Bucureștiul este un oraș plin de istorie, dar la fel sunt și cartierele sale, care păstrează trecutul prin denumirile pe care le poartă.
Numere de București provine, conform legendei, de la ciobanul care a fondat acest oraș pe nume Bucur. Prima menționare a Capitalei a fost drept „Cetatea Bucureștiului" în anul 1459, fiind una dintre reședințele lui Vlad Țepeș. În secolul al 19-lea, Capitala României a primit porecla „Micul Paris".
Numele cartierului Crângași provine de la „crâng", deoarece în zonă a fost o pădure, o prelungire a Codrilor Vlasiei. Însă, în urmă cu 200 de ani, zona nu era deloc populată, fiind doar cinci gospodării, dar când acest cartier a fost inclus în Capitală, în anii 1920, zona a devenit locuită de familiile defavorizate, conform click.ro.
Cartierul Obor era cunoscut înainte sub numele de „Târgul de Afară" sau „Oborul de Vite". În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, aici erau executați condamnați la moarte prin spânzurare, practică ce s-a păstrat până în 1870, când domnitorul Gheorghe Ghica a interzis-o. În 1877, negustorii care ajungeau în acest cartier au ridicat „Crucea Negustorilor" pentru a simții locul. Acest monument a fost mutat în 2009 în Sectorul doi, iar acum poartă numele de „Crucea Independenței".
Cartierul Balta Albă a fost menționat pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea, în contextul unei epidemii de ciumă bubonică care a lovit Bucureștiul. În acea perioadă, în timpul domniei fanariotului Ioan Gheorghe Caragea, trupurile celor decedați din cauza bolii erau aruncate și incinerate în groapa cu var din acest cartier. În urma fiecărei ploi, varul din gropile comune ieșea la suprafață, formând astfel mari bălți albe.
Originea cartierului Giulești este legată de unirea a două sate, Giulești-Sârbi și Giulești-Țigănia. În timpul perioadei comuniste, Giuleștiul a cunoscut o dezvoltare rapidă, odată cu apariția blocurilor de locuințe. În trecut, această zonă era moșia unui neam bogat de boieri, cunoscuți sub numele de Julești. Istoricile sugerează că în mileniul IV î.Hr., exista cultura Giulești-Boian, care a contribuit la stabilirea numelui actual al cartierului.
Cartierul Berceni, una dintre cele mai vechi așezări din București, își datorează numele lui Miklós Bercsényi. Groful maghiar a ajuns în zonă în anul 1600, în timpul călătoriei sale spre Imperiul Otoman. Se spune că s-a îndrăgostit atât de mult de loc, încât a hotărât să se stabilească definitiv acolo, iar de atunci zonă a fost numită „Berceni“.
Numele cartierului Cotroceni provine de la verbul „a cotroci", care semnifică „a adăposti" sau „a scotoci". Înainte ca această zonă să devină moșia lui Șerban Cantacuzino, care a construit aici mănăstirea Cotroceni, densa pădure a Cotrocenilor era un loc perfect de ascunziș pentru tâlhari și haiduci. De asemenea, în Cotroceni se găsește Palatul Cotroceni, reședința președintelui României, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru regele Ferdinand.
În 1821, zona în care se află în prezent cartierul Drumul Taberei din București, era doar un câmp nelocuit. Numele cartierului provine de la Tudor Vladimirescu, care, în același an, a stabilit o tabără militară a pandurilor aici, reușind să îndepărteze conducerea otomană vasală.
Originea numelui „Dristor" este veche de sute de ani. În trecut, meșteșugarii cunoscuți sub numele de darstari, care produceau postav și dimie, locuiau în această zonă. Se presupune că aceștia mai erau numiți și piuari, iar denumirea „Dristor" vine de la breasla piuarilor care își avea satul în această parte a orașului.
Numele „Ghencea" derivă din limba turcă. În timpul domniei fanarioților, Ghenci-aga era liderul arnăuților din garda domnească. Aici, ulterior, a fost construită Biserica Ghencei.
Despre cartierul Vitan, D. Papazoglu menționează: „În ocolul oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşunea“.
Numele cartierului Titan provine de la fabrica de ciment „Titan“, construită în 1920.
Originea cartierului Colentina rămâne neclară, însă se crede că numele său provine de la o expresie folosită de locuitorii vremii. În trecut, zona era mlaștinoasă, iar oamenii spuneau „colea-n-tină", adică „aici în noroi". Astfel, a luat naștere denumirea „Corentina", care ulterior a evoluat în „Colentina". O perioadă, cartierul a fost cunoscut și sub numele de „Olintina".
Numele „Pantelimon" este atribuit grecilor, majoritari în această zonă a Bucureștiului. În limba greacă, „pan" înseamnă „tot", iar „éléïmon" se traduce „milă". Prin urmare, „Pantelimon" se interpretează ca „cel milostiv" sau „întreg milostivul".
Etimologia numelui „Ferentari" se leagă de termenul latin „Ferentarius", care desemna soldații din infanteria ușoară a legiunilor romane. Există speculații că aici s-ar fi aflat câmpul de exerciții al acestor soldați, din oastea lui Mihai Viteazul.
Conform legendei, numele „Rahova" provine de la Calea Rahovei, una dintre cele cinci artere botezate în amintirea Războiului de Independență: Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei și Calea Dorobanților.
Inițial denumită „Ulița Herăstrăului", cartierul Dorobanți lega zona Herăstrău de restul Bucureștiului. Ulterior, în 1878, la finalul Războiului de Independență, cartierul a fost redenumit „Dorobanți" datorită prezenței trupelor de soldați care executau instrucția militară în această zonă.
Se spune că cartierul Militari și-a luat numele de la faptul că a fost o zonă dedicată instrucției militare și a găzduit o perioadă „Pirotehnia Armatei". De asemenea, locuințele construite în apropiere au fost destinate cadrelor militare.
INTERVIU Exploratorul care spune că obișnuința cu birocrația din țară l-a antrenat pentru junglă. „Eu am noroc că sunt român”
Exploratorul român Alexandru Stermin aduce în discuție un element greu de asociat cu expedițiile în junglă și întâlnirile cu oamenii din triburi: "aventura" birocratică de dinainte, din timpul și după o expediție. "Uneori durează doi ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Sunt obișnuit cu birocrația din țară, așa că nu mă mai sperie", spune el, într-un dialog cu HotNews.ro.
Alexandru Stermin a mers în expediţii din America de Sud până în Siberia. E licenţiat în Biologie şi în Teologie, specializat în Filosofie şi format în Psihoterapie. Se ocupă de popularizarea ştiinţei şi de conservarea naturii. Predă la Facultatea de Biologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În timpul liber, scrie cărţi: "Căzuţi din junglă" şi "Călătorie în jurul omului", publicate de Humanitas, s-au vândut în zeci de mii de exemplare.
El va vorbi despre relaţia pe care ar trebui s-o avem cu natura sâmbătă, 18 mai, pe scena Ateneului Român, în cadrul seriei de conferinţe "Despre lumea în care trăim", organizată de Fundaţia Humanitas.
"Un fel de copil astral", așa îl descrie Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, care l-a publicat în volum. "O apariție a cărui harismă a făcut explozie. Omul ăsta ne poate da modelul a ce înseamnă dorința de a înțelege totul. Vrea să înțeleagă natura, vrea să înțeleagă speciile care ne-au precedat, vrea să ne oglindească în cei ce ne-au precedat, vrea să-i învețe pe copii să iubească viul. Omul ăsta are să ne spună ceva despre istoria speciei noastre", spune Gabriel Liiceanu, într-un interviu acordat HotNews.ro.
În avanpremiera conferinţei pe care o va susține la Ateneu, Alexandru Stermin povesteşte, pentru publicul HotNew.sro, despre aventurile sale prin junglă şi despre lecţiile pe care fiecare expediţie i le-a oferit.
h2: Birocraţia din junglă și comparația cu Bear Grylls
HotNews.ro: Cum te pregătești când pleci într-o expediție?
Alexandru Stermin: Expedițiile din Brazilia, cel puțin, sunt foarte birocratice. Uneori durează 2 ani să fac rost de hârtii și de oameni care să mă ajute. Dar eu am noroc că sunt român și sunt obișnuit cu birocrația, așa că nu mă mai sperie. Şi tot trimitem hârtii și semnăm și trimitem iar prin mail și trimitem prin poștă.
- Nu-i așa, ca la Bear Grylls, te duci în sălbăticie și încerci să supraviețuiești?
- Aia nu mai e expediţie, aia e aventură. Or, eu vreau să mă întorc din expedițiile astea în care mă duc. Expedițiile pe care le fac sunt în tot felul de zone strict protejate.
De exemplu, am avut o expediție în Insula cea Mare din Brazilia, care e protejată UNESCO. Am avut noroc cu colegii mei de la Universitate din Rio de Janeiro, care m-au ajutat cu documentele, pentru că a durat vreun an și ceva ca să am acces acolo.
Anul ăsta şi anul trecut am fost în nişte triburi. Şi triburile astea sunt niște spații protejate, niște rezervații enorme, cât Belgia. Şi nu ai voie să intri acolo dacă nu ai toate permisele și dacă nu ai pe cineva cu tine care are la rândul lui niște permise. Și, în același timp, și oameni din trib trebuie să-și facă niște hârtii ca să te primească.
Îți dai seama că oamenii ăia din trib nu știu să facă hârtii. Și atunci trebuie să cauți pe cineva dintr-un oraș care să se ducă acolo şi să facă hârtiile. E incredibil! E greu să faci o expediție acolo nu doar pentru că e periculos, ci pentru că te-ngroapă birocraţia. Dar cu răbdare și cu perseverență reușești. După ce ai hârtiile, nimic nu te mai sperie. Nici măcar jaguarii nu te mai sperie.
h2: Cum se face o expediţie în junglă
- După ce îndeplinești toate sarcinile astea birocratice, care sunt primele lucruri înainte de a porni?
- Traseul e făcut de dinainte pentru că plecăm pe un proiect, în care spunem ce vom face. După ce am obținut toate documentele, trebuie să verific dacă am toate vaccinurile făcute. Apoi, ajungem acolo, se întrunește echipa și vrem să vedem ce avem de făcut.
Dacă avem de prins păsări pe o insulă care acoperită de junglă, luăm GPS-urile şi plecăm pe traseu. Foarte greu este că trebuie să avem toate lucrurile cu noi. De obicei am două rucsacuri: unul în față și unul în spate. În rucsacul din față am mâncare și haine, iar în rucsacul din spate am tot felul de aparatură cu care înregistrăm, cu care capturăm sau unde conservăm picăturile de sânge pe care le luăm de la păsări și tot felul de alte probe biologice. Deci suntem încărcați ca niște măgari.
De obicei sunt niște puncte prestabilite în care trebuie să ajungă. Şi de obicei punctele astea sunt stabilite de o echipă care n-a fost niciodată pe insula aia. Şi te trezești că trebuie să ajungi în niște puncte în care nu poţi ajunge. Uneori, dacă e o pantă foarte abruptă, lăsăm rucsacul jos, ne urcăm pe pantă, legăm o sfoară de un arbore, coborâm, ne luăm rucsacurile şi ne tragem de sfoară ca să ajungem. Asta s-a întâmplat de foarte multe ori, pentru că e foarte important să ajungem în puncte de astea stabilite de cei care au făcut proiectul.
h2: La un pas de moarte, în junglă: "A fost un moment psihotic"
- Ţi s-a întâmplat s-o păţeşti?
- Mi s-a întâmplat. Şi asta pentru că nu am respectat regulile. De exemplu, niciodată n-avem voie să plecăm singuri. Pentru că, dacă unul păţeşte ceva, cum n-avem telefon, n-avem semnal, trebuie să fie cineva acolo care să ajute sau să se ducă la tabără după ceilalți.
Într-o seară, după ce am terminat cu colectatul probelor, știam că am vreo 10 minute de mers până la pârâu.
Am plecat singur. Și, cum mergeam eu așa prin vegetație, am simțit că am călcat într-un cui foarte ascuţit. M-am uitat la picior, am văzut că nu am nimic, dar imediat a început să-mi pulseze mâna. Mi-am dat seama că mă muşcase un păianjen. Aveam un soi de paralizie. Și atunci chiar am crezut că mor.
M-am gândit imediat la ai mei, de acasă, ce-o să se facă dacă mor. Şi am zis să le las un mesaj video. Freud zice că atunci când te întâlnești cu moartea, e atât de greu să te gândești că tu mori încât nu te gândești la ce-o să faci tu dacă mori, ci la ce-o să facă ceilalți. Muţi frica de la tine la celălalt.
- Ce le-ai zis?
- Le-am că îi iubesc și să nu le pară rău că am murit, pentru că și dacă trăiam 3.000 de ani şi muream apoi, tot rău le părea. Şi în timp ce eram eu cu telefon în mână a început să mă lase durerea. Dar a fost un moment psihotic aş zice, că căzut acolo, îngrozit, şi, dintr-o dată, am văzut fețele oameniilor acestora pe care-i iubesc.
Dintr-o dată, ei erau acolo. Îi vedeam. Şi asta m-a liniştit foarte tare. După o vreme, mi-a trecut durerea şi am reuşit să mă întorc. De atunci n-am mai plecat niciodată singur. Unele reguli chiar trebuie respectate.
h2: "În junglele urbane sunt locuri mai periculoase decât în jungla însăşi"
- Când oamenii vor să remarce lipsa regulilor spun: "Unde suntem aici, în junglă?".
- Oamenii îşi imaginează jungla ca un spaţiu în care nu există reguli şi unde nu te poţi baza pe nimic. Însă eu vreau să spun că în junglă sunt reguli și că, dacă respecți regulile, ai șanse să supraviețuiești mult mai mult decât într-o junglă urbană.
Ştiu că lipsa regulilor reprezintă pentru oameni simbolul junglei. Dar eu mă duc în Brazilia de 10 ani și de fiecare dată am grijă de mine și respect regulile astea și reuşesc să mă întorc cu bine. Dar, dacă m-aș duce într-o favelă, nu cred că m-aș putea întoarce la fel de sănătos. Deci oamenii, plecând din junglă, au creat junglele astea urbane. Iar în junglele astea urbane am creat niște locuri mult mai periculoase decât jungla însăşi.
- Ai FOMO (fear of missing out, teama de a nu rata nimic, n.r.)?
- Cred că sunt un bun organizator al timpului, dar nu din frica faptului că aș putea rata lucruri, ci din altă frică. Sună macabru, dar este frica de moarte. Şi de fiecare dată când mă gândesc unde sunt pe scara vieții mele, când mă uit în jur și văd cât de spectaculoasă e lumea și ce frumoasă este, atunci îmi doresc să fac o groază de lucruri. Şi încerc să mi le organizez, ca să apuc să le fac.
Și, de obicei, toate sunt legate de două lumi: de lumea din interiorul nostru - și de aici toată fascinația pentru psihoterapie, pentru filozofie - și de lumea din exteriorul nostru – și de aici toată nevoia mea de a merge, de a căuta, de a înțelege.
- Te întreb așa ca la angajare. Ce ai vrea să știe lumea despre tine?
- Aș vrea să știe că sunt curios. Deci, pe mine curiozitatea și mirarea m-au salvat. M-au salvat de când eram copil. Am crescut într-un sat, iar universul din sat era foarte îngust, însă curiozitatea și mirarea m-au făcut să mi-l lărgesc, pentru că am ieșit și am descoperit natura.
Și apoi mi-am dat seama că, pe măsură ce am crescut, dacă în general adulții renunță la curiozitate și mirare, eu am avut norocul să le păstrez. Şi astea mă salvează încă. Deci eu sunt un curios care se miră și care caută.
h2: Descoperirea lui Stermin: cum comunică păsările între ele
- Și care merge pe teren, iar în urma expedițiilor tale cititorii descoperă o mulțime de povești captivante. Spune-mi însă ce ai descoperit tu?
- Un lucru pe care pot să zic că l-am descoperit și l-am publicat este legat de felul în care comunică păsările. Eu, când eram mic, am crescut cu gâștele. Şi eu puteam să vorbesc cu gâștele în felul în care vorbesc gâştele între ele. (râde)
După ce am crescut și am început să studiez păsările în teren, mi-am dat seama că ele comunică între ele, dar nu doar indivizii din aceeași specie. Există un nivel de comunicare interspecific. Deci păsările din specii diferite comunică între ele pe diferite paliere iar comunicarea asta e complexă. Și atunci am făcut tot felul de experimente de etologie, adică de comportament.
De obicei, păsările care stau în zone foarte dense și care nu se văd unele cu altele comunică prin cântec. De asta păsărelele care cântă stau în copaci sau prin mlaştină, iar cele care dansează, cum sunt fazanii sau rațele, stau în zone deschise, că au o scenă deschisă unde pot să-şi etaleze penajul. Dacă ar dansa o pasăre în stuf n-ar vedea-o nimeni, aşa că ea trebuie să comunice prin semnale, prin cântece.
O altă descoperire pe care am făcut-o ține de faptul că acum 10.000 de ani, peste Europa, a fost o glaciaţiune. Înainte de glaciaţiune, erau foarte multe păsări de baltă, de mlaştină. Ele au plecat, dar nu știam unde au plecat. Am făcut tot felul de studii genetice ca să vedem în ce direcție s-au dus și cum s-au întors ele după glaciaţiune. Şi am văzut că majoritatea au venit dinspre Asia și nu din Spania, pentru că în Spania nu existau mlaştini. Astea sunt studii de etologie, de genetică populațională.
h2: Cum ne "deschidem lumea" după epoca social media
- Cum te-au schimbat pe tine experiențele astea?
- Experiențele astea mie mi-au lărgit lumea, m-au învățat să admir, să fiu deschis și să nu mă mai compar foarte mult cu alții. Și să-mi dau seama că, de fapt, în fiecare dintre noi sunt toți oameni.
Asta nu înseamnă că trebuie să avem o lume în care să călătorim fizic, așa cum fac eu. Sunt oameni care sunt de o vastitate a ființei incredibilă și care nu s-au mișcat dintre munţi, cum era Noica. Şi a trăit în lumea aia îngustă de la Păltiniș, dar el a explorat cu spiritul și și-a păstrat o lume largă la nivel cultural. Noi trebuie să fim deschiși și să ne ducem înspre lume în diferite feluri, să ne lărgim lumea cât mai mult, cât mai mult, cât mai mult...
- Când ai timp pentru toate lucrurile astea? Să citeşti, să călătoreşti?
- Pe mine mă scoate din zona de confort frica de moarte. Există două feluri de oameni, unii care tolerează anxietatea și alții care nu o tolerează.
Eu nu tolerez frica. Dacă mă pun în pat și am impresia că este un monstru sub pat, eu nu mă acopăr cu plapuma și stau acolo. Ci, efectiv, mă uit sub pat să văd unde e monstrul. Dar mai e ceva. Marele meu noroc este că toate proiectele sunt parte din job-ul meu.
h2: "Natura îţi dă autonomie, independenţă şi libertate"
- În Făgăraş, se organizează expediţii al căror scop e supravieţuirea. Oamenii merg pe munte ca să doarmă în pădure. De ce fac asta?
- E un început. Eu făceam asta când eram copil. Natura e un paradox. Pe de o parte te cheamă, e spendidă, te fascinează. Dar te şi înspăimântă, pentru că e periculoasă. În momentul în care ne ducem în natură singuri, fără confortul pe care îl avem acasă, senzația asta de pericol ne face să ne simțim autonomi și independenți. Natura îți stă o formă de autonomie, de independență și de libertate.
h2: Experimentul pietonilor din pandemia COVID
- Ești profesor de etologie, de bioetică, de ecologie umană. Ce sunt astea? Ce predai tu acolo?
- Nici eu nu știu ce predau. (râde) Etologia este știința care se ocupă cu comportamentul animalelor. Noi studiem şi etologie umană, pentru că vrem să înțelegem şi oamenii. Şi facem tot felul de experimente.
De exemplu, imediat după ce a trecut pandemia, am făcut un experiment de evaluare a riscului.
Studenții mei s-au dus la trecerile de pietoni și acolo au înregistrat cine trece pe roșu. După care i-am trimis în mall ca să vadă cine nu poartă mască. În ambele experimentele, oamenii se expuneau riscului. Într-o zonă, se expuneau riscului de a fi călcaţi de maşină. În alta, riscului de a se contamina cu COVID.
Ei bine, am văzut că atunci când este vorba de trecut pe roșu, 3% trec pe roșu, pe când atunci când este vorba de a nu purta mască, 30% nu purtau mască. De ce? Undeva era un pericol vizibil, în cealaltă situaţie nu era un pericol vizibil.
Bioetica este un curs care îmi place foarte mult, pentru că vorbim despre relația pe care știința o are cu filosofia și cu etica. Încercăm să înțelegem dacă știința e bună sau nu și ne dăm seama că știința nu-i nici bună, nici rea, ci felul în care folosim descoperirile științifice e bun sau rău. Deci asta ne responsabilizează.
Ecologie umană este un curs foarte aproape de sufletul meu, pentru că explorăm relația noastră cu natura din toate perspectivele. Se crede că este cea mai interdisciplinară dintre toate ştiinţele. Pe de o parte, explorăm relația noastră cu natura din perspectiva materială, adică felul în care folosim natura, în care gestionăm resursele. Mai există o zonă în care explorăm relația noastră cu natura din perspectivă cognitivă: ce învățăm de la natură.
Dar mai există încă alte două planuri. Este un plan psihologic, unde vedem relația noastră cu natura din perspectivă psihologică: încercăm să ne găsim identitatea noastră în marea rețea a naturii și să vedem care sunt emoțiile care ne aduc aproape de natură. Și mai este planul care se ocupă de relația noastră filosofică cu natura. De aici au început toate expetițiile mele în triburi.
h2: "Aşa cum avem un simţ etic, cred că avem şi un simţ de a şti să ne purtăm cu natura"
- "Omul și natura. În căutarea timpului tribului pierdut" este titlu pe care l-ai ales pentru dialogul pe care îl vei purta cu Radu Paraschivescu sâmbătă, 18 mai, la Ateneul Român. E vorba de conferințele despre lumea în care trăim, organizate de Fundaţia Humanitas. Cu ce mesaj ai vrea să plece oamenii?
- Conferința asta aș vrea să fie o întoarcere la trib, dar nu o întoarcere în trib. Eu cred că în copilăria speciei noastre, noi am trăit în trib. Şi, după ce am devenit adolescenți, am plecat din trib și ne-am făcut orașe.
Ei bine, astăzi ne-am trezit cât de cât adulți și mi se pare că nu știm să ne descurcăm cu lumea. Adică nu avem bun simț față de natură, nu o respectăm. Când te uiți la cineva și vezi că nu are bun simț în societate, spui că nu are cei 7 ani de acasă. E bine mie mi se pare că noi, oamenii, am uitat anii din copilăria speciei noastră, unde am învățat cum să interacționăm cu lumea și de unde am luat niște valori care ne ajută să convieţuim cu natura.
Trebuie să ne amintim aceste lucruri şi să le aplicăm astăzi în viața noastră, ca să ne fie bine și nouă, și celor din jurul nostru, și lumii în care trăim.
„Dr. Livingstone, I presume” sau istoria senzațională din spatele unei replici de numai patru cuvinte
La o evaluare superficială, am putea fi tentați să-i încadrăm pe exploratori mai degrabă în categoria aventurierilor decât în cea a oamenilor de știință. Ar fi o regretabilă eroare și o mare nedreptate. Ce-ar fi știința fără exploratori? Cam același lucru ca Istoria fără arheologi. S-ar părea că a existat unu’, Tutankamon, s-ar putea ca Pământul să fie rotund, iar unde n-am ajuns încă sigur sunt lei.
Povestea de mai jos a rămas în istorie și a intrat în folclor grație unei replici de numai patru cuvinte. Este atât de des parafrazată, mai ales în filmele americane, încât nu te poți abține să te-ntrebi ce procent din public știe care era originalul și în ce context a fost rostit. Îmi place să cred că măcar dialoghiștii respectiv știu... "Dr. Livingstone, I presume", așa suna originalul din 10 noiembrie 1871. În 1866, scoțianul David Livingstone, medic, misionar protestant şi explorator (asta ca dovadă a ceea ce scriam săptămâna trecută, cât de incompatibile și supărate una pe alta suntcredința și știința), pleacă pentru a treia oară în Africa. Și dispare. Din 1869, nu se mai primeşte niciun semn de la el.
Pe urmele lui e trimis Henry Morton Stanley, jurnalist american născut în Ţara Galilor (sub numele John Rowlands, rebotezat după traversarea Atlanticului), fost reporter în Războiul Civil, ulterior reporter special în Imperiul Otoman, unde fusese luat prizonier, dar reuşise să scape (asta ca să ne lămurim cu ce se ocupa pe-atunci un jurnalist, dar, na!, nu se inventaseră calculatoarele, nici Internetul, să stai frumos la birou, să dai o căutare pe Google, câteva telefoane, eventual să-ți dea careva un pont și gata articolul de senzație).
În Africa, Stanley organizează o operaţiune de căutare cu 200 de cărăuşi (!), cu care parcurge o mie de kilometri în condițiile alea simpatice ale junglei, drept care expediţia se transformă într-un coşmar: oamenii mor pe capete din cauza bolilor tropicale, inclusiv cea provocată de musca țețe. Într-un final apoteotic, Stanley află că într-un trib ar trăi un om alb. În Africa, mă-nțelegi. Cin’ să fie, cin’ să fie?
Pleacă într-acolo şi găseşte albul înconjurat de băştinaşi. Vă imaginați tabloul, da? Doi albi în Africa secolului 19. Probabilitatea de a se întâlni era aproape zero, dar posibilitatea ca unul să-l recunoască pe celălalt era de 100%. Totuși, Stanley, politicos, prudent și – aș zice eu – nu fără umor, formulează doar o ipoteză: "Doctor Livingstone, I presume?".
De-ar fi fost doar această întâlnire istorică și această replică delicioasă, rămânea doar o poantă haioasă. Dar găsirea lui Livingstone de către Stanley n-a fost decât începutul colaborării dintre doi oameni extraordinari: au explorat împreună marginea nordică a lacului Tanganyika, demonstrând că nu are nicio legătură cu Nilul, așa cum se credea până atunci.
Din păcate, Livingstone moare în 1873, la 60 de ani, în Ilala Hill, din provincia de nord a Zambiei. Conform ritualurilor locale și recunoștinței pe care i-o purtau africanii, inima sa a fost îngropată aproape de locul morţii, sub un arbore mvula, în vreme ce trupul şi jurnalele de călătorie au fost transportate, în brațe, cale de mii de kilometri, până pe țărm și apoi în Anglia, de câţiva dintre oamenii săi credincioşi. Este îngropat la Westminster Abbey, iar documentele fac parte, pe bună dreptate, din patrimoniul naţional.
h2: Viața unui mare om, I presume
Născut într-o familie săracă, David Livingstone a fost nevoit să lucreze de la zece ani într-o țesătorie, urmând și școala la seral, deși ziua de lucru era de 14 ore. A făcut studii de medicină și teologie la Glasgow, după care și drept care Societatea de misionari din Londra l-a trimis ca medic și ca misionar în Africa de Sud. A învățat limba băștinașilor și s-a căsătorit cu fiica altui misionar, Robert Moffat.
Traversând deșertul Kalahari, a descoperit Lacul Ngami, iar doi ani mai târziu, în 1851, a înaintat spre nord-est, a traversat fluviul Zambezi, după care și-a amenajat,în așezarea Seshéké, baza pentru următoarea călătorie, care a început în 1853: a urcat pe Zambezi, apătruns pe un afluent vestic și a ajuns în bazinul hidrografic al fluviului Congo (singurul din lume care taie de două ori ecuatorul, știați?), continuându-și drumul până pe țărmul Oceanului Atlantic, la Luanda.
Apoi a navigat în amonte pe Congo până la izvoare, a trecut în bazinul lui Zambezi și, coborând pe acest fluviu, a descoperit cascada Victoria (cea mai lată din lume, 1.700 de metri!), atingând pe urmă țărmul Oceanului Indian la Quelimane, în Mozambic, și încheind astfel, în 20 mai 1856, traversarea vest-est a continentului african.
Dacă v-ați pus întrebarea, cel mai scurt drum de azi între Luanda, capitala Angolei, și Quelimane are 3.728 km. După aşa realizare, se-ntoarce cu familia sa în patrie, dar n-apucă să-și tragă sufletul decât doi ani, căci este numit consul la Quelimane și revine Africa împreună cu soția, fiul și fratele său în 1858.
Adică să fie diplomat și să stea la birou? Neee! Începe a doua mare călătorie, în care explorează cursul inferior al lui Zambezi, plus afluentul său nordic Shire, descoperind cascada Murchison. Cartografiază pentru prima oară lacul Shirwa și cercetează marele lac Nyassa, căruia îi întocmește prima hartă exactă. Își continuă expediția și după moartea soției sale, apoi pleacă un pic la Londra, dar revine în 1866 unde-l trăgea ața. Urcă pe râul Ruwuma până la izvoare, traversează munții care acum îi poartă numele, în Tanzania, și mă opresc aici, că am obosit povestind.
Bântuind pe urmă cu Stanley, cum ziceam, moare pe țărmul Lacului Bangweulu. Era bolnav de ceva vreme, dar asta nu-l oprise din explorări. Și nu doar din explorări. A fost un important militant împotriva sclaviei negrilor – de aici recunoștința despre care am pomenit. Campaniile desfășurate de el, combinate cu ineditul funeraliilor sale, au contribuit decisiv la abolirea sclaviei în Africa de Est, ceea ce s-a întâmplt în 1873.
h2: Bula Matari și după moarte
După moartea lui Livingstone, Stanley, consacrat printre congolezi drept Bula Matari ("Spărgătorul de roci" sau, am zice noi, Sfarmă-Piatră! – pentru că a inițiat și condus lucrările construcţiei primului drum modern din regiune, lucrare pentru care, fireşte, s-au aruncat în aer multe stânci), a continuat explorările de unul singur, a parcurs vreme de trei ani traseul sinuos al fluviului Congo, a întemeiat Statul Liber Congo (pe bune, nu vă mint!), sub autoritatea Regelul Leopold al II-lea al Belgiei – care sponsorizase expediţia – şi, pentru că așa se întâmplă, a intrat în numeroase încurcături, inclusiv diplomatice, fiind acuzat ulterior de te miri ce, inclusiv de răspândirea bolii somnului de-a latul Africii!
S-a stabilit ulterior la Londra, unde s-a căsătorit, a fost numit Cavaler al Marii Cruci (nicio legătură între cele două, nu fiți răutăcioși) și a ajuns în Parlament ca membru unionist liberal. A murit în 1904, iar pe neşlefuita, sălbatica lui piatră de mormânt scrie, așa cum ceruse: "Henry Morton Stanley, Bula Matari, 1841–1904, Africa"!
Provenit și el dintr-o familie săracă, muncise de mic, fiind crescut de bunicul său Moses Parry, un măcelar cândva prosper, acum nu. După moartea acestuia, Stanley a locuit o vreme cu alte rude, după care a fost trimis la unitatea de muncă pentru săraci St Asaph. Supraaglomerarea și lipsa de supraveghere au dus la abuzarea sa de către băieții mai mari, dar și de către directorul casei de muncă, care, conform unui istoric, l-a și violat...
La 15 ani era băiat de cabină pe o linie de pacheboturi, iar la 17 ani ajungea la New Orleans ca elev de marină. A fost adoptat de Henry Hope Stanley, un comerciant bogat,care i-a oferit un loc de muncă. Recunoscător, tânărul a luat numele acestuia. A luptat în Războiul Civil, consecutiv, de ambele părți! Vremuri complicate... S-a alăturat Marinei americane în 1864 și a performat la bordul navei USS Minnesota. După război, a devenit jurnalist. În 1867, împăratul Etiopiei, Tewodros al II-lea (personaj central în romanul "Theodoros" al lui Mircea Cărtărescu, care pornește de la legenda că acesta era... român) a luat ostatici mai mulți britanici.
A fost trimisă o echipă pentru eliberarea lor, Stanley însoţind-o drept corespondent special al New York Herald. Ulterior, a fost reporter al Revoluției spaniole din 1868. În 1890, la aniversarea a 25 de ani de domnie a lui Leopold, Stanley a fost prezentat drept erou (ceea ce și era), iar regele i-a acordat Ordinul lui Leopold.
Nu e nevoie să mai atribui celor doi exploratori vreun atribut. Presupun...
Zilnic îmi bea ceaiul sau cafeaua în spatele fânăriei noastre unde ne ținem sculele de grădinărit. Fostul proprietar depozita aici fânul pentru vacile ce sălășuiau alături în grajd, depozit de lemne în prezent.
Îl inteleg bine pe italian. Și noi observăm și vorbim cu plantele. Dăruim lor tot efortul nostru pentru a crește în curtea noastră. Și câte sunt!
Să vizităm cu ochii minții aleile grădinii cu iz de Toscana din Banpotoc:
"
Toscana din Ardeal. Cum arată grădinile gândite de un italian care adună mii de turiști săptămânal în Transilvania
În satul hunedorean Banpotoc de pe Valea Mureşului, între Deva şi Simeria, un italian a amenajat, pe o suprafață de aproape patru hectare, o grădină botanică în stil renascentist italian, cu labirinturi din tufișuri, fântâni arteziene, răzoare de flori și felurite obiecte de decor vintage aduse din Italia. "Toscana de acasă", o numesc vizitatorii români.
Grădina se numește I Giardini di Zoe. Proprietarul ei, Giovanni Salvatelli, în vârstă de 77 de ani, a numit-o după nepoata sa, Zoe, după cum însuși povestea, într-un interviu pentru TVR, în 2020. "Într-o grădină găsești echilibru", mai spune italianul. Asta mai poate însemna și numele grădinii, adaugă el.
La ea ajungi cu mașina ieșind din autostrada A1 Sibiu-Deva înaintea orașului Simeria, Hunedoara, și încă o porțiune de 10 kilometri pe un drum județean. Ori cu trenul până în gara aceleiași localități, un nod feroviar important în zonă. Iar de-acolo cu un taxi.
5 ore durează, aproximativ, drumul de la București la Banpotoc cu mașina. De la Cluj și Timișoara se fac 2 ore, de la Brașov - 3 ore și 15 minute, din Sibiu o oră și jumătate.
Deși a fost deschisă publicului din 2018, I Giardini di Zoe a devenit abia în ultimul an o atracție turistică serioasă pentru publicul tânăr. Pentru cei care vin, fac poze și le postează pe Instagram sau TikTok. "Cu câțiva ani în urmă, pe Facebook găseai majoritatea pozelor de la turiști, iar media de vârstă era undeva între 30 și 40 de ani", spune pentru HotNews.ro Ramona Morar, cea care administrează, alături de soțul ei, grădina din Banpotoc.
Femeia locuiește chiar într-o casă amenajată în interiorul grădinii. Tot acolo se găsește și locuința seniorului Salvatelli, care vine în România de câteva ori pe an. "În general, vine de la sfârșitul lui februarie și stă cât îl lasă sănătatea: două, trei săptămâni, o lună, după care iar pleacă în Italia, unde e obișnuit cu clima, cu mâncarea ș.a.", povestește Ramona Morar.
Nici noi nu l-am găsit "acasă" în Banpotoc pe senior Salvatelli. Am vizitat grădina pe 2 mai, în joia însorită din Săptămâna Mare.
h2: Prima afacere în România a italianului Giovanni Salvatelli
Italianul în vârstă de 77 de ani a venit pentru prima dată în România în 2003 ca să deschidă o fabrică de pantofi în județul Hunedoara. "Se găsea mână de lucru calificată atunci, pentru încălțăminte, în județul Hunedoara, pentru că mai existau aici, din vremea comunismului, alte câteva fabrici, dar și o școală profesională. Existau și facilități pentru investitori atunci, fiind județ defavorizat", povestește Ramona Morar.
"Am venit acum mulți ani să lucrez în România, unde m-am simțit ca un oaspete. Am fost bine primit", a povestit și antreprenorul italian, la TVR. "Și am simțit că ar trebui să fac, la rândul meu, un gest frumos. Să aduc un semn de mulțumire celor care m-au primit printre ei", a adăugat el, vorbind despre ideea de a amenaja în satul românesc o grădină ca-n locurile sale natale.
De altfel, deviza sa în viață, adaugă Salvatelli, a fost dintotdeauna "Am ceea ce am dăruit". "Io ho quel che ho donato", în italiană. "E o frază ce datează din secolul al XV-lea și pe care scriitorul italian Gabriele D'Annunzio a parafrazat-o în multe din scrierile sale", explică senior Salvatelli.
Zicala este scrisă și pe o cupolă situată în mijlocul grădinii - unul dintre locurile preferate de turiști acum pentru selfie-uri - pentru că "e mai bine să dăruiești decât să primești", e de părere Salvatelli.
Unul dintre locurile preferate de turiști pentru selfie-uri
h2: "Acum 15 ani, erau doar pruni sălbatici"
N-a avut o inspirație anume, ci doar locurile sale natale, confirmă și Ramona Morar. Giovanni Salvatelli vine din zona Ancona, regiunea Marche, "pe partea cealaltă de Toscana", potrivit administratorei.
Aproape două decenii au trecut de la prima plantă pusă în pământ și ceea ce vedem astăzi, mai spune Morar.
"Acum 15 ani, erau doar pruni sălbatici", își amintește și Giovanni Salvatelli, potrivit TVR. "La prima vizită aici, am simțit că locul acesta are ceva pozitiv. Cum spuneau și romanii în antichitate, orice loc are un spirit pozitiv al său. Așa e și cu acest loc, are un spirit pozitiv. Chiar dacă nu-l vedem. Și sper că el se numește Zoe".
h2: Grădinăritul ca o formă de meditație
Antreprenorul italian a folosit grădinăritul ca o formă de meditație, ca să scape de stresul cotidian: "Când lucram și eram nervos sau preocupat, veneam aici (n.r. în grădina de la Banpotoc) și în jumătate de oră mă relaxam. Sunt anumite locuri care, dincolo de înțelegerea noastră, au o încărcătură pozitivă".
"Sunt convins că plantele ne percep chiar și emoțiile", a mai spus Salvatelli, potrivit sursei citate.
"E o mare bucurie să le vezi cum se dezvoltă. Atunci când iei bulbul, planta tânără, și o vezi apoi cum crește. Așa cum o mamă își vede copiii crescând. Ele sunt vii. Nu ne dăm seama, dar plantele ne recunosc când ne aflăm în preajma lor, la fel cum ar face un cățel sau o pisică. Dacă te porți frumos cu ele, dacă le hrănești, dacă le îngrijești, eu sunt convins că plantele ne percep chiar și emoțiile".
h2: "Nu este o afacere și-atât, ca să ne îmbogățim. E multă muncă în spate"
Iar dacă plantele au vârstă, atunci unele sunt adolescente de 20 de ani. Acei ienuperi care dau aerul de Toscana, după cum ne povestește administratora locului, au fost plantați "în prima toamnă petrecută aici, în 2003".
"Marile plantări s-au făcut la doi, trei ani după, într-adevăr. Tot ce vedem aici, acum, s-a construit în circa 20 de ani. Și obiectele de decor pe care le vedeți, vaze, coloane, fatani din piatră vulcanică, și alte obiecte din fontă, au fost cumpărate de domnul Giovanni din Italia, din diverse anticariate, și apoi recondiționate", explică Ramona Morar.
"Nu este o afacere și-atât, ca să ne îmbogățim, cum am mai văzut prin ziare, că gata, am dat lovitura! Nu. Vizitatorii trebuie să știe asta", adaugă femeia.
"Toate încasările care vin din bilete se reinvestesc în întreținerea ei, dar și în extinderea grădinii. Se vor mai amenaja încă alte patru hectare, dar mai durează… Domnul Giovanni nu ține nimic pentru el. Doar cine nu are o bucată de grădină nu știe… E o muncă titanică în spate. Dacă le-am lăsa un singur sezon neîngrijite, nu s-ar mai vedea mare lucru. Iar domnul Giovanni a fost foarte motivat de oameni și de interesul lor pentru grădină", mai spune Morar.
h2: "În cursul săptămânii e mai gol"
Cei mai mulți turiști, veniți din toate colțurile țării, își fac apariția în weekend - vineri, sâmbătă și duminică. "În cursul săptămânii e mai gol", ni se confirmă și de la casa de bilete. Aproximativ 500 de persoane au vizitat I Giardini di Zoe de 1 mai, dar sunt zile când numărul depășește 1000 de vizitatori pe zi. Maximul a fost de 1500 de turiști.
Un bilet costă 20 de lei și poți sta cât timp vrei. Programul de vizită începe la 09:00 și se termină la ora 20:00, cu ultima intrare la ora 19:00.
În interior, există și o terasă unde poți bea cafea, sucuri sau bere și poți mânca înghețată. Din păcate, nu înghețată italiană autentică.
h2: 35.000 de lalele au fost plantate anul acesta
Ce au făcut nou anul acesta? "Am plantat 35.000 de bulbi de lalele. Vrem să-i bucurăm pe vizitatori cu mai multă culoare", explică Ramona Morar.
"Ne dorim să fim un reper pentru România și să arătăm că se poate construi ceva frumos, care să atragă turiști, cu eforturi omenești și financiare, dar semnificativ mai mici decât ale primăriilor. Mereu am crezut în zicala «fă rai din ce ai!». Acesta e raiul nostru și vă invităm și pe voi să-l descoperiți, mai ales că urmează să înflorească acum și trandafirii", a mai transmis administratora.
h2: Regulile de vizitare
Grădina are și câteva reguli stricte de vizitare. De exemplu, plimbarea în grădină se face doar pe aleile pietonale, iar copiii trebuie supravegheați de adulți pe toată perioada vizitei.
Nu este permisă intrarea cu animale, însă există "două boxe la umbră", potrivit Ramonei Morar, unde câinii își pot aștepta stăpânii. La intrarea în grădină există și o parcare gratuită pentru cei care vin cu mașina personală.
De asemenea, este interzis accesul în grădină cu biciclete, role, trotinete, frisby și skateboard.
Pentru că nimic nu este perfect, unii vizitatori au fost nemulțumiți de faptul că nu li s-a permis accesul pe alei cu cărucioarele pentru copii, potrivit recenziilor de pe Google, dar și pentru faptul că nu există locuri special amenajate pentru cei mici.
"Nu este un loc prietenos pentru copiii energici", atrage atenția un turist.
"Nu prea avem opțiuni pentru cărucioare, dar ne gândim să amenajăm locuri de joacă", transmite administratora I Giardini de Zoe.
De asemenea, alți turiști au atras atenția că nu sunt suficiente bănci în grădină sau "locuri special amenajate pentru odihnă".
De mai multe zile suntem la casa noastră de pe malul Ialomiței. Citesc și urmăresc cât mai puțin știrile despre cei implicați în cavalcada electorală, europarlamentare, locale.
Pentru Capitală și pentru sectorul bucureștean unde locuiesc sunt nume de oameni ori slab pregătiți în domeniul administrației, ori dintre cei care nu au realizat nimic sau aproape nimic în perioadele anterioare când au avut frâiele puterii. Un exemplu elocvent, doamna Firea-Pandele.
Am încercat să accesez pe internet site-ul relitatea.com. Pac la război! Cu litere de o șchioapă sunt întrebat cu cine votez la Capitală. Răspund sincer:
Nicușor Dan
Ulterior sunt întrebat cu cine votez la Sectorul 5 unde am domiciliul stabil. Băi frate, ăștia m-au luat la fix! Eu sunt acum în județul Prahova și am fost și ieri când cei de la Realitatea m-au chestionat. Pare ireal. Datele personale sunt cunoscute de UNII, ba și Ip-ul tabletei mele. Răspund de-al dracului:
Dimitrie.....Un avocat din USR, candidat la Primăria Sectorului 5.
În seara asta PRIVESC, din doi în doi, canalele de Televiziune. Aceleași personaje prăfuite, un general, tare în gură, o avocată clănțănitoare, un sociolog etc. Iaca și sondajul lui Mirel. Pe locul I la Primăria Capitalei este Nicușor Dan.
Cea urmat a fost de mare jale și urlete. Cum, domnul Piedone, " zeul lor " , nu este pe primul loc în preferințele bucureștenilor. Și tot așa, în continuare.
Am luat stick-ul și am înnegrit și eu tableta.
Bucureștenilor, veniți cât mai mulți la urne să le stricăm aranjamentele!
De ce ar trebui să lăsați insectele să vă mănânce plantele / Grădinari din întreaga lume adoptă o nouă filozofie: grădinăritul care acordă prioritate insectelor, nu plantelor
Sursa foto: Unsplash / Niv Singer
Peste tot în lume există insecte care depind de plante pentru hrană. Ele ronțăie tulpinile și sfâșie frunzele în bucăți, fac tăieturi și găuri în vegetația altfel imaculată. Pentru unii grădinari, acest lucru este o anatemă. Dar alții recunosc că este o parte naturală a modului în care funcționează ecosistemele – și că fără un ecosistem bogat în insecte, nu ar exista grădini, relatează BBC.
În ultimele câteva decenii, o criză globală masivă a afectat populațiile de insecte, care scad cu o rată cuprinsă între 1% și 2% în fiecare an. Acest lucru înseamnă că, practic, orice intervenție care ar putea ajuta aceste creaturi este valoroasă. Din ce în ce mai mulți oameni „plantează pentru polenizatori", un sondaj realizat în 2022 relevând că unul din trei adulți americani cumpără plante pentru a ajuta fauna sălbatică, o creștere de 26% față de 2020. Acest lucru ajută la asigurarea existenței unei cantități mari de flori sălbatice native pentru a furniza nectar albinelor și altor insecte.
Ce spun experții
Frumoasa tufă de trandafiri roșii dintr-o grădină care aparținea anterior lui Hayley Jones, entomologul principal de la al Societății Regale de Horticultură din Marea Britanie (RHS), a fost adesea subiectul unor dezbateri între ea și soțul ei.
„Lui îi plăceau florile – dar mie îmi plăcea să mă uit la fierăstrău", a declarat Jones pentru BBC. Diferite specii de larve de muște de fierăstrău vizau trandafirul, își amintește ea – unele ronțăiau frunzele, în timp ce altele aveau obiceiuri culinare foarte speciale. „Există o specie care rostogolește frunzele", spune ea. „Îl mănâncă din interior". Un burrito pentru un gândac.
Deteriorarea frunzișului trandafirului nu a deranjat-o niciodată cu adevărat pe Jones și, în general, ea spune că îi place să privească larvele și omizile cum se înfruptă din plante.
Dacă plantați lucruri destinate să fie mâncate, veți încuraja în mod natural următoarea verigă din lanțul trofic, deoarece prădătorii, cum ar fi păsările, vin și ei în grădina voastră. O grădină bine echilibrată nu ar trebui să fie devorată până la pământ și lăsată în paragină – acest lucru nu ar trebui să se întâmple niciodată într-un sistem biodivers, spune Jones.
După ce a lucrat pentru RHS timp de aproape un deceniu, Jones spune că a observat tot mai mulți grădinari care își exprimă toleranța față de ierbivore. Întrebarea frenetică „Cum o omor?" a celor care se ocupă de plante a devenit mai puțin frecventă, explică ea. Și mulți oameni se bucură de faptul că specii de insecte foarte atrăgătoare pentru ochi vizează uneori anumite plante – cum ar fi omizile de șoim-elefant, care adoră să mănânce fuchsia.
„Am auzit cu siguranță oameni spunând că speră ca fuchsia lor să fie mâncată pentru că [omida de molie-șoim] este pur și simplu atât de spectaculoasă", spune Jones.
O altă omidă pe care unii grădinari europeni se bucură să o urmărească este omida molidului, care se hrănește cu plantele cu flori mullein și buddleja. Apoi, există omizi de molie cinabru, care au dungi negre și portocalii foarte izbitoare. Acestea au tendința de a se hrăni cu ambrozie.
În general, insectele care consumă plante nu ar trebui să fie numite dăunători, susține Jones – ele sunt doar ierbivore.
„Grădina mea este în primul rând pentru insecte", spune Matthew Shepherd, director de informare și educație la Societatea Xerces pentru conservarea nevertebratelor din SUA, o organizație non-profit care folosește știința pentru a proteja viața sălbatică. „Devine destul de zdrențuită doar pentru că sunt atât de multe lucruri care mestecă și ronțăie", spune el. Pe Shepherd nu-l deranjează deloc acest lucru. Petrece ore întregi doar urmărind o varietate de insecte diferite care își umplu burțile.
O plantă cheie pentru grădinarii americani care ar trebui să aibă în vedere cultivarea în mod special în beneficiul insectelor este lăptișorul de matcă, spune el. Acest lucru se datorează faptului că omizile extraordinar de frumoase, dar pe cale de dispariție, ale fluturelui Monarh adoră să mănânce lăptișor de matcă, la fel ca și omizile de molie. Însă oamenii ar trebui să aleagă un soi de lăptișor de matcă care este nativ pentru zona în care locuiesc, subliniază el.
„Trebuie să cultivați lăptișorul de matcă care va răsări în perioada potrivită a anului, dacă monarhii trec prin regiunea voastră", spune el. Din păcate, acum că această specie de fluture migrator uimitor este mult mai rară decât era, el nu o mai vede în propria grădină – deoarece parcela sa este situată chiar la marginea de nord-vest a arealului lor.
Insectele se confruntă cu tot felul de amenințări, și la o scară gigantică. De exemplu, utilizarea pesticidelor pe suprafețe vaste de terenuri agricole. Ar putea părea puțin probabil ca micile grădini private să poată face o mare diferență în ceea ce privește declinul lor. Dar Shepherd insistă că pot: „Vorbim despre animale mici, așa că suprafețele mici ajută".
Diverse studii indică faptul că deciziile simple luate de grădinari pot afecta abundența insectelor. Un studiu din 2016 a examinat modul în care mărimea și caracteristicile grădinilor din California au influențat numărul de albine, de exemplu. S-a constatat că faptul de a avea multe flori și petice de sol gol, în care își fac cuibul unele albine, a influențat pozitiv numărul insectelor. Dar natura nu reacționează întotdeauna exact așa cum ne-am putea aștepta. Un alt studiu, realizat în Marea Britanie în 2005, a constatat că anumite petice de urzici nu atrag în mod automat o mulțime de omizi de fluturi, despre care se știe că se hrănesc cu aceste plante. Cu toate acestea, ele au atras alte insecte care preferă urzicile.
Vicepreședintele PSD Mihai Tudose, dezlănțuit la adresa lui Mircea Geoană: ”Nu reprezintă pe nimeni, nu reprezintă nimic! Nu-l votează nimeni. Da, o să ia 3%, 4%, am înţeles! Am mai văzut zei de-ăştia. Sunt sătul de Batmani!”
Vicepreşedintele PSD Mihai Tudose îl ironizează pe Mircea Geoană şi minimizează sondajele care îi dau acestuia şanse mari la alegerile prezidenţiale din acest an. „Da, o să ia 3%, 4%, am înţeles! Am mai văzut zei de-ăştia. Sunt sătul de Batmani!", afirmă Tudose la Prima Tv, transmite News.ro.
„Iertaţi-mă! A vorbi despre Mircea Geoană, a vorbi despre nimic. Iar mai apare câte un sondaj făcut prin Brazilia care îl dă zeu. Eu am stat înainte de a veni la emisiune cu vreo 20 de inşi, nu au pomenit de acest personaj. E aruncată tot de el pe piaţă. Cine să-i dea, să negocieze ce? El ce să dea în schimb? Nu se bate pe nimica, haideţi, lăsaţi-mă! Fiindcă nu reprezintă pe nimeni, nu reprezintă nimic! Nu-l votează nimeni", a afirmat Mihai Tudose, la Prima Tv, întrebat dacă PSD ar putea să propună o funcţie la nivel european din partea Românei lui Mircea Geoană, pentru ca acesta să nu intre în competiţia pentru alegerile prezidenţiale.
Acesta e de părere că Mircea Geoană ar avea un scor electoral foarte mic.
„Da, o să ia 3%, 4%, am înţeles! Am mai văzut zei de-ăştia. Aţi spus dumneavoastră că am început în 92 politica. Sunt sătul de Batmani!", adaugă Tudose.
Acesta susţine că „sub nicio formă" nu îi acordă lui Mircea Geoană şanse la alegerile prezidenţiale.
„Mai ales cu aura asta de salvatorul care vine pe un cal alb, eventual trimite şi buzduganul cu două zile înainte să ne anunţe că a venit şi mamă, ce şmecher e el. Să negocieze ce? Nu mă interesează ce spune domnul Geoană, mă interesează ce spune lumea", adaugă Mihai Tudose.
El se arată sceptic că Mircea Geoană ar putea aduna „zeci de milioane de euro"; cât costă o campanie prezidenţială.
Tudose susţine că este „exclus" ca PSD să îl susţină pe Mircea Geoană pentru alegerile prezidenţiale, adăugând că PSD îşi „doreşte" să îl susţină pe Marcel Ciolacu la alegerile prezidenţiale din acest an.
El spune că îşi doreşte ca PSD să aibă propriul candidat în persoana lui Marcel Ciolacu.
Premierul Marcel Ciolacu a afirmat miercuri, întrebat dacă România va cere, în negocieri, să aibă funcţia de comisar european pentru Apărare, că ţara noastră deja a început să negocieze. El a pronunţat „portofelu’", în loc de „portofoliu", referindu-se la această funcţie pe care ar putea-o negocia statul nostru la nivel european. De asemenea, chestionat dacă secretarul adjunct al NATO Mircea Geoană ar putea fi o opţiune luată în considerare pentru această poziţie, liderul PSD a răspuns: „Nu, nu mi-a trecut prin cap". „Acum că m-aţi întrebat, chiar mă întrebam cum o să arate Mănăstirea Voroneţ cu Hristos a Înviat, fără sigla NATO, doar cu sigla Comisiei", a completat şeful Guvernului.
În replică,Geoană afirmă că nu este interesat de niciun „portofel" la nivel european şi nici de vreo altă funcţie la nivel internaţional. „Sunt interesat să pot să dau înapoi ţării mele într-o formă sau alta ceea ce am de oferit", afirmă Geoană, precizând că „nu trebuie să fii neapărat preşedintele României ca să poţi să contribui".
Disclaimer: - G4Media nu a cerut și nu a primit niciodată fonduri guvernamentale direct sau sub forma unor campanii de informare. Acesta este un ajutor de stat mascat care distorsionează piața de media și este inacceptabil. De asemenea, G4Media nu acceptă bani de la partidele politice în afara campaniilor electorale. Publicitatea electorală marcată ca atare este normală în perioada alegerilor.
- G4Media nu a primit și nu acceptă reclame de la industrii precum jocuri de noroc, pariuri, alcool și tutun. Este strict opțiunea G4Media. Nu promovăm vicii care pot distruge sănătatea, viața sau cariera unor oameni.
"Jurnaliştii de la Recorder au publicat, sub titlul "Cartelul din Carpaţi", o investigaţie care îl vizează pe primarul oraşului Sinaia, Vlad Oprea, relatând despre proprietăţi deţinute de acesta prin interpuşi, inclusiv un castel în localitatea Orthez, din Franţa, despre vila pe care acesta şi-a construit-o în Sinaia, într-o zonă considerată rezervaţie arhitecturală, care beneficiază de drum privat avându-l drept unic utilizator pe Oprea, despre licitaţii trucate, despre implicarea unei firme deţinute în acte de mama edilului în diverse afaceri, despre oameni apropiaţi instalaţi în posturi cheie. Oprea, care a refuzat să discute cu jurnaliştii de la Recorder şi de la Centrul de Investigaţii Media (CIM) pe tot parcursul anchetei jurnalistice, a reacţionat după publicarea acesteia, declarând la Europa FM că nu are nicio afacere care să se fi declanşat datorită poziţiei sale şi că materialul este unul „plătit", "un material de campanie".
