Presupun că, în cele ce urmează, voi afirma relativ puţine noutăţi; majoritatea aspectelor fiind, oarecum, de domeniul evidenţei; - pentru cei informaţi la zi – ele nu trebuiesc demonstrate, ci numai observate, cu condiţia, fără îndoială, a unei minime bunecredinţe. Impulsul a fost dat de concluziile evaluării evenimentelor din România, decembrie 1989: regimul naţionalist pseudo – comunist al lui Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat nu printr-o revoluţie anticomunistă internă, cum a fost obsesiv, aproape coşmaresc mediatizată, ci – exact invers – printr-o contrarevoluţie antiromânească neocomunistă externă, concretizată într-o lovitură armată de stat, pentru a face loc unui sistem politic xenocratic, concretizat în suita de regimuri politice post-decembriste antiromâneşti din România. Este un motiv pentru care apare, legitim, întrebarea: naţionalismul, ca doctrină politică de promovarea identităţii naţionale, este perimat ?
Mai ales în era mondialismului, globalizării, pentru care identitatea naţională este strict decorativă – cel puţin actualmente! Identitatea naţională are o componentă cognitivă culturală (ideatică, incluzînd ştiinţele, artele beletristice, religia şi filosofia unei naţiuni) şi o componentă naţională civilizaţională (materială, incluzînd concretizările componentei culturale, materializate în economie, politică, finanţe, tehnologii, etc.). Agresiunea anti-identitar românească, acutizată paroxistic în decembrie 1989, a inclus şi instilarea unei forme degenerate de pluralism politic, vizînd identitatea românească culturală: trebuie să acceptăm că există nu numai pluralism politic normal, ci şi pluralism politic35 patologic (resping orice acuză de erezie doctrinar-politică!), vom constata că pluralismul politic postdecembrist din România este un fals pluralism, întrucît el consacră, în cadrul unei agresiuni identitare, coaliţia antimajoritară a minorităţilor etno-confesionale; fiind, în fond, xenocratic, acest “pluralism” este anti etno-cratic, deci anti-democratic, anti-identitar naţional, total opus unei constituţii ornamentale (în vigoare). Acest fals pluralism, intens patologic, este cu atît mai contraindicat la români, al căror principal defect este coeziunea etnică aproape nulă:consecinţa poate fi disoluţia naţiunii în cauză, dispariţia ei ca subiect politic şi istoric. Fără a detalia, mai remarcăm că lucrurile se complică dacă avem în vedere şi potenţialul unei identităţi naţionale, potenţial evaluabil bidimensional:
1. rezistenţa la actele asimilatoare ale altor identităţi naţionale;
2. capacitatea de a asimila alte identităţi naţionale, cele două dimensiuni alcătuind ceea ce se numeşte “războiul identitar”, atît de acut astăzi în lume. Nici în aceste două privinţe – mai ales în a doua – noi, românii, nu stăm prea bine; soluţia practică este, nu o dată, adoptarea dublei identităţi etnice pentru a evita înlocuirea primei identităţi (autentice) cu alta, străină. În legătură cu ipotezele ce urmează, o precizare metodologică se impune: în absenţa – de la sine înţeleasă din raţiuni ce vor urma – accesului la documente (posibil, niciodată accesibile), deşi documentele pot fi preventiv contrafăcute, deci metoda recursului la documente nu este infailibilă – voi recurge, pentru analiza – sinteza – evaluarea datelor şi formularea unor concluzii preliminare, la metoda, numită sui – generis, a “schemei vectorilor intereselor nedeclarabile”, care are, la origine, tehnica de analiză politică centrată pe întrebarea “cui prodest ?”, întrebare bazată pe prezumţia potrivit căreia beneficiarul unei acţiuni politice este, în diverse forme şi măsuri, autorul ei real. Actuala „eră” a globalizării antinaţionale a început imediat după al doilea război armat mondial, atunci cînd „învingătorii” din acel război au stabilit că dolarul S.U.A. devine unica monedă efectiv internaţională, cu întreaga ei simbolistică masonică (abia în zilele noastresar părea că există interese ca euro să concureze cu dolarul S.U.A., dar orice concluzie este prematură). Economia S.U.A. a devenit, astfel, o economie puternic privilegiată în cadrul economiei mondiale: caracterul internaţional al circulaţiei dolarului S.U.A. şi nu munca naţională internă a fost principalul factor de creştere economică a S.U.A., acesta fiind canalul, cu două sensuri, prin care economia S.U.A. a internalizat tot ce a fost valoros, performant în economia mondială, în care, însă a externalizat (deversat) disfuncţionalităţile, crizele proprii; cel puţin în parte economia S.U.A. este parazitul economiei mondiale, nici într-un caz locomotiva acesteia – locomotive fiind economiile japoneză şi germană, în principal, comparînd economia S.U.A., pentru care restul economiei mondiale este o imensă colonie, cu alte cîteva economii cu adevărat naţionale şi, practic, lipsite de colonii, pe care să le paraziteze, economia S.U.A. apare dezolant de slab performantă: raportul între rezultate şi costuri arată un randament de-a dreptul modest, comparativ cu adevăratele economii naţionale performante. Economia S.U.A. devorează resurse nu doar limitate, dar şi neregenerabile şi care aparţin altor naţiuni; S.U.A. economisesc propriile resurse ca rezerve strategice, dar în raport cu resursele altora, mult-promovata „societate de consum”, oarecum de sorginte neo-liberală, se dovedeşte a fi o „societate a risipei” iresponsabile sau deliberate. Economia S.U.A. este şi cea mai poluantă din lume, faptul – de notorietate – neîmpiedicînd, dimpotrivă, pare-se îndemnînd S.U.A. să fie singurele nesemnatare ale Tratatului de la Kyoto. Presupunînd că dolarul S.U.A. ar înceta să fie unica monedă internaţională, este de aşteptat ca, în cîteva săptămîni economia S.U.A. să intre în cădere liberă, vădindu-şi, astfel, slăbiciunea de fond – şi fără a fi deloc obligatoriu să atragă în cădere şi restul economiei mondiale; la fel de posibilă este şi ipoteza opusă, privind relansarea restului economiei mondiale datorită scăderii presiunii parazite economice. Pînă atunci, economia S.U.A. rămîne baza materială a globalizării omnidimensionale, generic civilizaţionale şi culturale; de altfel, rolul S.U.A. în acest proces este strict de execuţie, nu şi de decizie, fiind secondată, în această ipostază, de către Regatul Unit, în ultima jumătate de secol. Acest rol derivă din faptul că aceste două mari puteri au ajuns ca atare datorită faptului că elitele lor sociale au fost progresiv iudaizate, elitele politice deţinînd întîietatea, procesul fiind în linii mari, încheiat. Începutul a fost bine făcut – detalii istorice sunt multe – în Anglia, prin lovitura de stat masonică (masoneria fiind instrument exclusiv al paniudaismului) a lui Cromwell, în anul 1642, eveniment prezentat oficial drept prima revoluţie burgheză din lume; dinastia fiind pe atunci, exponentul naţiunii, (ulterior situaţia s-a schimbat cu 180o: dinastiile europene, fiind penetrate şi conduse de către masonerie, au devenit a-naţionale, inclusiv anti-naţionale, simpli pioni ai jocurilor politice europene) caracterul antidinastic al acelei lovituri de stat a camuflat caracterul ei antibritanic, antinaţional; s-ar putea spune că atunci a apărut primul stat Israel din epoca modernă, cu o istorie sincopată, tendinţa paniudaică fiind, însă, dominantă. Al doilea a apărut în 1776, odată cu proclamarea independenţei S.U.A. Neputînd demola dinastiile naţionale europene, masoneria europeană a antinaţionalişti, în epocă) în Lumea Nouă, unde aceştia au distrus culturi şi civilizaţii localnice străvechi şi avansate, edificînd S.U.A. – un enorm construct statal artificial masonic, în care locul vechilor populaţii amerindiene este rezervaţia. O primă concluzie, aşadarş se referă la pregătirea multiseculară a actualei globalizări, al cărei conţinut începe să se întrevadă. În anul 1948 a apărut al III-lea Israel, cel propriu-zis actualmente, ca principal beneficiu adus la sfîrşitul celui de-al doilea război armat mondial, proclamat fiind ca stat de către O.N.U., pe teritoriu palestinian. Era marea victorie a sionismului clasic. Din acest moment, independenţa decizională a S.U.A. şi Regatului Unit ca subiecţi politici a devenit formală, aparentă, fiind de domeniul evidenţei că S.U.A. nu sunt altceva decît braţul economic-armat făţiş drept al Israelului, Regatul Unit fiind doar braţul în rezervă stîng al aceluiaşi creier. Ordinea apariţiei celor trei este inversă ordinii importanţei lor. Posibil, o persoană antiiudaică ar afirma că „omenirea este împinsă spre robia evreiască”; o evaluare obiectivă evită, însă, o asemenea poziţie, întrucît ea ar alimenta atît antiiudaismul, cît şi paniudaismul – lucru tot aşa de uşor de demonstrat ca şi natura integral nocivă a celor două „isme”. Autorul acestor rînduri respinge cu fermitate chiar şi cea mai mică suspiciune în acest sens. Globalizarea, cu ritmul ei, cu actualul ei conţinut antiidentitar-naţional, este deja, foarte avansată; cînd a fost pentru prima dată, deşi foarte tîrziu, adusă în discuţie publică, ea era deja o veche realitate politică mondială, cu un grad deja mic de reversibilitate. Noţiunile lumii sunt împărţite în două grupe: prima – naţiunile cu grad mare de „integrare globală” (=globalizare), deja subordonate, prin intermediul S.U.A. şi regatului unit, paniudaismului, naţiuni aflate în proces de dezindentificare (în special civilizaţională), exemplul cel mai important fiind naţiunile euro – atlantice – dar nu şu singurul exemplu: dacă Israel teleghidează S.U.A., iar S.U.A. conduc N.A.T.O., care include şi regatl unit, rezultă că toate naţiunile (multe zeci, multe importante) din lume pe ale căror teritorii se află trupe S.U.A., britanice sau N.A.T.O. trebuie considerate ca naţiuni aflate sub ocupaţie armată israeliană. A doua grupă cuprinde celelalte naţiuni, cu un grad scăzut de globalizare, unele chiar globalofobe. Este de domeniul evidenţei, fără a face obiectul lucrării de faţă, că exact naţiunile globalofobe sunt proclamate „teroriste” – la fel cum, extrem de judicios, s-a constatat că regimurile „teroriste” sunt „întîmplător”, tocmai unde este mult petrol. Se poate anticipa că relaţiile dintre cele două grupe de state vor fi progresiv conflictuale – aşadar, pretenţia potrivit căreia globalizarea ar urmări dispariţia războaielor armate riscă să fie falsă, adevărul părînd a fi opus, rezultatul fiind dimpotrivă, riscul agravării considerabile a conflictelor armate, inclusiv al unui al treilea foarte posibil, ultim, război armat mondial, faţă de care primele două au fost simple divetismente. Din altă perspectivă, globalismul (mondialismul), doctrină inspiratoare procesului globalizării (mondializării) finalizat în starea politică de globalitate (mondialitate), este totuna cu comunitarismul (atît de frecvent asăzi, deşi este – vom vedea – un fals comunitarism). La rîndul său, comunitarismul, în pofida unor reformulări, este, contrar aparenţelor, nimic altceva decît ipostaza cea mai actualizată a comunismului – desigur, mult cosmetizată comparativ cu comunismul grosolan al bolşevismului de acum un veac. Oricum, fără a detalia, comunitarismul înseamnă, pentru lumea de azi, ceea ce însemna bolşevismul pentru lumea diainte cu un secol; diferenţele sunt formale, conţinutul este la fel de comunist în aceste două ipostaze (dar vom vedea, promovînd, cu infinită perfidie ideologică, un fals colectivism). Frapează, în acest sens, multele asemănări între unele teze comunitariste actuale şi vechile teze bolşevice privind teoria revoluţiei mondiale, a comunismului biruitor la scară planetară ş.a.; mai mult, iniţiatorii, vectorii, beneficiarii acestor doctrine nocive antiidentitar-naţionale sunt, în cazul relaţiei bolşevism – comunitarism, aceiaşi, ca subiecţi politici şi istorici. Ca şi alte doctrine politice, globalismul are un scop real care pare să difere de cel proclamat: dacă la nivel declarativ putea fi avută în vedere dezidentificarea integrală (cultural – civilizaţională) a tuturor naţiunilor, urmînd a fi construită o nouă, dar unică, înfăţişare cultural – civilizaţională a umanităţii post naţionale la nivel real se pare că este avută în vedere dezidentificarea integrală numai a naţiunilor globalofobe (care au, deocamdată cel puţin, un grad mic de integrare globală, sunt recalcitrante, intratabile, rebele),naţiunile docile fiind doar parţial, dar, deja precumpănitor dezidentificate – singura identitate naţională rămasă neastinsă şi intangibilă fiind, pare-se, cea a „poporului ales”, (pentru a domina lumea). Dacă aşa stau lucrurile, atunci, dinamica istorică a statutului identităţii naţionale este foarte contorsionată: initial un drept de sorginte divină, identitatea naţională a devenit în secolul XIX, o obligaţie (înalt imperativă!), pentru ca în zilele noastre, să tindă a deveni un privilegiu ! Este o dinamică strident antinaţională, antidemocratică, deci este accentuat involutivă şi antiumanistă. Interesante concluzii produce şi evaluarea globalizării, ca proces, din perspectiva configuraţiei confesionale: creştinismul actual cuprinde trei fragmente, dintre care două – catolicismul şi protestantismul – sunt, în forme şi măsuri diferite doar aparent creştine, fiind subordonate, doctrinal şi organizaţional mozaismului, drept care separarea lor este contraindicată. Singurul fragment rămas globalizarea va lovi în fiecare dintre ele şi ve încerca să le învrăjbească (cazurile Iugoslaviei, Ceceniei). Identitatea confesională, aparent supranaţională, este o componentă a identităţii naţionale – atît în plan cultural, cît şi în plan civilizaţional. Pe cale de consecinţă, nu este de mirare că sunt agresate culturile ortodoxă şi islamică, inclusiv prin bombardarea lăcaşelor de cult şi cimitirelor (Iugoslavia ca fost cap de pod nu atît al panslavismului, cît al ortodoxiei; Irak, Afganistan). Războiul antiidentitar naţional (inclusiv confesional), principală componentă a actualului proces de globalizare, inspirat de actuala doctrină politică globalistă, comportă enorme primejdii şi din perspectiva unei prezumtive ecologii identitar – naţionale (inclusiv confesionale) a umanităţii: dispoziţia unei singure identităţi naţionale echivalează, pentru omenire, cu dispariţia unei specii de vieţuitoare în natură. Nu numai că biodiversitatea este ameninţată, dar echilibrul ecologic, ecosistemele sunt ireparabil lovite. Mai mult, putem să ne întrebăm ce s-ar întîmpla în natură dacă ar rămîne o singură specie de vieţuitoare, prin analogie cu umanitatea în care ar rămîne o singură identitate naţională din actuala diversitate etno – identitară. Fără a forţa analogii, vom concede că, dacă naţiunea este tipul suprem de unitate socială, atunci naţionalismul nu poate fi decît doctrina politică cea mai satisfăcătoare teoretic şi practic. Problema poate fi şi altfel formulată: din relaţia individ – umanitate doctrina globalistă elimină „miezul” ei, care este naţiunea şi pe care doctrina naţionalistă îl pune în centrul relaţiei, întrucît în naţiune converg toate caracteristicile importante ale unităţilor sociale subnaţionale şi supranaţionale. Prin tipurile progresive de unităţi sociale, indivizii se integrează socialmente pînă la nivelul naţiunii; la rîndul ei, umanitatea nu poate fi înţeleasă decît ca un ansamblu hipercomplex de naţiuni. În afara naţiunii, individul şi umanitatea devin nonsensuri, nu mai pot fi descrise – explicate – interpretate – înţelese, pe cînd naţiunea este transindividuală şi este mod concret, obiectiv de existenţă şi exprimare a umanităţii. Naţiunea este busola care orientează individul în umanitate şi lentila prin care umanitatea descoperă individul. Se pare că noile realităţi sociopolitice mondiale impun unele reconsiderări privind sistemul doctrinelor politice, al ideologiilor; modificările relevanţelor impun schimbări de priorităţi. Un rodnic punct de plecare este constatarea potrivit căreia doctrina naţionalistă (nu şovină, xenofobă) a fost, poate, cea mai atacată doctrină politică de către celelalte. Ea a fost – şi este – atacată, dacă se poate spune astfel, atît „de jos in sus”, de către doctrine politice care supralicitează rolurile unor factori politici intra – naţionali, infranaţionali, cît şi „de sus în jos”, de către doctrine politice care supralicitează rolurile unor factori politici inter-naţionali, supra-naţionali. Simplificînd mult, dar nu excesiv, vom constata că doctrinele politice infra-naţionaliste, de regulă, subliniază diferenţierile sociopolitice din interiorul unei naţiuni, diferenţieri care pot tinde către dezbinare naţională, învrăjbire naţională, conflict naţional intern, inclusiv război civil; doctrinele politice supra-naţionaliste de regulă estompează diferenţierile dintre naţiuni, diferenţieri care pot „dispărea” pentru a face loc unei himerice concordii totale a naţiunilor, mascînd dominarea de către una dintre ele a celorlalte. În ambeşe cazuri ţinta loviturii este naţiunea: în primul caz, ea trebuie să fie fragmentată, în al doilea – specificităţile naţionale sunt nesemnificative; în unele privinţe, cele două cazuri sunt complementare. Doctrina naţionalistă poate fi formulată normal sau patologic (ultranaţionalism, şovinism, xenofobie); în această ultimă formulare, ea îmbină orientările opuse celor ale doctrinelor infra-naţionaliste şi supra-naţionaliste, în sensul că estompează diferenţierile sociopolitice din interiorul unei naţiuni pînă la masificarea politică gen „omogenizarea monolitică” şi subliniază diferenţierile sociopolitice dintre naţiuni pînă la „prăpăstii” de netrecut, autorhie, mesianism etc. Atît doctrinele politice infra-naţionaliste, cît şi şi cela supra-naţionaliste sunt la fel de anti-naţionaliste: ele nu consolidează, ci subminează naţiunea, cu tot ceea ce aceasta cuprinde, prin toate şi cele mai felurite căi posibile. Evident, interesele urmărite, departe de a fi ştiinţifice, sunt interese politice nedeclarabile, vizînd ierarhizarea naţiunilor prin relaţii de supra- şi sub ordonare, de dominare a majorităţii lor de către minoritate. Aceste doctrine sunt suficient de nocive pentru a considera că în mare măsură, vechea clasificare în doctrine de stînga (cu orientări valoric-formative colectiviste) şi dreapta (cu orientări valoric-normative individualiste) a pierdut masiv din relevanţa teoretică, cedînd locul clasificării în doctrine naţionaliste (formulate realist sau patologic) şi doctrine anti-naţionaliste (infra-naţionaliste sau supra-naţionaliste, inclusiv actualul globalism, care nu face decît să continue, în forme noi, vechiul conţinut al transetatismelor naţionale, internaţionalismelor de toate felurile şi aşa mai departe – filiaţia doctrinară fiind vizibilă). Pentru a preveni creştarea conflictualităţii în sistemul politic mondial eforturile de renovare doctrinare vor fi absolut imperative. Regîndirea şi reconstrucţia doctrinei naţionaliste realiste sunt la fel de obligatorii ca şi regîndirea şi reconstrucţia din temelii a doctrinei globaliste, astfel încît naţionalismul să fie cît mai puţin anti-globalist, iar globalismul să fie cît mai puţin anti-naţionalist, plecînd de la realitatea că actuala relaţie doctrinară naţionalism-globalism este puternic conflictuală. Dificultatea acestei misiuni teoretice – dar cu enorme implicaţii practice – rezidă în faptul că sunt foarte multe lucruri de făcut într-un răstimp foarte scurt. Privitor la reelaborarea doctrinară a naţionalismului realist (evitînd, aşadar, radicalismul, ultranaţionalismul, şovinismul, xenofobia) un bun punct de pornire pare a fi înţelegerea lui ca doctrină care inspiră acţiunile politice nu doar de simplă conservare, deci supravieţuire, a identităţii naţionale cultural – civilizaţionale, ci şi de promovare neexpansionistă a acestei identităţi naţionale, astfel încît ea să poată permanent să se dezvolte şi să se actualizeze (reamintindu-ne că identitatea naţională are componente cu dinamici diferenţiate: de la înalta constanţă, stabilitate aproape milenară a unora la înalta variabilitate la nivel de decenii a altora). Un asemenea naţionalism implică, pe lîngă existenţa identităţii naţionale, şi o acută conştiinţă a acestei identităţi, o stare de hiperluciditate a acestei conştiinţe identitare, la care se va adăuga, firesc, şi starea de vigilenţă identitară. Dacă paleo-naţionalismul este perimat, devine necesar un neo-naţionalism; acesta va trebui să fie nu paseist (tentaţie aproape irepresibilă), ci prospectiv (la fel cum conducătorul auto priveşte în oglinda retrovizoare dar pentru a conduce spre înainte); va trebui să fie nu predominant afectiv, volitiv, etc. deci iraţionalist (fals fundament, puternic conflictogen), ci predominant raţionalist, deschis dialogului, concesiv cu măsură; va trebui să fie nu pasiv, ci activ, cu spirit promotor, agresiv numai în legitimă apărare (cînd cea mai bună apărare este atacul). Se conturează, aşadar, o reformă a doctrinei naţionaliste. Privitor la reelaborarea doctrinară a globalismului actual, se pare că aici ar fi mult mai mult de lucrat decît în cazul anterior. Nu exagerez foarte mult dacă afirm că el inspiră o globalizare care, prin conţinut, formă, direcţie, sens, ritm, constituie o reală crimă împotriva umanităţii. Actualul globalism este fals, ipocrit deoarece el camuflează, nu foarte abil, un anumit naţionalism (inspirat de un anumit mesianism). Prin urmare, actuala doctrină globalistă trebuie să fie nu doar reformată, ci revoluţionată – fundamentele ei neputînd fi validate. Trebuie, de altfel, subliniat că, actualmente, naţionalismul patologic nu apare prin generaţie spontanee, ci este un naţionalism reactiv, defensiv tocmai în raport cu agresivitatea actualei şi ipocritei doctrine globaliste, responsabilă pentru apariţia sau provocarea acestor conflicte doctrinar – politice, care degenerează în conflicte acţional – politice. Doctrina globalistă – inclusiv în varianta unui globalism limitat – va fi acceptabilă atît teoretic, cît şi practic, atunci cînd îşi va propune nu numai conservarea şi dezvoltarea tuturor identităţilor naţionale existente (nu doar a uneia pe seama celorlalte, cum este acum), ci şi compatibilizarea culturală (cognitivă, ideatică) şi civilizaţională (acţională, materială) a tuturor aceste identităţi naţionale; prin urmare o utilă doctrină globalistă va trebui să compatibilizeze (relativ, nu absolut) doctrinele naţionaliste existente. O atare doctrină globalistă va inspira un proces de globalizare care va avea ca rezultat o stare de globalitate constînd în echilibrul structural – funcţional – stabil al sistemului identităţilor naţionale şi nu în subordonarea – destabilizatoare de echilibru – de către o identitate naţională a celorlalte, iar în plan doctrinar constînd în echilibrul stabil al sistemului doctrinelor naţionaliste şi nu în subordonarea – la fel de destabilizatoare de echilibru – de către o doctrină naţionalistă a celorlalte, voalat sau strident. O precizare se mai impune: dacă în privinţa compatibilizării – nu omogenizării, cum pare a fi tendinţa actualei globalizări – identitare culturale trebuie ţinut seama de faptul că nu se pune problema unor diferenţe de nivel de dezvoltare, ci de diversitate culturală iredutibilă, în privinţa compatibilizării identitare civilizaţionale lucrurile stau cu totul altfel: aici, problema de fond este chiar aceea a unor diferenţe de nivel de dezvoltare, anumite forme de diversitate civilizaţională, mai ales majoră, fiind profund disfuncţionale. De aceea, o dezirabilă doctrină globalistă va trebui să dea prioritate, în cadrul procesului de globalizare unei relative omogenizări identitare civilizaţionale, concretizată în relativa egalizare a nivelurilor de dezvoltare economică, tehnologică a statelor naţionale. Un eşec în această privinţă compromite orice şansă a unei autentice globalizări. Din păcate, decalajul dintre naţiunile cu civilizaţii avansate (chiar dacă unele au o cultură modestă!) şi celelalte naţiuni nu numai că nu e staţionar, ci creşte uniform accelerat. Se pare că obiectul reducerii acestui decalaj este, încă, îndepărtat; mai realist, actual, pare a fi obiectivul stagnării ritmului de creştere a acestui dacalaj, urmat de cel al reducerii ritmului de creştere a acestui decalaj, apoi de stagnare a decalajului urmat de reducurea decalajului pînă la o aproximativă egalizare a nivelurilor de dezvoltare economic – tehnologică a naţiunilor, ca bază obiectivă a unei stări normale de globalitate. Rezist tentaţiei de a-l parafraza pe A. Malraux, afirmînd că „secolul XXI va fi naţionalist sau nu va fi deloc”, pentru că ar fi semnul unui naţionalism patologic; dar parafrazez afirmînd că „secolul XXI va fi al echilibrului naţionalism – globalism sau nu va fi deloc”. În societatea comunicării globalizarea este inevitabilă, dar comunicarea va fi între naţiuni. Corecţiile doctrinare trebuie aduse întîi globalismului actual, doctrină mult mai „bolnavă” 39 decît naţionalismul; în caz contrar, recursul la etnocratism, ca naţionalism al disperării identitare, va fi tot mai des, cu toate riscurile.
Cu deosebit respect G-ral GOMOI CRISTIAN MARIAN
