu lumea și de unde am luat niște valori care ne ajută să convieţuim cu natura.
Trebuie să ne amintim aceste lucruri şi să le aplicăm astăzi în viața noastră, ca să ne fie bine și nouă, și celor din jurul nostru, și lumii în care trăim.
„Dr. Livingstone, I presume” sau istoria senzațională din spatele unei replici de numai patru cuvinte
La o evaluare superficială, am putea fi tentați să-i încadrăm pe exploratori mai degrabă în categoria aventurierilor decât în cea a oamenilor de știință. Ar fi o regretabilă eroare și o mare nedreptate. Ce-ar fi știința fără exploratori? Cam același lucru ca Istoria fără arheologi. S-ar părea că a existat unu’, Tutankamon, s-ar putea ca Pământul să fie rotund, iar unde n-am ajuns încă sigur sunt lei.
Povestea de mai jos a rămas în istorie și a intrat în folclor grație unei replici de numai patru cuvinte. Este atât de des parafrazată, mai ales în filmele americane, încât nu te poți abține să te-ntrebi ce procent din public știe care era originalul și în ce context a fost rostit. Îmi place să cred că măcar dialoghiștii respectiv știu... "Dr. Livingstone, I presume", așa suna originalul din 10 noiembrie 1871. În 1866, scoțianul David Livingstone, medic, misionar protestant şi explorator (asta ca dovadă a ceea ce scriam săptămâna trecută, cât de incompatibile și supărate una pe alta suntcredința și știința), pleacă pentru a treia oară în Africa. Și dispare. Din 1869, nu se mai primeşte niciun semn de la el.
Pe urmele lui e trimis Henry Morton Stanley, jurnalist american născut în Ţara Galilor (sub numele John Rowlands, rebotezat după traversarea Atlanticului), fost reporter în Războiul Civil, ulterior reporter special în Imperiul Otoman, unde fusese luat prizonier, dar reuşise să scape (asta ca să ne lămurim cu ce se ocupa pe-atunci un jurnalist, dar, na!, nu se inventaseră calculatoarele, nici Internetul, să stai frumos la birou, să dai o căutare pe Google, câteva telefoane, eventual să-ți dea careva un pont și gata articolul de senzație).
În Africa, Stanley organizează o operaţiune de căutare cu 200 de cărăuşi (!), cu care parcurge o mie de kilometri în condițiile alea simpatice ale junglei, drept care expediţia se transformă într-un coşmar: oamenii mor pe capete din cauza bolilor tropicale, inclusiv cea provocată de musca țețe. Într-un final apoteotic, Stanley află că într-un trib ar trăi un om alb. În Africa, mă-nțelegi. Cin’ să fie, cin’ să fie?
Pleacă într-acolo şi găseşte albul înconjurat de băştinaşi. Vă imaginați tabloul, da? Doi albi în Africa secolului 19. Probabilitatea de a se întâlni era aproape zero, dar posibilitatea ca unul să-l recunoască pe celălalt era de 100%. Totuși, Stanley, politicos, prudent și – aș zice eu – nu fără umor, formulează doar o ipoteză: "Doctor Livingstone, I presume?".
De-ar fi fost doar această întâlnire istorică și această replică delicioasă, rămânea doar o poantă haioasă. Dar găsirea lui Livingstone de către Stanley n-a fost decât începutul colaborării dintre doi oameni extraordinari: au explorat împreună marginea nordică a lacului Tanganyika, demonstrând că nu are nicio legătură cu Nilul, așa cum se credea până atunci.
Din păcate, Livingstone moare în 1873, la 60 de ani, în Ilala Hill, din provincia de nord a Zambiei. Conform ritualurilor locale și recunoștinței pe care i-o purtau africanii, inima sa a fost îngropată aproape de locul morţii, sub un arbore mvula, în vreme ce trupul şi jurnalele de călătorie au fost transportate, în brațe, cale de mii de kilometri, până pe țărm și apoi în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi. Este îngropat la Westminster Abbey, iar documentele fac parte, pe bună dreptate, din patrimoniul naţional.
h2: Viața unui mare om, I presume
Născut într-o familie săracă, David Livingstone a fost nevoit să lucreze de la zece ani într-o țesătorie, urmând și școala la seral, deși ziua de lucru era de 14 ore. A făcut studii de medicină și teologie la Glasgow, după care și drept care Societatea de misionari din Londra l-a trimis ca medic și ca misionar în Africa de Sud. A învățat limba băștinașilor și s-a căsătorit cu fiica altui misionar, Robert Moffat.
Traversând deșertul Kalahari, a descoperit Lacul Ngami, iar doi ani mai târziu, în 1851, a înaintat spre nord-est, a traversat fluviul Zambezi, după care și-a amenajat,în așezarea Seshéké, baza pentru următoarea călătorie, care a început în 1853: a urcat pe Zambezi, apătruns pe un afluent vestic și a ajuns în bazinul hidrografic al fluviului Congo (singurul din lume care taie de două ori ecuatorul, știați?), continuându-și drumul până pe țărmul Oceanului Atlantic, la Luanda.
Apoi a navigat în amonte pe Congo până la izvoare, a trecut în bazinul lui Zambezi și, coborând pe acest fluviu, a descoperit cascada Victoria (cea mai lată din lume, 1.700 de metri!), atingând pe urmă țărmul Oceanului Indian la Quelimane, în Mozambic, și încheind astfel, în 20 mai 1856, traversarea vest-est a continentului african.
Dacă v-ați pus întrebarea, cel mai scurt drum de azi între Luanda, capitala Angolei, și Quelimane are 3.728 km. După aşa realizare, se-ntoarce cu familia sa în patrie, dar n-apucă să-și tragă sufletul decât doi ani, căci este numit consul la Quelimane și revine Africa împreună cu soția, fiul și fratele său în 1858.
Adică să fie diplomat și să stea la birou? Neee! Începe a doua mare călătorie, în care explorează cursul inferior al lui Zambezi, plus afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa și cercetează marele lac Nyassa, căruia îi întocmește prima hartă exactă. Își continuă expediția și după moartea soției sale, apoi pleacă un pic la Londra, dar revine în 1866 unde-l trăgea ața. Urcă pe râul Ruwuma până la izvoare, traversează munții care acum îi poartă numele, în Tanzania, și mă opresc aici, că am obosit povestind.
Bântuind pe urmă cu Stanley, cum ziceam, moare pe țărmul Lacului Bangweulu. Era bolnav de ceva vreme, dar asta nu-l oprise din explorări. Și nu doar din explorări. A fost un important militant împotriva sclaviei negrilor – de aici recunoștința despre care am pomenit. Campaniile desfășurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale, au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a întâmplt în 1873.
h2: Bula Matari și după moarte
După moartea lui Livingstone, Stanley, consacrat printre congolezi drept Bula Matari ("Spărgătorul de roci" sau, am zice noi, Sfarmă-Piatră! – pentru că a inițiat și condus lucrările construcţiei primului drum modern din regiune, lucrare pentru care, fireşte, s-au aruncat în aer multe stânci), a continuat explorările de unul singur, a parcurs vreme de trei ani traseul sinuos al fluviului Congo, a întemeiat Statul Liber Congo (pe bune, nu vă mint!), sub autoritatea Regelul Leopold al II-lea al Belgiei – care sponsorizase expediţia – şi, pentru că așa se întâmplă, a intrat în numeroase încurcături, inclusiv diplomatice, fiind acuzat ulterior de te miri ce, inclusiv de răspândirea bolii somnului de-a latul Africii!
S-a stabilit ulterior la Londra, unde s-a căsătorit, a fost numit Cavaler al Marii Cruci (nicio legătură între cele două, nu fiți răutăcioși) și a ajuns în Parlament ca membru unionist liberal. A murit în 1904, iar pe neşlefuita, sălbatica lui piatră de mormânt scrie, așa cum ceruse: "Henry Morton Stanley, Bula Matari, 1841–1904, Africa"!
Provenit și el dintr-o familie săracă, muncise de mic, fiind crescut de bunicul său Moses Parry, un măcelar cândva prosper, acum nu. După moartea acestuia, Stanley a locuit o vreme cu alte rude, după care a fost trimis la unitatea de muncă pentru săraci St Asaph. Supraaglomerarea și lipsa de supraveghere au dus la abuzarea sa de către băieții mai mari, dar și de către directorul casei de muncă, care, conform unui istoric, l-a și violat...
La 15 ani era băiat de cabină pe o linie de pacheboturi, iar la 17 ani ajungea la New Orleans ca elev de marină. A fost adoptat de Henry Hope Stanley, un comerciant bogat,care i-a oferit un loc de muncă. Recunoscător, tânărul a luat numele acestuia. A luptat în Războiul Civil, consecutiv, de ambele părți! Vremuri complicate... S-a alăturat Marinei americane în 1864 și a performat la bordul navei USS Minnesota. După război, a devenit jurnalist. În 1867, împăratul Etiopiei, Tewodros al II-lea (personaj central în romanul "Theodoros" al lui Mircea Cărtărescu, care pornește de la legenda că acesta era... român) a luat ostatici mai mulți britanici.
A fost trimisă o echipă pentru eliberarea lor, Stanley însoţind-o drept corespondent special al New York Herald. Ulterior, a fost reporter al Revoluției spaniole din 1868. În 1890, la aniversarea a 25 de ani de domnie a lui Leopold, Stanley a fost prezentat drept erou (ceea ce și era), iar regele i-a acordat Ordinul lui Leopold.
Nu e nevoie să mai atribui celor doi exploratori vreun atribut. Presupun...
Zilnic îmi bea ceaiul sau cafeaua în spatele fânăriei noastre unde ne ținem sculele de grădinărit. Fostul proprietar depozita aici fânul pentru vacile ce sălășuiau alături în grajd, depozit de lemne în prezent.
Îl inteleg bine pe italian. Și noi observăm și vorbim cu plantele. Dăruim lor tot efortul nostru pentru a crește în curtea noastră. Și câte sunt!
Să vizităm cu ochii minții aleile grădinii cu iz de Toscana din Banpotoc:
"
Toscana din Ardeal. Cum arată grădinile gândite de un italian care adună mii de turiști săptămânal în Transilvania
În satul hunedorean Banpotoc de pe Valea Mureşului, între Deva şi Simeria, un italian a amenajat, pe o suprafață de aproape patru hectare, o grădină botanică în stil renascentist italian, cu labirinturi din tufișuri, fântâni arteziene, răzoare de flori și felurite obiecte de decor vintage aduse din Italia. "Toscana de acasă", o numesc vizitatorii români.
Grădina se numește I Giardini di Zoe. Proprietarul ei, Giovanni Salvatelli, în vârstă de 77 de ani, a numit-o după nepoata sa, Zoe, după cum însuși povestea, într-un interviu pentru TVR, în 2020. "Într-o grădină găsești echilibru", mai spune italianul. Asta mai poate însemna și numele grădinii, adaugă el.
La ea ajungi cu mașina ieșind din autostrada A1 Sibiu-Deva înaintea orașului Simeria, Hunedoara, și încă o porțiune de 10 kilometri pe un drum județean. Ori cu trenul până în gara aceleiași localități, un nod feroviar important în zonă. Iar de-acolo cu un taxi.
5 ore durează, aproximativ, drumul de la București la Banpotoc cu mașina. De la Cluj și Timișoara se fac 2 ore, de la Brașov - 3 ore și 15 minute, din Sibiu o oră și jumătate.
Deși a fost deschisă publicului din 2018, I Giardini di Zoe a devenit abia în ultimul an o atracție turistică serioasă pentru publicul tânăr. Pentru cei care vin, fac poze și le postează pe Instagram sau TikTok. "Cu câțiva ani în urmă, pe Facebook găseai majoritatea pozelor de la turiști, iar media de vârstă era undeva între 30 și 40 de ani", spune pentru HotNews.ro Ramona Morar, cea care administrează, alături de soțul ei, grădina din Banpotoc.
Femeia locuiește chiar într-o casă amenajată în interiorul grădinii. Tot acolo se găsește și locuința seniorului Salvatelli, care vine în România de câteva ori pe an. "În general, vine de la sfârșitul lui februarie și stă cât îl lasă sănătatea: două, trei săptămâni, o lună, după care iar pleacă în Italia, unde e obișnuit cu clima, cu mâncarea ș.a.", povestește Ramona Morar.
Nici noi nu l-am găsit "acasă" în Banpotoc pe senior Salvatelli. Am vizitat grădina pe 2 mai, în joia însorită din Săptămâna Mare.
h2: Prima afacere în România a italianului Giovanni Salvatelli
Italianul în vârstă de 77 de ani a venit pentru prima dată în România în 2003 ca să deschidă o fabrică de pantofi în județul Hunedoara. "Se găsea mână de lucru calificată atunci, pentru încălțăminte, în județul Hunedoara, pentru că mai existau aici, din vremea comunismului, alte câteva fabrici, dar și o școală profesională. Existau și facilități pentru investitori atunci, fiind județ defavorizat", povestește Ramona Morar.
"Am venit acum mulți ani să lucrez în România, unde m-am simțit ca un oaspete. Am fost bine primit", a povestit și antreprenorul italian, la TVR. "Și am simțit că ar trebui să fac, la rândul meu, un gest frumos. Să aduc un semn de mulțumire celor care m-au primit printre ei", a adăugat el, vorbind despre ideea de a amenaja în satul românesc o grădină ca-n locurile sale natale.
De altfel, deviza sa în viață, adaugă Salvatelli, a fost dintotdeauna "Am ceea ce am dăruit". "Io ho quel che ho donato", în italiană. "E o frază ce datează din secolul al XV-lea și pe care scriitorul italian Gabriele D'Annunzio a parafrazat-o în multe din scrierile sale", explică senior Salvatelli.
Zicala este scrisă și pe o cupolă situată în mijlocul grădinii - unul dintre locurile preferate de turiști acum pentru selfie-uri - pentru că "e mai bine să dăruiești decât să primești", e de părere Salvatelli.
Unul dintre locurile preferate de turiști pentru selfie-uri
h2: "Acum 15 ani, erau doar pruni sălbatici"
N-a avut o inspirație anume, ci doar locurile sale natale, confirmă și Ramona Morar. Giovanni Salvatelli vine din zona Ancona, regiunea Marche, "pe partea cealaltă de Toscana", potrivit administratorei.
Aproape două decenii au trecut de la prima plantă pusă în pământ și ceea ce vedem astăzi, mai spune Morar.
"Acum 15 ani, erau doar pruni sălbatici", își amintește și Giovanni Salvatelli, potrivit TVR. "La prima vizită aici, am simțit că locul acesta are ceva pozitiv. Cum spuneau și romanii în antichitate, orice loc are un spirit pozitiv al său. Așa e și cu acest loc, are un spirit pozitiv. Chiar dacă nu-l vedem. Și sper că el se numește Zoe".
h2: Grădinăritul ca o formă de meditație
Antreprenorul italian a folosit grădinăritul ca o formă de meditație, ca să scape de stresul cotidian: "Când lucram și eram nervos sau preocupat, veneam aici (n.r. în grădina de la Banpotoc) și în jumătate de oră mă relaxam. Sunt anumite locuri care, dincolo de înțelegerea noastră, au o încărcătură pozitivă".
"Sunt convins că plantele ne percep chiar și emoțiile", a mai spus Salvatelli, potrivit sursei citate.
"E o mare bucurie să le vezi cum se dezvoltă. Atunci când iei bulbul, planta tânără, și o vezi apoi cum crește. Așa cum o mamă își vede copiii crescând. Ele sunt vii. Nu ne dăm seama, dar plantele ne recunosc când ne aflăm în preajma lor, la fel cum ar face un cățel sau o pisică. Dacă te porți frumos cu ele, dacă le hrănești, dacă le îngrijești, eu sunt convins că plantele ne percep chiar și emoțiile".
h2: "Nu este o afacere și-atât, ca să ne îmbogățim. E multă muncă în spate"
Iar dacă plantele au vârstă, atunci unele sunt adolescente de 20 de ani. Acei ienuperi care dau aerul de Toscana, după cum ne povestește administratora locului, au fost plantați "în prima toamnă petrecută aici, în 2003".
"Marile plantări s-au făcut la doi, trei ani după, într-adevăr. Tot ce vedem aici, acum, s-a construit în circa 20 de ani. Și obiectele de decor pe care le vedeți, vaze, coloane, fatani din piatră vulcanică, și alte obiecte din fontă, au fost cumpărate de domnul Giovanni din Italia, din diverse anticariate, și apoi recondiționate", explică Ramona Morar.
"Nu este o afacere și-atât, ca să ne îmbogățim, cum am mai văzut prin ziare, că gata, am dat lovitura! Nu. Vizitatorii trebuie să știe asta", adaugă femeia.
"Toate încasările care vin din bilete se reinvestesc în întreținerea ei, dar și în extinderea grădinii. Se vor mai amenaja încă alte patru hectare, dar mai durează… Domnul Giovanni nu ține nimic pentru el. Doar cine nu are o bucată de grădină nu știe… E o muncă titanică în spate. Dacă le-am lăsa un singur sezon neîngrijite, nu s-ar mai vedea mare lucru. Iar domnul Giovanni a fost foarte motivat de oameni și de interesul lor pentru grădină", mai spune Morar.
h2: "În cursul săptămânii e mai gol"
Cei mai mulți turiști, veniți din toate colțurile țării, își fac apariția în weekend - vineri, sâmbătă și duminică. "În cursul săptămânii e mai gol", ni se confirmă și de la casa de bilete. Aproximativ 500 de persoane au vizitat I Giardini di Zoe de 1 mai, dar sunt zile când numărul depășește 1000 de vizitatori pe zi. Maximul a fost de 1500 de turiști.
Un bilet costă 20 de lei și poți sta cât timp vrei. Programul de vizită începe la 09:00 și se termină la ora 20:00, cu ultima intrare la ora 19:00.
În interior, există și o terasă unde poți bea cafea, sucuri sau bere și poți mânca înghețată. Din păcate, nu înghețată italiană autentică.
h2: 35.000 de lalele au fost plantate anul acesta
Ce au făcut nou anul acesta? "Am plantat 35.000 de bulbi de lalele. Vrem să-i bucurăm pe vizitatori cu mai multă culoare", explică Ramona Morar.
"Ne dorim să fim un reper pentru România și să arătăm că se poate construi ceva frumos, care să atragă turiști, cu eforturi omenești și financiare, dar semnificativ mai mici decât ale primăriilor. Mereu am crezut în zicala «fă rai din ce ai!». Acesta e raiul nostru și vă invităm și pe voi să-l descoperiți, mai ales că urmează să înflorească acum și trandafirii", a mai transmis administratora.
h2: Regulile de vizitare
Grădina are și câteva reguli stricte de vizitare. De exemplu, plimbarea în grădină se face doar pe aleile pietonale, iar copiii trebuie supravegheați de adulți pe toată perioada vizitei.
Nu este permisă intrarea cu animale, însă există "două boxe la umbră", potrivit Ramonei Morar, unde câinii își pot aștepta stăpânii. La intrarea în grădină există și o parcare gratuită pentru cei care vin cu mașina personală.
De asemenea, este interzis accesul în grădină cu biciclete, role, trotinete, frisby și skateboard.
Pentru că nimic nu este perfect, unii vizitatori au fost nemulțumiți de faptul că nu li s-a permis accesul pe alei cu cărucioarele pentru copii, potrivit recenziilor de pe Google, dar și pentru faptul că nu există locuri special amenajate pentru cei mici.
"Nu este un loc prietenos pentru copiii energici", atrage atenția un turist.
"Nu prea avem opțiuni pentru cărucioare, dar ne gândim să amenajăm locuri de joacă", transmite administratora I Giardini de Zoe.
De asemenea, alți turiști au atras atenția că nu sunt suficiente bănci în grădină sau "locuri special amenajate pentru odihnă".
De mai multe zile suntem la casa noastră de pe malul Ialomiței. Citesc și urmăresc cât mai puțin știrile despre cei implicați în cavalcada electorală, europarlamentare, locale.
Pentru Capitală și pentru sectorul bucureștean unde locuiesc sunt nume de oameni ori slab pregătiți în domeniul administrației, ori dintre cei care nu au realizat nimic sau aproape nimic în perioadele anterioare când au avut frâiele puterii. Un exemplu elocvent, doamna Firea-Pandele.
Am încercat să accesez pe internet site-ul relitatea.com. Pac la război! Cu litere de o șchioapă sunt întrebat cu cine votez la Capitală. Răspund sincer:
Nicușor Dan
Ulterior sunt întrebat cu cine votez la Sectorul 5 unde am domiciliul stabil. Băi frate, ăștia m-au luat la fix! Eu sunt acum în județul Prahova și am fost și ieri când cei de la Realitatea m-au chestionat. Pare ireal. Datele personale sunt cunoscute de UNII, ba și Ip-ul tabletei mele. Răspund de-al dracului:
Dimitrie.....Un avocat din USR, candidat la Primăria Sectorului 5.
În seara asta PRIVESC, din doi în doi, canalele de Televiziune. Aceleași personaje prăfuite, un general, tare în gură, o avocată clănțănitoare, un sociolog etc. Iaca și sondajul lui Mirel. Pe locul I la Primăria Capitalei este Nicușor Dan.
Cea urmat a fost de mare jale și urlete. Cum, domnul Piedone, " zeul lor " , nu este pe primul loc în preferințele bucureștenilor. Și tot așa, în continuare.
Am luat stick-ul și am înnegrit și eu tableta.
Bucureștenilor, veniți cât mai mulți la urne să le stricăm aranjamentele!
