„Statul nu e capabil, am decis să facem noi”. Valeriu Nicolae începe, într-o zonă-ghetou a Bucureștiului, construcția unei grădinițe pentru copii defavorizați

Tagul "audio" nu este suportat de browser-ul tău.
Klaus Iohannis este primul șef de stat european care primește un premiu din partea Consiliului Atlantic din SUA, în semn de „recunoaștere pentru cariera sa și rolul său de lider transatlantic" (n.r. Distinguished Internațional Leadership Award). Această distincție vine la finalul mandatului său de președinte al României și într-un moment în care aspiră la funcția de secretar general al NATO.
Dacă americanii îl văd „lider cu performanțe", analiștii politici din România, cei care au urmărit parcursul profesional al lui Klaus Iohannis, consideră că ultimele vizite de lucru au avut, de fapt, un obiectiv clar: „de a-și consolida imaginea la nivel național și de a atrage susținere pentru funcția de secretar general NATO.
„Orice vizită oficială întărește relațiile bilaterale. Este benefic pentru țară, pentru parteneriatele economice, politice și chiar pe Apărare. Cu toate acestea, hai să nu fim ipocriți și să vedem care e substanța: aceste parteneriate au existat cu mult înainte de Iohannis, poziționarea noastră geografică permite primirea militarilor NATO, nu Klaus Iohannis a negociat aderarea României în NATO. Deci, el poate fi premiat, în opinia mea, pentru felul în care se raportează acum la oficialii NATO și la cei ai Comisiei Europene, nu pentru felul în care a implementat în țară strategiile UE și ale Alianței Nord-Atlantice. Și asta reiese foarte bine din raportul de stat al SUA, din cel al Comisiei Europene, unde sunt enumerate clar rezultatele României în plan economic, politic, în combaterea corupției.
Mai exact, nu sunt rezultate în aceste domenii, potrivit oficialilor americani și occidentali", a precizat Andrei Vlăduțescu, analist politic, cercetător în relații internaționale la Universitatea de Stat din Triese (Italia), pentru Ziare.com
Pe de altă parte, politologul Cristian Pîrvulescu consideră că susținerea lui Klaus Iohannis este vizibilă la nivel european, iar Alianța Nord-Atlantică ar avea „interese" să susțină un candidat pentru o funcție de conducere din NATO, un lider din est.
Decanul Facultății de Științe Politice din cadrul Universității București, Cristian Preda, se arată sceptic cu privire la „meritul" lui Iohannis de a obține distincții de lider, atât din partea SUA, cât și a unor organizații din Europa.
„Klaus Iohannis e perceput în țară, dar și-n alte state-membre ale UE, ca un politician avid de onoruri, demnități, medalii și decorații, nu ca unul dedicat unui interes general. Numirea lui într-o funcție precum cea de secretar general al NATO ar fi percepută ca un premiu dat unui chiulangiu, nu ca pe recompensa meritată de un elev silitor și darnic", s-a exprimat politologul Cristian Preda, pe blogul comunitatealiberală.ro.
Președintele Klaus Iohannis, „colecționar" de premii și distincții. Sociolog: „Acestea contează pentru oameni când se reflectă în nivelul de trai"
Consultată de Ziare.com, Daniela Ionașcu, sociolog, susține că, la nivel de relații între state, este firesc să se acorde distincții, premii simbolice, însă, pentru cei mai mulți cetățeni, acestea vor avea valoare dacă se reflectă în nivelul de trai.
„Dacă este vorba despre un premiu pentru combaterea corupției, pentru conducere, atunci oameni vor spune „bun", „bravo", dacă la nivel de percepție publică există ideea că nivelul de trai este unul cu adevărat pentru a primi o diplomă. În caz contrar, acestea rămân satisfacții profesionale, personale, pentru cel care le primește", s-a exprimat sursa menționată.
În trecut, președintele Klaus Iohannis a mai fost premiat la nivel internațional. În vara anului 2023, a primit premiul „Franz Werfel", pentru drepturile omului, acordat de Centrul împotriva expulzărilor din Bonn (Germania). La ceremonia de decernare a acestei distincții, a participat și ministrul Justiției din Germania, care a lăudat România, pentru progresul în ceea ce privește lupta împotriva corupției.
Conform Administrației Prezidențiale, din 2010 până în prezent, președintele Klaus Iohannis a primit 14 premii internaționale și naționale, iar, din 2006, Iohannis a „colecționat" 29 de distincții de stat. Acestea au fost acordate, în general „pentru promovarea democrației, apărarea drepturilor omului.
SUA îl premiază pe Iohannis, dar recunosc că mita este una dintre marile probleme ale României
În raportul de stat al SUA pe anul 2023, reiese că România se „confruntă cu corupție guvernamentală gravă".
„Printre problemele semnificative legate de drepturile omului, s-au numărat rapoarte credibile privind: tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante aplicate de către guvern sau în numele guvernului; corupție guvernamentală gravă. „Mita a fost percepută ca fiind frecventă în sectorul public, în special în sistemul de sănătate. Mass-media a relatat că, în cursul anului, Direcția Națională Anticorupție a urmărit penal peste 50 de cazuri legate de corupția din sistemul de sănătate, inclusiv cazuri împotriva unui manager, șapte medici și trei directori de spitale."
Corupția și utilizarea abuzivă a fondurilor publice au fost larg răspândite", se arată raportul de stat al SUA.
Comunicarea electorală este crucială în campania din 2024. Publică mesajul tău pe Ziare.com pentru a ajunge la milioane de români care accesează site-ul lunar. Ofertele pot fi solicitate la
publicitate@ziare.comȚi-a plăcut articolul?
Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent
Verdicte taioase ale scriitorului Gabriel Liiceanu la adresa conducatorilor tarii si a clasei politice, in general. Liiceanu atrage atentia ca leadership-ul romanesc este macinat de coruptie: „Oameni putini, cateva sute de mii, paralizeaza o societate de 20 de milioane".
„Ceva gripeaza societatea. Lucrul care gripeaza societatea, va spun de la inceput, pentru ca ma obsedeaza treaba asta de multi ani, este gradul de coruptie al administratiei publice. Asta insemnand de la primarii comunelor pana la varfurile societatii politice.
Lantul coruptiei este teribil si este intins ca o caracatita peste societatea romana. Oameni putini, cateva sute de mii, paralizeaza o societate de 20 de milioane. Pentru ca tot ceea ce producem noi prin initiativa, priceperea, competenta a institutiilor private, libere, care creeaza bugetul acestei tari prin taxe, totul este furat la nivelul coruptiei aparatului de stat. Nepotisme, furt, deturnari. Nu spun toate lucrurile astea pentru ca asa-mi inchipui, ci pentru ca exista rapoarte ale DNA-ului facute pe ultimii 20 de ani, iar lectura lor iti de frisoane.
La varf, avem o tara de infractori corupti. Ei ne blocheaza. Daca am fi putut sa fim o tara cu coruptie mica, cum sunt, sa zicem, marile tari civilizate ale nordului Europei, noi am fi aratat astazi cel putin asa cum arata Austria. De aici vine drama.
(…) Sunt foarte putini oameni politici care deschid gura si care au un raport cu adevarul. Adevarul lor se raporteaza la interesele pe care le naste, in fiecare om care ajunge acolo, puterea. Coruptia inseamna urmatorul lucru: abuzul legat de o functie, deci de putere, si abuzul legat de anumite vicii ale naturii umane. Ca, de pilda, lacomia. Deci, puterea politica plus lacomia nasc monstrul coruptiei.
De ce, de cand a inceput discutia noastra, tot insist pe cuvantul ‘coruptie’. El este un rau atat de pervers, pentru ca a insotit istoria speciei umane si a distrus cetati infloritoare, regate, imperii. Si cu toate astea, societatea umana nu si-a dat seama ca binele ei depinde de capacitatea de a reprima acest cancer suprem al omenirii. Imperiul Roman a disparut prin coruptie. Intr-o gramada de tari ale lumii care au avut epoci de inflorire economica, in clipa in care guvernarea lor s-a rasucit catre rau, societatile au fost impinse in mizerie.
Desi istoria coruptiei e in sine inspaimantatoare, perversitatea acestui rau este ca nu se vede, nu-l pipai asa cum pipai raul pe care ti-l face cineva atunci cand declanseaza un razboi. E un rau care sapa temeliile lumii. Lumea noastra. Romania, in clipa de fata, este sapata, in fundamentele ei. Suntem pe primul loc in Uniunea Europeana din punct de vedere al coruptiei. Cea mai corupta tara din UE", a declarat Liiceanu intr-un interviu pentru hotnews.ro.
Liiceanu a scos apoi in evidenta modul in care politicienii isi incalca juramintele pe care le depun cand sunt numiti in functiile statului.
„Stiti ce e teribil in clipa de fata? Am aici o foaie pe care am trecut juramintele pe care le depun mari sau mai micii administratori ai Romaniei la nivelul aparatului de stat: presedintele, prim-ministrul, ministrii, deputatii, senatorii, primarii, functionari publici, toti depun in juramant. I-am vazut la televizor de atatea ori cu Biblia in fata.
Juramantul presedintelui roman: ‘Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman’. Prim-ministrul: ‘Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman’.
Senatorii si deputatii: ‘Jur sa indeplinesc cu onoare si fidelitate mandatul incredintat de popor’. Juramantul primarilor: ‘Jur sa fac tot ceea ce sta in puterile si priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei/orasului/municipiului/judetului’. Juramantul functionarilor publici: ‘Jur sa indeplinesc constiincios in datoriile ce-mi revin in functia publica, sa respect normele’.
Da, ce le corespunde acestor juraminte care sunt facute in fata unui popor intreg la televizor? Juraminte care au o alura de fast? Le corespunde un aparat administrativ din ce in ce mai mare, urias, care e platit de noi, care creste de la un an la altul si care presupune angajarea rudelor, a iubitelor, a copiilor, a nepotilor. Este statul cu cele mai multe cheltuieli facute din buget pentru functionari, care numai juramantul ala nu-l respecta. Dimpotriva, vor un stipendiu de la stat, nu raspund in fata nimanui, nu sunt condamnati de justitie in marile cazuri de coruptie decat cu pedepse modice. Cele mai teribile furturi si lovituri date bugetului Romaniei de catre acesti oameni sunt sanctionate cu maximum 7 ani.
Va dau un exemplu, va spune ceva numele Sebastian Vladescu, fost ministru al Finantelor in timpul guvernului Tariceanu? In preajma declansarii marii crize financiare din 2008-2010, in timp ce poporul roman tremura vazand ca intra intr-o intr-o fundatura a istoriei, cand se punea problema micsorarii salariilor cu 20%, ministrul Finantelor isi negocia mita de 4 milioane de euro cu firma austriaca care trebuia sa revizuiasca constructia caii ferate Bucuresti-Constanta. N-a apucat sa ia pe toti. A luat doar 2,5 milioane. Va dati seama ce crima la adresa unui popor este asta?
In timp ce oamenii se tem ca incep sa moara de foame, ca nu mai stiu cum se descurce, ministrul Finantelor, care jura ca-si va depune tot sargul pentru binele poporului, se gandeste cum sa-si fure banii pe viata.
Asadar, lipsa de altruism, opusul slujirii, este nenorocirea acestui popor. Orice om care ajunge intr-o functie publica isi dedica viata slujirii celorlalti. Daca nu o face, devine unul dintre cei mai mari raufacatori ai unei tari. Omul acela, ca ministru al Finantelor, a fost un criminal al poporului roman. Noi traim intr-o tesatura de coruptie, adica de crima", a subliniat Liiceanu.
Au trecut exact 69 de ani de la moartea marelui violonist, pianist, compozitor şi profesor George Enescu, geniul zbuciumat a cărui poveste de viață, mai puțin cunoscută decât opera sa, e una tulburătoare.
Prinţesa Maria Cantacuzino şi compozitorul George Enescu. FOTO: Arhivă
S-a născut în nordul Moldovei, în judeţul Dorohoi, pe 19 august 1881, fiind al optulea copil al părinţilor săi, care pierduseră alţi şapte înaintea lui.
Veleitățile sale sensibile s-au manifestat încă din copilărie. Atent la chemarea tainică a naturii, George Enescu a ilustrat-o, peste ani, în chip autentic, în creaţii care se bucură astăzi de o popularitate deosebită în toate colţurile lumii.
În ceea ce privește muzica, însuși compozitorul afirma că face parte din primele sale amintiri. Avea numai cinci ani, când tatăl său l-a dus la Iaşi, unde l-a prezentat profesorului Eduard Caudella. În anul 1888, ajunsese să-l surprindă pe profesor, care le-a recomandat parinţilor să-l trimită să-şi continue studiile la Viena. La 13 ani, Enescu a plecat să-şi desăvârşească studiile la Conservatorul din Paris, unde i-a fost recomandat lui Jules Massenet, creatorul operelor „Manon", „Cidul" şi „Thais".
Avea doar 15 ani când a conceput prima creaţie, „Poema română", care l-a consacrat în calitate de compozitor.
De altfel, dragostea pentru ţară, care răzbate din această creație, ca și atașamentul față de tradiţiile românești l-au însoțit pe George Enescu toată viața, în ciuda exilului.
În plan sentimental, marea dragoste a lui George Enescu a fost şi a rămas până în ultimele clipe ale vieţii sale, Maria Cantacuzino, cu care s-a căsătorit în 1937.
A cunoscut-o pe Maruca (aşa cum era alintată de cei dragi) moştenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova, la Sinaia, în Castelul Peleş, unde compozitorul era adesea invitat de către regina Elisabeta a României.
În „Destăinuiri despre George Enescu", Ilie Kogălniceanu povestea că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa Maruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar legătura lor a început prin anul 1914. Ea era căsătorită din 1898 cu Mihai Cantacuzino, fiul omului politic George Grigore Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii. Enescu cânta deseori în prezenţa soţului Marucăi la seratele mondene din casele ei.
„Enescu acceptase, n-avea încotro, poziţia de cântăreţ de curte în casa Marucăi", scria Kogălniceanu.
Capricioasă din fire, Maria Cantacuzino, care moştenise două proprietăţi monumentale în Bucureşti şi la Tescani, s-a îndrăgostit de George Enescu, îndepărtându-se astfel de soţ şi de cei doi copii.
Soţul Marucăi a murit în 1928, într-un accident de maşină, însă ea a păstrat numele soţului şi nu a renunţat la titlul de prinţesă nici după căsătoria cu Enescu.
„După căsătoria lor din 1938, Maruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino, care îi rămăsese Marucăi după moartea soţului ei, Mişu Cantacuzino. Enescu a preferat odăile mai liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua", povestea muzicologul Viorel Cosma, autorul mai multor cărți despre George Enescu, într-un interviu acordat revistei Formula As.
În perioada relaţiei cu Enescu, Maruca a avut şi o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat şase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situaţii.
Deși era foarte legat de România, Enescu a părăsit țara în toamna anului 1946, după instaurarea regimului comunist, pentru că începuse să anticipeze dezastrul care urma grație discuțiilor cu prietenii din Occident, care l-au pus în gardă.
A ajuns la Paris, orașul său de exil, unde a dat lecţii de vioară şi compoziţie, a ținut conferinţe, și a concertat.
„S-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara", a mai spus muzicologul.
Opera care a acaparat timp de un sfert de veac întreaga forţă creatoare a maestrului George Enescu este „Oedip".
Din 1906 şi până în seara zilei de 10 martie 1936, când a avut loc premiera pe scena Operei Garnier din Paris, Enescu s-a simţit, după cum mărturisea în amintirile sale, „un biet om pradă chinurilor îndurate odinioară de martiri".
Un lucru mai puțin știut despre viața marelui compozitor este că a avut un copil din flori: în casa părinţilor săi din Dorohoi, Enescu cunoscuse o tânără menajeră, o femeie simplă, dar care l-a iubit foarte mult şi cu care a avut o fetiţă (Elena Dinu, care a devenit mai târziu croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti), a relatat Cosma.
Maruca Cantacuzino, soţia lui Enescu, a fost nevoită să accepte existenţa copilului din flori şi faptul că marele compozitor îi trimitea fetei bani din Paris, unde s-a mutat în 1946.
Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogălniceanu - care a trăit în preajma compozitorului - arată că Enescu a murit în mizerie, că Maruca îl obliga să cânte şi să dea lecţii pentru a câştiga bani, chiar şi când era foarte bolnav. Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Marucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prinţesă autentică: „La princesse aimee!".
George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Pere Lachaise. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani, decedând în Elveţia, în 1968.