DOCTRINELOR POLITICE NAŢIONALE. GLOBALISM SAU NAŢIONALISM !

Presupun că,  în  cele  ce  urmează,  voi  afirma relativ  puţine  noutăţi;  majoritatea  aspectelor  fiind, oarecum,  de  domeniul  evidenţei;  -  pentru  cei informaţi  la  zi  –  ele  nu  trebuiesc  demonstrate,  ci numai  observate,  cu  condiţia,  fără  îndoială,  a unei minime bunecredinţe.  Impulsul    a  fost  dat  de  concluziile  evaluării evenimentelor  din  România,  decembrie  1989: regimul naţionalist pseudo – comunist al lui Nicolae Ceauşescu  a  fost  înlăturat  nu  printr-o  revoluţie anticomunistă internă, cum a fost obsesiv, aproape coşmaresc mediatizată,  ci  – exact invers – printr-o contrarevoluţie  antiromânească  neocomunistă externă,  concretizată într-o  lovitură  armată  de  stat, pentru  a  face  loc  unui  sistem  politic  xenocratic, concretizat  în  suita  de  regimuri  politice  post-decembriste  antiromâneşti  din  România.  Este  un motiv  pentru  care  apare,  legitim,  întrebarea: naţionalismul,  ca  doctrină  politică  de  promovarea identităţii  naţionale,  este  perimat ?  

Mai  ales  în  era mondialismului, globalizării, pentru care identitatea naţională  este  strict  decorativă  –  cel  puţin actualmente!  Identitatea  naţională  are  o  componentă cognitivă  culturală  (ideatică,  incluzînd  ştiinţele, artele beletristice, religia şi filosofia unei naţiuni) şi o  componentă  naţională  civilizaţională  (materială, incluzînd  concretizările  componentei  culturale, materializate  în  economie,  politică,  finanţe, tehnologii,  etc.).  Agresiunea  anti-identitar românească, acutizată paroxistic în decembrie 1989, a  inclus  şi  instilarea  unei  forme  degenerate  de pluralism  politic,  vizînd  identitatea  românească culturală:  trebuie  să  acceptăm  că  există  nu  numai pluralism  politic  normal,  ci  şi  pluralism  politic35  patologic  (resping  orice acuză  de  erezie  doctrinar-politică!),  vom  constata  că  pluralismul  politic postdecembrist din România este un fals pluralism, întrucît  el  consacră,  în  cadrul  unei  agresiuni identitare,  coaliţia  antimajoritară  a  minorităţilor etno-confesionale;  fiind,  în  fond,  xenocratic,  acest “pluralism”  este  anti  etno-cratic,  deci  anti-democratic,  anti-identitar  naţional,  total  opus  unei constituţii ornamentale (în vigoare).  Acest fals pluralism, intens patologic, este cu atît mai contraindicat  la români,  al  căror  principal defect este coeziunea etnică aproape nulă:consecinţa poate fi disoluţia naţiunii în cauză, dispariţia ei  ca subiect  politic  şi  istoric.  Fără  a  detalia,  mai remarcăm  că  lucrurile  se  complică  dacă  avem  în vedere  şi  potenţialul  unei  identităţi  naţionale, potenţial evaluabil bidimensional:

 1.  rezistenţa  la actele asimilatoare ale altor identităţi naţionale;

 2.  capacitatea  de  a  asimila  alte identităţi naţionale, cele două dimensiuni alcătuind ceea ce se numeşte “războiul identitar”, atît de acut astăzi în lume. Nici în aceste două privinţe – mai ales în a doua – noi, românii, nu stăm prea bine; soluţia practică este, nu o  dată,  adoptarea  dublei  identităţi  etnice  pentru  a evita înlocuirea primei identităţi (autentice) cu alta, străină.  În legătură cu ipotezele ce urmează, o precizare metodologică  se  impune:  în  absenţa  –  de  la  sine înţeleasă  din  raţiuni  ce  vor  urma  –  accesului  la documente  (posibil,  niciodată  accesibile),  deşi documentele  pot  fi  preventiv  contrafăcute,  deci metoda recursului la documente nu este infailibilă – voi  recurge,  pentru  analiza  –  sinteza  –  evaluarea datelor şi formularea unor concluzii preliminare, la metoda, numită sui – generis, a “schemei vectorilor intereselor  nedeclarabile”,  care  are,  la  origine, tehnica de analiză politică centrată pe întrebarea “cui prodest ?”,  întrebare  bazată  pe  prezumţia  potrivit căreia  beneficiarul  unei  acţiuni  politice  este,  în diverse forme şi măsuri, autorul ei real. Actuala  „eră”  a  globalizării  antinaţionale  a început imediat după al doilea război armat mondial, atunci cînd „învingătorii” din acel război au stabilit că  dolarul  S.U.A.  devine  unica  monedă  efectiv internaţională, cu întreaga ei simbolistică masonică (abia în zilele noastresar părea că există interese ca euro  să  concureze  cu  dolarul  S.U.A.,  dar  orice concluzie  este  prematură).  Economia  S.U.A.  a devenit,  astfel,  o economie  puternic  privilegiată  în cadrul economiei mondiale: caracterul internaţional al circulaţiei dolarului S.U.A. şi nu munca naţională internă  a  fost  principalul  factor  de  creştere economică  a  S.U.A.,  acesta  fiind  canalul,  cu  două sensuri, prin care economia S.U.A. a internalizat tot ce a fost valoros, performant în economia mondială, în  care,  însă  a  externalizat  (deversat) disfuncţionalităţile, crizele proprii; cel puţin în parte economia S.U.A. este parazitul economiei mondiale, nici  într-un  caz  locomotiva  acesteia  –  locomotive fiind economiile japoneză şi germană, în principal, comparînd  economia  S.U.A.,  pentru  care  restul economiei mondiale este o imensă colonie, cu alte cîteva  economii  cu  adevărat  naţionale  şi,  practic, lipsite de colonii, pe care să le paraziteze, economia S.U.A. apare dezolant de slab performantă: raportul între  rezultate  şi  costuri  arată  un  randament  de-a dreptul modest, comparativ cu adevăratele economii naţionale performante. Economia S.U.A. devorează resurse nu doar limitate, dar şi neregenerabile şi care aparţin  altor  naţiuni;  S.U.A. economisesc  propriile resurse  ca  rezerve  strategice,  dar  în  raport  cu resursele  altora,  mult-promovata  „societate  de consum”,  oarecum  de  sorginte  neo-liberală,  se dovedeşte  a fi  o  „societate  a  risipei”  iresponsabile sau  deliberate.  Economia  S.U.A.  este  şi  cea  mai poluantă  din  lume,  faptul  –  de  notorietate  – neîmpiedicînd,  dimpotrivă,  pare-se  îndemnînd S.U.A. să fie singurele nesemnatare ale Tratatului de la Kyoto. Presupunînd că dolarul S.U.A. ar înceta să fie unica monedă internaţională, este de aşteptat ca, în  cîteva  săptămîni  economia  S.U.A.  să  intre  în cădere liberă, vădindu-şi, astfel, slăbiciunea de fond – şi fără a fi deloc obligatoriu să atragă în cădere şi restul economiei mondiale; la fel de posibilă este şi ipoteza opusă, privind relansarea restului economiei mondiale  datorită  scăderii  presiunii  parazite economice.  Pînă  atunci,  economia  S.U.A.  rămîne baza  materială  a  globalizării  omnidimensionale, generic  civilizaţionale  şi  culturale;  de  altfel,  rolul S.U.A. în acest proces este strict de execuţie, nu şi de decizie, fiind secondată, în această ipostază, de către Regatul Unit, în ultima jumătate de secol. Acest rol derivă din faptul că aceste două mari puteri au ajuns ca atare datorită faptului că elitele lor sociale au fost progresiv  iudaizate,  elitele  politice  deţinînd întîietatea,  procesul  fiind  în  linii  mari,  încheiat. Începutul  a  fost  bine  făcut  –  detalii  istorice  sunt multe  –  în  Anglia,  prin  lovitura  de  stat  masonică (masoneria  fiind  instrument  exclusiv  al paniudaismului)  a  lui  Cromwell,  în  anul  1642, eveniment  prezentat  oficial  drept  prima  revoluţie burgheză  din  lume;  dinastia  fiind  pe  atunci, exponentul naţiunii, (ulterior situaţia s-a schimbat cu 180o: dinastiile europene, fiind penetrate şi conduse de către masonerie, au devenit a-naţionale, inclusiv anti-naţionale,  simpli  pioni  ai  jocurilor  politice europene) caracterul antidinastic al acelei lovituri de stat  a  camuflat  caracterul  ei  antibritanic, antinaţional;  s-ar  putea  spune  că  atunci  a  apărut primul  stat  Israel  din  epoca  modernă,  cu  o  istorie sincopată,  tendinţa  paniudaică  fiind,  însă, dominantă.  Al  doilea  a  apărut  în  1776,  odată  cu proclamarea independenţei S.U.A. Neputînd demola dinastiile naţionale europene, masoneria europeană a antinaţionalişti,  în  epocă)  în  Lumea  Nouă,  unde aceştia  au  distrus  culturi  şi  civilizaţii  localnice străvechi şi avansate, edificînd S.U.A. – un enorm construct  statal  artificial  masonic,  în  care  locul vechilor  populaţii  amerindiene  este  rezervaţia.  O primă  concluzie,  aşadarş  se  referă  la  pregătirea multiseculară a actualei globalizări, al cărei conţinut începe să se întrevadă.  În  anul  1948  a  apărut  al  III-lea  Israel,  cel propriu-zis actualmente, ca principal beneficiu adus la sfîrşitul celui de-al doilea război armat mondial, proclamat fiind ca stat de către O.N.U., pe teritoriu palestinian. Era marea victorie a sionismului clasic. Din  acest  moment,  independenţa  decizională  a S.U.A. şi Regatului Unit ca subiecţi politici a devenit formală,  aparentă,  fiind  de  domeniul  evidenţei  că S.U.A. nu sunt altceva decît braţul economic-armat făţiş  drept  al  Israelului,  Regatul  Unit  fiind  doar braţul  în  rezervă  stîng  al  aceluiaşi  creier.  Ordinea apariţiei  celor  trei  este  inversă  ordinii  importanţei lor.  Posibil,  o  persoană  antiiudaică  ar  afirma  că „omenirea  este  împinsă  spre  robia  evreiască”;  o evaluare  obiectivă  evită,  însă,  o  asemenea poziţie, întrucît  ea  ar  alimenta  atît  antiiudaismul,  cît  şi paniudaismul – lucru tot aşa de uşor de demonstrat ca  şi  natura  integral  nocivă  a  celor  două  „isme”. Autorul acestor rînduri respinge cu fermitate chiar şi cea mai mică suspiciune în acest sens.  Globalizarea,  cu  ritmul  ei,  cu  actualul  ei conţinut  antiidentitar-naţional,  este  deja,  foarte avansată; cînd a fost pentru prima dată, deşi foarte tîrziu, adusă în discuţie publică, ea era deja o veche realitate politică mondială, cu un grad deja mic de reversibilitate. Noţiunile lumii sunt împărţite în două grupe: prima – naţiunile cu grad mare de „integrare globală”  (=globalizare),  deja  subordonate,  prin intermediul S.U.A. şi regatului unit, paniudaismului, naţiuni  aflate  în  proces  de  dezindentificare  (în special civilizaţională), exemplul cel mai important fiind naţiunile euro – atlantice – dar nu şu singurul exemplu: dacă Israel teleghidează S.U.A., iar S.U.A. conduc N.A.T.O., care include şi regatl unit, rezultă că toate naţiunile (multe zeci, multe importante) din lume  pe  ale  căror  teritorii  se  află  trupe  S.U.A., britanice sau N.A.T.O. trebuie considerate ca naţiuni aflate sub ocupaţie armată israeliană.  A doua grupă cuprinde celelalte naţiuni, cu un grad scăzut de globalizare, unele chiar globalofobe. Este  de  domeniul  evidenţei,  fără  a  face  obiectul lucrării de faţă, că exact naţiunile globalofobe sunt proclamate  „teroriste”  –  la  fel  cum,  extrem  de judicios, s-a constatat că regimurile „teroriste” sunt „întîmplător”, tocmai unde este mult petrol.  Se poate  anticipa  că  relaţiile  dintre cele  două grupe de state vor fi progresiv conflictuale – aşadar, pretenţia  potrivit  căreia  globalizarea  ar  urmări dispariţia  războaielor  armate  riscă  să  fie  falsă, adevărul părînd a fi opus, rezultatul fiind dimpotrivă, riscul agravării considerabile a conflictelor armate, inclusiv al unui al treilea foarte posibil, ultim, război armat  mondial,  faţă  de  care  primele  două  au  fost simple divetismente.  Din  altă  perspectivă,  globalismul (mondialismul),  doctrină  inspiratoare  procesului globalizării (mondializării) finalizat în starea politică de  globalitate  (mondialitate),  este  totuna  cu comunitarismul (atît  de  frecvent  asăzi,  deşi  este  – vom vedea – un fals comunitarism). La rîndul său, comunitarismul,  în  pofida  unor  reformulări,  este, contrar aparenţelor, nimic altceva decît ipostaza cea mai  actualizată  a  comunismului  –  desigur,  mult cosmetizată comparativ cu comunismul grosolan al bolşevismului  de  acum  un  veac.  Oricum,  fără  a detalia, comunitarismul înseamnă, pentru lumea de azi,  ceea  ce  însemna  bolşevismul  pentru  lumea diainte  cu  un  secol;  diferenţele  sunt  formale, conţinutul  este  la  fel  de  comunist  în  aceste  două ipostaze  (dar  vom  vedea,  promovînd,  cu  infinită perfidie  ideologică,  un  fals colectivism). Frapează, în  acest  sens,  multele  asemănări  între  unele  teze comunitariste  actuale  şi  vechile  teze  bolşevice privind teoria revoluţiei mondiale, a comunismului biruitor la scară planetară ş.a.; mai mult, iniţiatorii, vectorii,  beneficiarii  acestor  doctrine  nocive antiidentitar-naţionale  sunt,  în  cazul  relaţiei bolşevism  –  comunitarism,  aceiaşi,  ca  subiecţi politici şi istorici.  Ca şi alte doctrine politice, globalismul are un scop real care pare să difere de cel proclamat: dacă la  nivel  declarativ  putea  fi  avută  în  vedere dezidentificarea integrală (cultural – civilizaţională) a tuturor naţiunilor, urmînd a fi construită o nouă, dar unică,  înfăţişare  cultural  –  civilizaţională  a umanităţii post naţionale la nivel real se pare că este avută  în  vedere  dezidentificarea  integrală  numai  a naţiunilor  globalofobe  (care  au,  deocamdată  cel puţin,  un  grad  mic  de  integrare  globală,  sunt recalcitrante,  intratabile,  rebele),naţiunile  docile fiind  doar  parţial,  dar,  deja  precumpănitor dezidentificate – singura identitate naţională rămasă neastinsă  şi  intangibilă  fiind,  pare-se,  cea  a „poporului ales”, (pentru a domina lumea). Dacă aşa stau lucrurile, atunci, dinamica istorică  a statutului identităţii naţionale este foarte contorsionată: initial un  drept  de sorginte divină, identitatea  naţională a devenit  în  secolul  XIX,  o  obligaţie  (înalt imperativă!), pentru ca în zilele noastre, să tindă a deveni  un  privilegiu !  Este  o  dinamică  strident antinaţională,  antidemocratică,  deci  este  accentuat involutivă şi antiumanistă.  Interesante  concluzii  produce  şi  evaluarea globalizării, ca proces, din perspectiva configuraţiei confesionale:  creştinismul  actual  cuprinde  trei fragmente,  dintre  care  două  –  catolicismul  şi protestantismul  –  sunt,  în  forme  şi  măsuri  diferite doar aparent creştine, fiind subordonate, doctrinal şi organizaţional mozaismului, drept care separarea lor este  contraindicată.  Singurul  fragment  rămas globalizarea va lovi în fiecare dintre ele şi ve încerca  să  le  învrăjbească  (cazurile  Iugoslaviei, Ceceniei).  Identitatea  confesională,  aparent supranaţională,  este  o  componentă  a  identităţii naţionale  –  atît  în  plan  cultural,  cît  şi  în  plan civilizaţional.  Pe  cale  de  consecinţă,  nu  este  de mirare că sunt agresate culturile ortodoxă şi islamică, inclusiv  prin  bombardarea  lăcaşelor  de  cult  şi cimitirelor (Iugoslavia ca fost cap de pod nu atît al panslavismului, cît al ortodoxiei; Irak, Afganistan).  Războiul  antiidentitar  naţional  (inclusiv confesional),  principală  componentă  a  actualului proces  de  globalizare,  inspirat  de  actuala  doctrină politică globalistă, comportă enorme primejdii şi din perspectiva  unei  prezumtive  ecologii  identitar  – naţionale  (inclusiv  confesionale)  a  umanităţii: dispoziţia  unei  singure  identităţi  naţionale echivalează, pentru omenire, cu dispariţia unei specii de vieţuitoare în natură. Nu numai că biodiversitatea este  ameninţată,  dar  echilibrul  ecologic, ecosistemele sunt ireparabil lovite. Mai mult, putem să  ne  întrebăm  ce  s-ar  întîmpla  în  natură  dacă  ar rămîne o singură specie de vieţuitoare, prin analogie cu umanitatea în care ar rămîne o singură identitate naţională din actuala diversitate etno – identitară.  Fără a forţa analogii, vom concede că, dacă naţiunea este tipul suprem de unitate socială, atunci naţionalismul nu poate fi decît doctrina  politică  cea  mai  satisfăcătoare  teoretic  şi practic.  Problema poate fi şi altfel formulată: din relaţia individ  –  umanitate  doctrina  globalistă  elimină „miezul”  ei,  care  este  naţiunea  şi  pe  care  doctrina naţionalistă  îl  pune  în  centrul  relaţiei,  întrucît  în naţiune converg toate caracteristicile importante ale unităţilor sociale subnaţionale şi supranaţionale. Prin tipurile  progresive  de  unităţi  sociale,  indivizii  se integrează  socialmente  pînă  la  nivelul  naţiunii;  la rîndul ei, umanitatea nu poate fi înţeleasă decît ca un ansamblu hipercomplex de naţiuni. În afara naţiunii, individul şi umanitatea devin nonsensuri, nu mai pot fi descrise  –  explicate  – interpretate – înţelese,  pe cînd  naţiunea  este  transindividuală  şi  este  mod concret,  obiectiv  de  existenţă  şi  exprimare  a umanităţii.  Naţiunea  este  busola  care  orientează individul în umanitate şi lentila prin care umanitatea descoperă individul.  Se pare că noile realităţi sociopolitice mondiale impun  unele  reconsiderări  privind  sistemul doctrinelor  politice,  al  ideologiilor;  modificările relevanţelor impun schimbări de priorităţi.  Un  rodnic  punct  de  plecare  este  constatarea potrivit  căreia  doctrina  naţionalistă  (nu  şovină, xenofobă)  a  fost,  poate,  cea  mai  atacată  doctrină politică de către celelalte. Ea a fost – şi este – atacată, dacă  se  poate  spune  astfel, atît „de  jos  in  sus”,  de către  doctrine  politice  care  supralicitează  rolurile unor factori politici intra – naţionali, infranaţionali, cît şi „de sus în jos”, de către doctrine politice care supralicitează  rolurile  unor  factori  politici  inter-naţionali, supra-naţionali. Simplificînd mult, dar nu excesiv,  vom  constata  că  doctrinele  politice  infra-naţionaliste,  de  regulă,  subliniază  diferenţierile sociopolitice din interiorul unei naţiuni, diferenţieri care  pot tinde  către dezbinare  naţională, învrăjbire naţională,  conflict  naţional  intern,  inclusiv  război civil; doctrinele politice supra-naţionaliste de regulă estompează diferenţierile dintre naţiuni, diferenţieri care pot „dispărea” pentru a face loc unei himerice concordii totale a naţiunilor, mascînd dominarea de către  una  dintre  ele  a  celorlalte.  În  ambeşe  cazuri ţinta loviturii este naţiunea: în primul caz, ea trebuie să  fie  fragmentată,  în  al  doilea  –  specificităţile naţionale  sunt  nesemnificative;  în  unele  privinţe, cele două cazuri sunt complementare.  Doctrina naţionalistă poate fi formulată normal sau  patologic  (ultranaţionalism,  şovinism, xenofobie);  în această ultimă formulare, ea  îmbină orientările  opuse  celor  ale  doctrinelor  infra-naţionaliste  şi  supra-naţionaliste,  în  sensul  că estompează diferenţierile sociopolitice din interiorul unei  naţiuni  pînă  la  masificarea  politică  gen „omogenizarea  monolitică”  şi  subliniază diferenţierile  sociopolitice  dintre  naţiuni  pînă  la „prăpăstii” de netrecut, autorhie, mesianism etc.  Atît doctrinele politice infra-naţionaliste, cît şi şi  cela  supra-naţionaliste  sunt  la  fel  de  anti-naţionaliste:  ele  nu  consolidează,  ci  subminează naţiunea, cu tot ceea ce aceasta cuprinde, prin toate şi cele mai felurite căi posibile. Evident, interesele urmărite,  departe  de  a  fi  ştiinţifice,  sunt  interese politice nedeclarabile, vizînd ierarhizarea naţiunilor prin relaţii de supra- şi sub ordonare, de dominare a majorităţii  lor  de  către  minoritate.  Aceste  doctrine sunt suficient de nocive pentru a considera că în mare măsură, vechea clasificare în doctrine de stînga (cu orientări  valoric-formative  colectiviste)  şi  dreapta (cu  orientări  valoric-normative  individualiste)  a pierdut  masiv  din  relevanţa teoretică,  cedînd locul clasificării în doctrine naţionaliste (formulate realist sau  patologic)  şi  doctrine  anti-naţionaliste  (infra-naţionaliste sau supra-naţionaliste, inclusiv actualul globalism, care nu face decît să continue, în forme noi,  vechiul  conţinut  al  transetatismelor  naţionale, internaţionalismelor  de  toate  felurile  şi  aşa  mai departe – filiaţia doctrinară fiind vizibilă).  Pentru  a  preveni  creştarea  conflictualităţii  în sistemul  politic  mondial  eforturile  de  renovare doctrinare  vor  fi  absolut  imperative. Regîndirea  şi  reconstrucţia doctrinei naţionaliste realiste sunt la fel de  obligatorii  ca  şi  regîndirea  şi  reconstrucţia  din temelii  a  doctrinei  globaliste,  astfel  încît naţionalismul să fie cît mai puţin anti-globalist, iar globalismul  să  fie  cît  mai  puţin  anti-naţionalist, plecînd de la realitatea că actuala relaţie doctrinară naţionalism-globalism  este  puternic  conflictuală. Dificultatea  acestei  misiuni  teoretice  –  dar  cu enorme implicaţii practice – rezidă în faptul că sunt foarte multe lucruri  de făcut într-un  răstimp foarte scurt.  Privitor  la  reelaborarea  doctrinară  a naţionalismului realist (evitînd, aşadar, radicalismul, ultranaţionalismul,  şovinismul,  xenofobia)  un  bun punct de pornire pare a fi înţelegerea lui ca doctrină care  inspiră  acţiunile  politice  nu  doar  de  simplă conservare, deci supravieţuire, a identităţii naţionale cultural  –  civilizaţionale,  ci  şi  de  promovare neexpansionistă a acestei identităţi naţionale, astfel încît ea să poată permanent să se dezvolte şi să se actualizeze (reamintindu-ne că identitatea naţională are componente cu dinamici diferenţiate: de la înalta constanţă,  stabilitate  aproape  milenară  a  unora  la înalta variabilitate la nivel de decenii a altora). Un asemenea  naţionalism  implică,  pe  lîngă  existenţa identităţii  naţionale,  şi  o  acută conştiinţă  a  acestei identităţi,  o  stare  de  hiperluciditate  a  acestei conştiinţe identitare, la care se va adăuga, firesc, şi starea de vigilenţă identitară.  Dacă paleo-naţionalismul este perimat, devine necesar un neo-naţionalism; acesta va trebui să fie nu paseist (tentaţie aproape irepresibilă), ci prospectiv (la  fel  cum  conducătorul  auto  priveşte  în  oglinda retrovizoare dar pentru a conduce spre înainte); va trebui să fie nu predominant afectiv, volitiv, etc. deci iraţionalist (fals fundament, puternic conflictogen), ci  predominant  raţionalist,  deschis  dialogului, concesiv  cu  măsură;  va  trebui  să  fie  nu  pasiv,  ci activ, cu spirit promotor, agresiv numai în legitimă apărare (cînd cea mai bună apărare este atacul). Se conturează,  aşadar,  o  reformă  a  doctrinei naţionaliste.  Privitor  la  reelaborarea  doctrinară  a globalismului actual, se pare că aici ar fi mult mai mult de lucrat decît în cazul anterior. Nu exagerez foarte  mult  dacă  afirm  că  el  inspiră  o  globalizare care,  prin  conţinut,  formă,  direcţie,  sens,  ritm, constituie  o  reală  crimă  împotriva  umanităţii. Actualul  globalism  este  fals,  ipocrit  deoarece  el camuflează,  nu  foarte  abil,  un  anumit  naţionalism (inspirat  de  un  anumit  mesianism).  Prin  urmare, actuala  doctrină  globalistă  trebuie  să  fie  nu  doar reformată,  ci  revoluţionată  –  fundamentele  ei neputînd fi validate. Trebuie, de altfel, subliniat că, actualmente,  naţionalismul  patologic  nu  apare prin generaţie spontanee, ci este un naţionalism reactiv, defensiv tocmai în raport cu agresivitatea actualei şi ipocritei  doctrine  globaliste,  responsabilă  pentru apariţia sau provocarea acestor conflicte doctrinar – politice,  care  degenerează  în  conflicte  acţional  – politice.  Doctrina  globalistă  –  inclusiv  în  varianta unui globalism limitat – va fi acceptabilă atît teoretic, cît şi  practic,  atunci cînd  îşi  va  propune nu  numai conservarea  şi  dezvoltarea  tuturor  identităţilor naţionale  existente  (nu  doar  a  uneia  pe  seama celorlalte,  cum  este  acum),  ci  şi  compatibilizarea culturală  (cognitivă,  ideatică)  şi  civilizaţională (acţională,  materială)  a  tuturor  aceste  identităţi naţionale; prin urmare o utilă doctrină globalistă va trebui  să  compatibilizeze  (relativ,  nu  absolut) doctrinele  naţionaliste  existente.  O  atare  doctrină globalistă va inspira un proces de globalizare care va avea  ca  rezultat  o  stare  de  globalitate  constînd  în echilibrul  structural  –  funcţional  –  stabil  al sistemului  identităţilor  naţionale  şi  nu  în subordonarea  –  destabilizatoare  de  echilibru  –  de către  o  identitate  naţională  a celorlalte,  iar în  plan doctrinar constînd  în  echilibrul stabil  al sistemului doctrinelor naţionaliste şi nu în subordonarea – la fel de destabilizatoare de echilibru – de către o doctrină naţionalistă a celorlalte, voalat sau strident.  O  precizare  se  mai  impune:  dacă  în  privinţa compatibilizării  –  nu  omogenizării,  cum  pare  a  fi tendinţa  actualei  globalizări  –  identitare  culturale trebuie ţinut seama de faptul că nu se pune problema unor  diferenţe  de  nivel  de  dezvoltare,  ci  de diversitate  culturală  iredutibilă,  în  privinţa compatibilizării  identitare  civilizaţionale  lucrurile stau cu totul altfel: aici, problema de fond este chiar aceea  a  unor  diferenţe  de  nivel  de  dezvoltare, anumite  forme  de    diversitate  civilizaţională,  mai ales majoră, fiind profund disfuncţionale. De aceea, o  dezirabilă  doctrină  globalistă  va  trebui  să  dea prioritate,  în  cadrul  procesului  de  globalizare  unei relative  omogenizări  identitare  civilizaţionale, concretizată  în  relativa  egalizare  a  nivelurilor  de dezvoltare  economică,  tehnologică  a  statelor naţionale.  Un  eşec  în  această  privinţă  compromite orice şansă a unei autentice globalizări. Din păcate, decalajul  dintre  naţiunile  cu  civilizaţii  avansate (chiar dacă unele au o cultură modestă!) şi celelalte naţiuni nu numai că nu e staţionar, ci creşte uniform accelerat.  Se  pare  că  obiectul  reducerii  acestui decalaj este, încă, îndepărtat; mai realist, actual, pare a fi obiectivul stagnării ritmului de creştere a acestui dacalaj, urmat de cel al reducerii ritmului de creştere a  acestui  decalaj,  apoi  de  stagnare  a  decalajului urmat  de  reducurea  decalajului  pînă  la  o aproximativă  egalizare  a  nivelurilor  de  dezvoltare economic  –  tehnologică  a  naţiunilor,  ca  bază obiectivă a unei stări normale de globalitate.  Rezist tentaţiei de a-l parafraza pe A. Malraux, afirmînd că „secolul XXI va fi naţionalist sau nu va fi  deloc”,  pentru  că  ar  fi  semnul  unui  naţionalism patologic; dar parafrazez afirmînd că „secolul XXI va fi al echilibrului naţionalism – globalism sau nu va fi deloc”. În societatea comunicării globalizarea este inevitabilă, dar comunicarea va fi între naţiuni. Corecţiile  doctrinare  trebuie  aduse  întîi globalismului  actual,  doctrină  mult  mai  „bolnavă” 39  decît  naţionalismul;  în  caz  contrar,  recursul  la etnocratism,  ca naţionalism al disperării identitare, va fi tot mai des, cu toate riscurile.

Cu deosebit respect G-ral GOMOI CRISTIAN MARIAN

Secrete matrimoniale

Secretele Antoanetei, antreprenoarea care în 30 de ani a căsătorit mii de românce cu germani: „Banii mișcă lumea, dar fără iubire nu există lume”

​"Ce am făcut eu n-a făcut nimeni. În lume, nu în România", ne zice Antoaneta într-o seară de septembrie. Suntem la un party în București, unde germani și românce se întâlnesc, discută, se îndrăgostesc – într-o zi, s-ar putea și căsători. Ea face asta deja de 30 de ani.

"Mirela*, auzi ce zice Ralf*, că are 1,75 înălțime și IQ de 175. Îl bate și pe Bill Gates!", spune Antoaneta către un grup de trei femei care stau lângă Ralf. El e multi-milionar, din Austria, foarte deștept și în seara asta e un pic pilit, vesel – se bucură de viață. Și el, și ea sunt la petrecerea dată de Antoaneta, unde vin bărbați din Germania să cunoască fete din România și să vadă dacă ajung la succes: căsătoria.

"Când am zis că fac firmă matrimonială, multă lume a râs de mine. Și mă întrebau: «Și, ai căsătorit vreunul?» Când le ziceam că am căsătorit zeci și zeci se schimbau la față. Când ziceam c-am să vin în România cu nemți, mulți râdeau de mine și ziceau: «Asta-i nebună!» Am venit cu peste 3.000 de germani în 30 de ani de activitate."

Pe pontonul unui restaurant cu specific italienesc din Herăstrău, sunt femeile care caută, bărbații care caută și câteva cupluri care și-au găsit deja jumătatea, acum un an sau zece, tot prin astfel de întâlniri. Printre bărbați sunt însă și câțiva care și-au găsit perechea în trecut, au divorțat, iar acum au revenit fie pentru o nouă relație, fie pentru socializare.

Hans* e unul dintre aceștia, un bărbat în jurul vârstei de 50 de ani. A fost căsătorit în urmă cu 20 de ani cu o româncă pe care a găsit-o tot prin Antoaneta la una dintre petrecerile ei. Între timp a divorțat, dar spune că nu și-a pierdut nicio clipă încrederea în dragoste. "Nu voi renunța niciodată la asta. Chiar dacă este să mor singur, mă voi căsători cu mine, nu e o problemă."

Acum nu caută neapărat o nouă relație, e deschis la nou și adoră partea asta de socializare și călătorie. Cunoaște lumea și lume nouă.

Îi place să vină la noi în țară și să cunoască diferite tipuri de femei, pentru că în Germania, așa cum descrie, are foarte mulți prieteni, dar nu la fel de multe oportunități, când vine vorba de relații. "Cred că pentru toată lumea lucrurile sunt diferite, dar pentru bărbații care sunt aici la party, la fel ca mine, femeile pe care le găsim atractive și care poate ne găsesc și pe noi la fel, în Germania, sunt deja măritate. Nu vreau să stric căsnicia nimănui, așa că e nevoie să existe anumite oportunități", explică el.

La petrecere a venit și Ileana*, o femeie la 36 de ani, fără copii, care știe trei limbi străine. A aflat de Antoaneta dintr-o emisiune TV, în martie 2022. S-a înscris. "Părea ceva serios. Dar aveam emoții, că poate nu mă alege, că poate sunt prea urâtă."

A ales-o însă și în seara asta de vineri se așează lângă Ralf. E al doilea party la care participă. "Caut un bărbat care să vrea o relație stabilă, m-am săturat de oameni care nu-și asumă responsabilitatea. Și, sigur, îmi merge bine, am un job bun, dar nu strică niciodată o stabilitate financiară. Și mai ales o viață mai liniștită", rezumă Ileana motivele care au făcut-o s-o caute pe Antoaneta.

h2:Din Arad în Germania și înapoi în toată România



Din arhiva Antoanetei Hambitzer (centru, neblurată). FOTO: Arhiva personală

Antoaneta Hambitzer s-a născut în Arad, iar din 1986 trăiește în Germania. Ea are o agenție de matrimoniale pornită în 1993, după ani în care și-a căutat locul într-o țară străină, în care a ajuns atât de jos, încât livra pizza și dona sânge ca să aibă de azi pe mâine. "După pizza am livrat scrisori timp de trei ani, am vândut mașini – le luam lovite, le reparam, le vindeam în România", povestește ea momentele de la început.

În Germania a ajuns cu primul soț de care a divorțat la finalul anilor ‘80. În urma partajului, a pierdut tutela copilului pe care îl aveau împreună. A cunoscut însă un alt român și cu el a avut o relație de zece ani. El i-a arătat un anunț într-un ziar dat de-o agenție care căuta colaboratori. N-a fost cea mai bună experiență, a cheltuit 1.500 de mărci germane și trebuia să-i convingă pe oameni să plătească 5.000 de mărci ca să se înscrie.

A renunțat, a stat un an pe bară – era condiția pusă de agenție în contract –, apoi a pornit pe cont propriu. "Când am început eu de jos de tot, și am început cu 400 de mărci până la succes, toată lumea a râs de mine. Pentru mine erau însă mulți bani. Și mie îmi plac proverbele, uite unul care în cazul meu s-a dovedit adevărat: o idee cu adevărat bună se recunoaște prin faptul că realizarea ei pare la început irealizabilă."

A pus pe picioare firma, a venit în România, a dat anunțuri în ziare și a început să trimită și să primească scrisori. Zeci, sute de fete o căutau. Ajunsese la un moment la un portofoliu cu o mie de românce, dar doar doi–trei clienți pe lună. Așa c-a început colaborarea cu alte agenții.

A călătorit prin zeci de orașe din România ca să întâlnească fete și lucrurile au început să meargă. În câțiva ani, din ‘96 – prima dată au fost două mașini cu vreo opt nemți, în opt orașe – până în primul deceniu din anii 2000, a ajuns să aibă întâlniri de o săptămână cu 30–40 de germani și câteva sute de fete din toată țara. "Mai ales în primii 15 ani, când nu era internetul așa dezvoltat, când nu erau zboruri low cost, veneam cu microbuz, unii veneau și cu mașinile lor, și stăteam în vestul României. Organizam petreceri în câteva orașe, o săptămână, cu experiențe locale complete."

În seara în care vorbim cu Antoaneta, sunt 12 germani veniți și un pic mai multe femei decât ei. "Înainte, lumea era mult mai hotărâtă, oamenii știau ce vor, erau pe familie, pe seriozitate. Seriozitatea a scăzut în ultimii 20 de ani cu peste 80%", face Antoaneta rapid o radiografie a scenei de dating.

În prezent, tariful pentru germanii care se înscriu este de 850 de euro pentru trei întâlniri sau 1.600 de euro până la succes. Când vreun bărbat s-a plâns că nu găsește, că plătește degeaba, a preferat să-i dea banii înapoi și să-și vadă fiecare de viață. Crede în relații și căsătorii care se întâmplă dacă există compatibilitate. Nu poți forța fericirea.

Antoaneta consideră că o șansă cu adevărat bună o recunoști prin faptul că vine când nu te aștepți, nu ești pregătit, nu vrei. "Le zic și nemților: dacă veniți la mine cu ideea că ați plătit și veniți în România cu ideea că trebuie să întâlniți iubirea, că una dintre ele trebuie să fie, nici nu are rost să veniți. Trebuie să vii senin; călătorești, eventual ai un weekend interesant, cunoști niște oameni, îți dai seama cum merg lucrurile."

h2:Ce-au ai noștri, ce-au ai lor și ce merită căutat într-o relație



Întâlnirea de zilele trecute organizată de Antoaneta, într-un restaurant din București. FOTO: Răzvan Băltărețu

Când ajungem la restaurant, Antoaneta e necăjită de neseriozitatea oamenilor. "Zece fete mi-au anulat în ultimele două zile. Îmi dau mesaj că nu mai pot ajunge. Și eu le zic mereu: trebuie să vrei, să vii, să întâlnești oameni că nu știi niciodată." Îi pare mai ales rău că sunt multe care aleg să renunțe din start, încă dinainte de-a vedea cum e de fapt și dacă își pot găsi pe cineva.

Mirabela*, 40 de ani, a descoperit-o pe Antoaneta online. Lucrează în învățământ, a terminat psihologia și se pregătește să lucreze în domeniu. A fost deja de trei ori la petreceri. Prima oară însă i-a lăsat locația verișoarei sale, polițistă, să știe unde să o găsească în cazul în care dispare. N-a fost nevoie.

"M-am relaxat când am văzut că sunt oameni normali ca mine și, la prima întâlnire, deși n-am găsit niciun suflet pereche, mi-am făcut o prietenă foarte bună. Am păstrat legătura și am fost într-o excursie în Bulgaria apoi."

Mirabela atinge și unul dintre punctele importante din discursul Antoanetei: nu porni de la prejudecăți. Ne povestește cum, la una dintre întâlniri, alături de o prietenă, a luat un platou de prăjituri în față, în loc să-și ia câteva pe propria farfurie. Unul dintre tipi le-a zis: "Vă e foame, fetelor." Au râs, că și-au dat seama de cum se vede situația din mai multe puncte de vedere.

"Am ironizat stereotipurile astea care apar despre românce care vin să bea și să mănânce gratis. Când te vezi că treci și tu printr-un astfel de stereotip, fără să conștientizezi că ești în rolul ăla, te pufnește râsul. E ușor să vorbești despre alții și să pui etichete și apoi îți dai seama că ești tu privit în rolul respectiv de care râdeai", amintește ea. "A fost amuzant, m-am relaxat și am luat-o ca pe un experiment, în care întâlnesc diferite tipologii de oameni și a ști ce nu-ți dorești este un început."

Mirabela a călătorit în peste 55 de țări și spune că așa a înțeles mai bine tipologiile de bărbați. "Străinii mi se par mai sinceri și asumați, iar românilor, drept să spun, le place vrăjeala, să creeze o fantezie. Ei îți spun ce cred ei că tu vrei să auzi, dar tu vrei să auzi partea aia sinceră și asumată și ești okay cu asta, iar ei nu cred că au aflat asta până acum", subliniază ea. "Știi, să-ți spună sincer: «Eu îmi doresc doar un one night stand.» Puțini am întâlnit care să fie sinceri și să spună direct, mulți zic: «Hai să vedem, să discutăm» și doar amână."

De cealaltă parte, germanii i se par sobri și reci și dificil să începi o conversație cu ei, mai ales una pornită de la o glumă, așa cum sunt obișnuiți românii. Dar apropierea dintre românce și nemți i se pare interesantă, ca și cum ai încerca să combini "apa cu focul", dar apreciază foarte tare străinii pentru asumarea de care dau dovadă, iar ăsta este un punct important pentru ea.

În nota asta, Hans îi caracterizează simplu pe conaționalii lui: "Un german obișnuit nu știe nimic despre România și are foarte multe prejudecăți. Am cunoscut multe femei din România și toate sunt diferite, nu poți spune că există un anumit tipar. Cei mai mulți urmăresc însă ce-i mainstream și au o atitudine de robot."

Dincolo de prejudecăți și altele câte mai sunt, el știe pe scurt ce caută la cealaltă persoană din viața lui: încredere. "Poți spune oricui «te iubesc» fără să însemne nimic, dar dacă există încredere și un angajament pe care-l iei față de cineva, asta înseamnă ceva, chiar dacă nimeni nu-ți poate garanta cât timp vei fi cu acea persoană."

Am căutat să vedem cum mai sunt văzuți bărbații români de femeile de aici. După Ileana care ne spune că nu mai vrea în viața ei dramele și incertitudinea aduse de-o relație cu un român, o întâlnim pe Iuliana*. Are 36 de ani și-a găsit online agenția. A apreciat felul în care Antoaneta i-a prezentat situația și că "nu promite minuni".

A fost deja de trei ori la astfel de sesiuni. Ultima oară a fost dezamăgită de bărbații prezenți, dar asta n-a făcut-o să renunțe. "Îmi place să socializez cu ei și să întâlnesc diferite tipologii de oameni. Din păcate, cu bărbații români n-am avut conexiune de când mă știu. Mulți dintre ei mi se par bădărani și prost crescuți."

h2:Important e să fii deschis, apoi viața ți se întâmplă



Fotografie din arhiva Antoanetei Hambitzer

Ea are și un caz amuzant cu o femeie care a venit la una dintre petreceri, a stat un pic în hol, s-a uitat și-a plecat. "Nu știu ce-a crezut că e – selecție de organe, proxenetism. Am sunat-o după câteva zile să văd ce s-a întâmplat. Până la urmă a venit a doua oară. A cunoscut un tip. Din prima. Și de atunci sunt împreună. Și asta mi-a adus aminte de un proverb: un atom poți să-l tai în două mai ușor decât o prejudecată."

Antoaneta glumește că poate ar trebui să pună un slogan pe site: "Vai, n-aș fi crezut", că asta aude des de la femeile care vin la întâlniri și o fac cu deschidere să-i cunoască pe cei din fața lor. "Problema e că toți se fixează pe poze", spune ea. "Treaba asta cu aplicații de dating te sărăcește pe interior, te bulversează, pierzi contactul cu realitatea, te pierzi pe tine. Devii o legumă emoțională dezorientată căzută în depresie."

În peste 30 de ani de activitate, Antoaneta a strâns o colecție impresionantă de povești cu femei, bărbați, prejudecăți și mofturi de fiecare parte. "Uite, chiar acum câteva zile i-am scris uneia din Germania – că o treime din cele cu care lucrez sunt acolo – să-i povestesc de un tip cu situație bună, casă pe malul mării. Și ea mi-a spus că nu-i place. Apoi s-a răzgândit și a zis că ar vrea să vorbească. Dar el s-a răzgândit, că îi pare falsă, superficială."

Fata își ajustase pozele în Photoshop și își augmentase buzele. Altfel spus, se afișa cum credea ea că e mai atractivă. Antoaneta i-a cerut poze naturale. "I-am spus că nemții nu vor așa ceva și că asta merge în România, la bombardieri, la interlopi. Ce crezi c-a făcut fata? Mi-a dat block pe WhatsApp", povestește ea. "Îi spusesem înainte că vreau s-o ajut, dar trebuie să înțeleagă că nu fac minuni. E la mine în firmă de trei ani și nu se lipește niciunul de ea. Și nu e că n-ar fi frumoasă. Am avut pozele ei de când s-a înscris și față de cum arată acum zici că nici nu-i aceeași persoană."

Unei alte femei – 40 de ani, nemăritată, care locuiește tot în Germania – i-a recomandat un turc născut în Germania, 51 de ani. Întâi a fost un refuz că-i prea bătrân. "I-am zis: «Stai puțin. Nu l-ai văzut. Nu știi cum arată. Arată de maximum 41 de ani, e milionar, trăiește oriunde o să vrea să trăiască soția, vrea copii, e stilat, a făcut studiile în America.» Și i-am mai spus că la un moment dat un german mi-a cerut să cunoască fete din Ucraina, Polonia, că cele din România sunt «curve și țigănci». Am întrebat-o dacă ea e așa", povestește Antoaneta.

După exemplul ăsta de prejudecată, i-a trimis poze cu turcul în Panamera, la costum. "Când a văzut așa, a zis că vrea să îl cunoască, poate să bea o cafea cu el. În mintea mea eram: «Așteaptă tu mult și bine să facă el o ocolire de 300 de kilometri doar ca să bea o cafea.» Și atunci le spun mereu: fiți deschise, pozele sunt relative."

Din motivul ăsta Antoaneta vrea ca ei să se vadă față în față, să vorbească și apoi să decidă dacă e viitor. Ea estimează în 80% din cazurile în care cei doi s-au căsătorit fie ea, fie el a zis că nu-i place cealaltă persoană doar judecând poza.

Prejudecățile sunt de ambele părți. A fost memorabil un moment când unui german venit cu mașina îi era teamă că o să-i fie furată. Și-a vorbit Antoaneta cu cineva pentru un garaj. Omul a fost șocat când din garaj a ieșit o mașină mai scumpă decât a lui.


Fotografie din arhiva Antoanetei Hambitzer

Există și reversul, cei care au trecut peste prejudecățile despre România. "În fiecare lună am cel puțin doi nemți care vor să se mute în România", spune Antoaneta. "Să se mute de tot. Și sunt germani născuți acolo, nu plecați de aici. Le plac oamenii, clima, atmosfera."

Le plac și femeile, desigur. Mai naturale, frumoase, cu umor, cu poftă de viață. Dar frumusețea nu ajunge, susține Antoaneta. "Din păcate, sunt foarte multe pe care doar frumusețea nu le ajută, că văd în fața lor doar un metru. Le spun: «Dacă vrei să sari cinci metri, tot trebuie să te dai în spate doi metri. Trebuie să ai răbdare, nu merge așa. Important pentru ele e să fie serioase. Și pentru ei să vină în România. Nici nu-i mai iau pe cei care exclud să vină la întâlnirile astea de câteva ori pe an."

La o privire în jurul mesei, Antoaneta ne spune direct: sunt 12 germani veniți, trei–patru dintre ei milionari, plus ingineri sau antreprenori. "Nu se vede pe ei", subliniază ea. "Vor familie, nu vin pentru aventuri. Unul care plătește agenția, masa, zborul, hotelul, hotelul pentru fete are intenții serioase, nu să le ducă în cameră."

Dar sunt oare și români care ar căuta femei din Germania? Antoaneta spune că în cele trei decenii nu s-a întâmplat niciodată ca vreo româncă sau nemțoaică din Germania, sau alte țări, să fie interesate să întâlnească un bărbat din România. "La fel, n-am întâlnit nici bărbați din România care să vrea să cunoască femei din Germania. Bărbați români să caute femei în Germania e ca și cum ar vrea să vândă lemne pădurarului."

h2:Cea mai longevivă relație a Antoanetei rămâne cu agenția



Fotografie din arhiva Antoanetei Hambitzer

Antoaneta Hambitzer are 66 de ani și nu știe dacă se va opri vreodată din ceea ce face. A avut emisiune pe o televiziune germană care a transformat-o într-o pețitoare vedetă, are câteva mii de căsătorii la activ și vrea să scrie o carte despre toate câte a făcut. De patru ani a revenit în România, stă în Arad, dar călătorește mult și are prieteni și prietene peste tot.

Relația cu acest business o aseamănă unei căsătorii. "Indiferent cum ești, nu poți s-o lași. Cu bune și cu rele. Te identifici cu ea, ți-e viața, nu te poți opri." N-a lăsat-o nici în anii ‘90, când termina câte o excursie cu germani în România și adormea în microbuz încă dinainte să treacă granița. O săptămână nu-și mai simțea picioarele și nu mai avea voce.

Și cât stăm cu ea la masă, pe ponton în Herăstrău sau la o terasă vizavi de Muzeul Țăranului Român, nu se poate opri. Vorbește cu oamenii prezenți la întâlniri, cu cei de la restaurante și trece între cele două telefoane – număr de România și de Germania, de pe care trimite mesaje vocale sau text. "Cel mai mare lux al meu este de ani de zile să stau câteva zile fără telefon. Dar nu pot."

Fix munca asta i-a adus o cunoaștere a oamenilor, relațiilor și sentimentelor la care noi restul putem doar spera. Se plimbă prin restaurante și printre oameni, schimbă câteva cuvinte cu ei și știe. El s-ar înțelege mai bine cu ea, ea este mai potrivită lui, cei doi vorbesc, dar n-au șanse. Așa a ajuns fraza: "Vai, n-aș fi crezut" cea pe care a auzit-o probabil cel mai des în cei peste 30 de ani.

Până ajunge în cartea pe care o va scrie, mai menționăm una dintre poveștile pe care le-a trăit. Unul dintre primii germani pe care i-a căsătorit era dintr-o familie de lângă Bonn. Părinții lui voiau foarte mult să-l însoare pe băiat și așa au ajuns la Antoaneta. "I-am găsit o fată de prin județul Sibiu, se potriveau foarte bine. După căsătorie părinții m-au invitat la ei acasă și m-au pus în capul mesei. Erau încântați că le-am însurat băiatul", amintește Antoaneta. "Pentru mine a fost o chestie fantastică. Înainte duceam pizza nemților și acum am ajuns să fiu invitată de onoare la o familie de germani."

Încheiem discuția noastră pe terasă, într-o după-amiază de sâmbătă, la finalul celei de-a doua întâlniri din București. O parte din femei și bărbați au decis să meargă în Centrul Vechi, să mai discute, să mai petreacă timp împreună.

Ea urmează să plece spre Arad în următoarea zi, dimineața. Va fi din nou în București, la mijloc de noiembrie, cu o altă sesiune de întâlniri.

Pe măsură ce se apropie de momentul în care va avea mai multă viață cu agenția decât viața precedentă, și în tot contextul actual cu internetul și schimbarea atitudinii oamenilor, Antoaneta nu și-a pierdut speranța în iubire. "Banii mișcă lumea, dar fără iubire nu există lume. Și cu banii te obișnuiești, oricâți ai avea, doar poți cumpăra mai mult. Dar dacă stai doar cu ei, stai trist."

*numele oamenilor și fețele lor din poze au fost alterate pentru a le proteja identitatea.

Redirecționat frecvent

ȚARĂ ÎN AGONIE, CAUT SALVATORI

Felul în care guzganul ghiftuit, deputatul PSD Eduard Popica, ginerele altui îmbuibat, Emil Savin poreclit Farmazon, îl jelește ,,sfâșietor”, în disprețul bunului simț românesc și spre revolta unui întreg popor (dar fără a-și da seama de ridicolul situației), pe pușcăriașul boșorog cu căutătură hoață Mitică Buzatu ot Vaslui, a umplut paharul și m-a determinat să scriu cele ce urmează.

Un Buzatu e peste tot, neprins încă.

Exemplul acestui județ este ca o pecete nefastă pentru toată România; de 33 de ani (dar cu continuitate înainte de 1989!), toată țara e împânzită, toate instituțiile sunt căpușate de asemenea jeguri de oameni, frați de lojă, tovarăși la furat, veri, nași, cumetrii, amante bine înfipte. S-au propus unii pe alții, s-au proptit, acoperit, numit, abia anemic și prea rar ,,judecat”. Nu numai la PSD, ci și PNL-PDL s-au ce-or mai fi, că, pentru înșelarea vulgului, s-au încrucișat și s-au boit de au devenit mutanți.

Într-un mesaj, ajuns peste ani o broșură, mareșalul Antonescu vorbea despre România ca o țară aflată pe ,,marginea prăpastiei”. Nu mai e cazul să fim mici pe buză: suntem în agonie, iar unii spun că ne aflăm de-a dreptul în râpă și doar în noi, românii, e salvarea.

Suntem împrumutați pentru trei generații, nu una! Țară binecuvântată de Dumnezeu cu de toate, sărăcim. Așezați în calea unor imperii hrăpărețe, ne căciulim, ne umilim absolut jalnic, suntem jecmăniți de cămătarii ,,legali”, zi de zi. Unii răbdăm ca vitele. Cu instituții impotente, ni se încalcă drepturi constituționale, ni se coace o ,,reorganizare” salvatoare în care cărbunii sunt băgați din cancelarii străine ca un microb perfid în trupul țării.

Președintele – cel mai ticălos din câți a avut țara asta – e în demult afara părții carosabile. În vremea sabotării fățișe a învățământului, el vorbește de ,,România educată”. Și nu-i nimeni să-l tragă de surtuc că și sfetnicii au ajuns niște degenerați.

Avem o Românie dincolo de frontiere, lăsăm după noi datorii greu de dus în cârcă de urmași și așa novici, necăliți și plini de beteșugurile unei societăți tâmpite.

O clasă politică mizerabilă, vorace, transpartinică, cosmopolită, fără Dumnezeu și fără Patrie, dănțuiește peste o țară în degringoladă de ani buni. Se scuipă la televizor, se pupă în restaurant. Avem godei care trimit autocare cu pelerini cu aceeași lejeritate cu care bagă mâna în banul public și fură.

Ticăloși și trădători, într-un stat de drept locul lor trebuia să fie de multă vreme la beci. Uitați-vă la moacele de vechi migratori ale acestor stăpâni aflați – doar unii – la bulău și veți avea răspunsul.

Politica descurcărețului bun la toate a devenit o mâzgă împuțită care a cuprins o țară. Trebuie ștearsă de pe fața pământului, altfel nu ne mai facem bine.

Avem ayatolahi la interne, baroni, miniștri de profesie, demnitari fără demnitate, tartori de județ, leadershipi, lideri locali…

Toți sunt puși pe căpătuială, cumetrii, amantlâcuri. Trebuie înăsprite pedepsele, pentru a scutura din pomul țării și a da de pământ cu acești neterminați! La orice furt din banul public, fie autor, complice, sau tăinuitor, să moară în pușcărie!

Cât timp mai avem o țară – și nu doar granițe – câtă vreme mai avem un popor care a suferit mult – și nu o populație dezorganizată – cât timp în venele noastre curge sânge de român – iar nu de venetic – să ne războim, să luptăm și să murim ca oșteni, nu ca trădători și lași.

Văd grozăvia dezastrului abătut peste oameni. Prevăd ce va urma, cel puțin la nivel de Poliție și MAI. Și vă spun că însănătoșirea trupului bolnav al țării de la noi toți va veni și tot mișcarea patriotică, sănătoasă, hotărâtă, asumată, o va rezolva.

Ne e foame de dreptate și de lege, fraților!

Suntem contemporani cu prăbușirea. Trăim o lucrătură greu descifrabilă de minți simple. Este înșelătoare  cu poporul, care, după cum lesne se poate pricepe, trăiește oarecum un sindrom Stockholm generalizat.

M-am uitat la fenomenul drogurilor, pe care-l cunosc din profesie. Nu se va face nimic, e doar preludiul! Va fi rău de tot, cumplit. Scadența nu a venit. MAI e întâiul responsabil pentru soliditatea țării, dar aici sunt structuri absolut inutile, în care zece ofițeri, așezați pe căsuțe plătite baban, se screm o săptămână să le fete mintea un pliant, zona de teren, operativă, grea, aflată permanent în linia întâi a luptei cu infractorii e văduvită, prost dotată, subnumerică, controlată. Practic, nu există conducere a Poliției Române, nu există ofițer să se mai poată opune autodistrugerii, aberațiilor sistemului mafiot, înțelegeți? Toți tac și înghit.

Nu putem asista nepăsători. Am în jurul meu o sumedenie de Bărbați. Nu e suficient. Mă adresez în special militarilor în rezervă, dar nu celor abonați la mafioți, că o viață ați furat fără să întrați unde vă era locul, și acum faceți ce ați învățat, furați pentru voi și pentru alții, vă valorificați la maximum pilele din activitate, ori faceți sluj la hoți. Nici celor comozi și gomoși, care zac în vila de vacanță și se scarpină la coaie așteptând o ocazie. Nu celor care dă dracului ,,politicul” și caută perfecțiune în orice și dezbinare pretutindeni, utopicilor.

Ci celor cărora le pasă ce se va spune despre el după ce nu va mai fi. Ce va zice copilul său că a fost tac-su? Nu vom câștiga niciun colac, în plan material. Dar spiritual va conta. Că nu știm ziua nici ceasul, iar până la ultima suflare avem o datorie de îndeplinit.

Noi nu mai avem nimic de pierdut. Iar de câștigat – respectul posterității.

Noi am rostit un Jurământ pe un Drapel, nu am îndrugat niște vorbe cu o cârpă în mână.

Schimbarea radicală nu poate veni de la personalul din interiorul MAI, de pildă, tânăr și ținut în frâu. Știu de ce: unii sunt captivi, resemnați, fricoși, șantajați, complăcuți în bine, nu vor să-și surpe cariera pe ultima sută de metri. Schimbarea va veni de la noi, care am fost, știm, putem și vrem.

Suntem contemporanii șubrezirii nepermise a statului, jefuirii țării, învrăjbirii românilor, umilirii la înalte porți, manipulării odioase, imposturii instituționalizate. Multe mădulare ale Țării Românești și-au dat duhul; sunt morți care încă n-au fost îngropați. Unele mai rezistă mulțumită unor patrioți.

În fața alternativei pieirii, ce facem? Nu putem rămâne spectatori și să ne războim în vorbe goale ca la cafenea.

Ne adunăm, nu învrăjbim. Muncim la greu. Ne așezăm la masa unirii, pe îndelete, fără vendete. Urmăm strict o strategie! Nu șovăim.

Oameni să fie puși strict pe căprării.

Nicio abatere de la cale să nu fie îngăduită. Legea e lege. Instituțiile statalității – reformate, întărite. Mărite unde e cazul, dar să taie în carne vie. Unde e de dat cu mătura, n-ai teamă, mături !

Orice necinste – sever și rapid înăbușită. Iar pedepse, duse către maximum, cât mai aspre. Altfel, e aflare în treabă…

Nu prin declarații ne facem bine, ci prin voința necurmată de a pune în aplicare un program, prin ambiție, prin atitudine, omenie și prin legalitate. Iar totul făcut în respectul legii și cu frică de Dumnezeu!

Eu, așa cum v-am mai spus, am o singură cale. Am un singur cartuș în fața alternativei de a fi capturat de dușman sau a mai elimina eu unul, înainte de a fi ucis. Pentru mine, nu există mutare, sucire, schimbare, mlădiere, învoială. Nu există abandon, nu fac pact, nu mă plec.

Nu căutăm idealuri de oameni. Ele apar rareori. Perfecțiune nu există decât la Dumnezeu.

În fața dezastrului, în duhul credinței neclintite, al iubirii de neam, în cultul strămoșilor, în ceasul din urmă, să ne strângem și să rostim: Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții !

 

Colonel (R) Șinca Florin

In amintirea părinților, bunicilor

Casa bunicilor, leagănul  copilăriei 

Se trezeau cu noaptea-n cap părinții ,pe timp de vară,

Iar când se porneau la câmp nici nu se vedea afară,

Ne lăsau laptele proaspăt ,în oală de lut,pe masă

Și într-un ștergar de in ,pâinea albă,coaptă-n casă.

-Hai,treziți-vă oleacă,ne spunea mama duios,

Ne-ndurându-se să strice somnul nostru-așa frumos,

-Eu mă duc iar la prășit ,cu bunică-tu-n Lănuț,

Voi să stați pe lângă casă,s-aveți grijă de puiuți!

Tată-tu e dus la coasă ,că se pologește iarba

Și de n-o cosi acuma ,când s-o duce-a fi degeaba,

Mâne-o să vă iau cu mine,în Fânaț ,la adunat,

Eu cu furca înainte,voi din urmă la greblat.

-Scoateți cloștile afară și la puii de găină

Dați-le un pumn de crupe sau muiați niște făină,

Puneți-le-un chic de apă în ceva nu prea adânc

Și vedeți să nu-i ia uliul până vin eu de la câmp!

Să duceți pe șes vițelul,priponiți-l mai departe

De vițeii altora,nu de alta ,s-or mai bate,

Puneți apă în căldări până o veni cireada

Că vin vitele-nsetate și să măturați ograda!

Noi ,cu somnul între gene,ascultam cam cu de-a sila,

Țineam minte ce țineam ,apoi Dumnezeu cu mila,

Dar când soarele-ncepea să ne ardă pe spinare,

Lăsam baltă bătătura și-o zbugheam la scăldătoare.

Treceam ulița spre șesul care ne părea o mare,

Cu valuri de romaniță așternute sub picioare,

Sfârâiau călcâiele când stârneam cârduri de gâște,

Și gâscani-înfuriați ne-alergau ,vrând să ne muște.

Noi vedeam numai hârjoana ce părea a fi in toi,

Din toți țăncii de pe vale ,din pârâu,lipseam doar noi,

Dar când tălpile simțeau mâlul fin și apa-n spume,

Ne rupeam de orice grijă și intram în altă lume.

Iar în firul de pârâu,jinduind după răcoare,

Bălăceala era-n toi ,cât era ziua de mare,

Înotam și ne stropeam ,printre broaștele speriate,

Până ne-alungau tânțarii cu înțepături pe spate.

Plini de mâl,ca niște diavoli,ne apropiam de casă,

De la poarta miroseam turtițele de pe masă,

Vedeam zâmbetul bunicii răsărind la colțul șurii,

Și căldările cu apă în mijlocul bătăturii.

Ne punea mâna pe creștet printre vorbe de mustrare,

Ne-ndemna să ne spălăm într-o balie,la soare,

Și când socotea că-i vremea,zicea:

-Eu mă duc acasă,

Da’ v-oi spune mâne-ta, ș-apoi îți vedea voi,lasă!

Nu spunea nimc ,sărmana,ba ,când o-ntrebau părinții,

Ne tot ridica în slăvi că am fost cuminți ca sfinții…

Parcă văd zâmbetul mamei...parcă toare-au fost mai ieri…

Azi mi-a mai rămas să depăn amintiri din alte veri.

Liliana Burac

Viața împlinită

Drumul către o viață împlinită

Sensul vieții este o necunoscută încă din cele mai vechi timpuri, iar răspunsurile găsite până în prezent diferă pentru fiecare persoană. Omul este o ființă complexă, cu visuri și pasiuni unice, iar calea spre împlinirea personală poate fi greu de găsit. Chiar și așa, există anumite principii pe care le poți utiliza să te ghideze spre o viață împlinită și fericită.

Modul de gândire influențează în mod semnificativ comportamentul și starea de spirit. Recunoștința este un sentiment profund de mulțumire și apreciere, iar exprimarea acestuia aduce o multitudine de beneficii asupra modului în care te vei simți, dar și asupra sănătății tale. Studiile au demonstrat că persoanele recunoscătoare au un nivel mai redus de anxietate, se simt mai bine cu ele însele, au relații mai armonioase, dorm mai bine și au o imunitate crescută. 

Deși poate părea dificil și superficial la început, exprimarea recunoștinței are multe efecte pozitive pe termen lung. Poți începe prin notarea într-un jurnal a 5 lucruri pentru care îți manifești aprecierea (familia, prietenii, casa în care locuiești), iar ulterior să îți extinzi lista. Nu uita să-ți exprimi recunoștința și în persoană. Mulțumindu-le celor din jur pentru suportul și prezența lor, cu siguranță te va face să te simți mai bine, dar vei îmbunătăți și starea lor de spirit. 

O altă modalitate prin care îți poți manifesta recunoștința este prin ajutorul dat celor din jur. Chiar dacă este vorba de un coleg la serviciu, o vecină, un program de voluntariat sau o donație, la sfârșitul zilei te vei simți bine pentru că ai putut contribui la o schimbare bună. Nu uita că acțiunile mici și constante duc la cele mai mari realizări. Poți alege să te implici în programul educațional „Ajuta ca micii supereroi sa ajunga mari supereroi„. Astfel, vei oferi o șansă la educație copiilor din mediile defavorizate să se dezvolte armonios, prin participarea la diferite activități, precum: studiul, lectura, excursiile sau experimentele. Sprijină și tu proiectul conceput de United Way și implică-te în călătoria celor mici spre o viață mai bună!

Sentimentul de împlinire nu poate fi obținut dacă nu știi ce îți dorești, ce îți place și cum ai vrea să trăiești. Aceste elemente sunt foarte importante pentru a avea viața mult visată. Autocunoașterea este un proces lung și, de cele mai multe ori, este necesar a avea un imbold din exterior pentru a ne înțelege pe deplin ca persoane. Tocmai de aceea, poate fi o idee bună să:

• citești mai multe cărți despre autocunoaștere;
• participi la cursuri;
• explorezi noi oportunități pentru a-ți da seama ce îți aduce plăcere.

De asemenea, nu ezita să ceri sfatul unui psiholog. Acesta dispune de toate tehnicile prin care să te îndrume pentru a afla cine ești, cum să te dezvolți și să trăiești o viață împlinită. Parcurgerea acestui drum alături de un specialist va fi mai ușor, mai rapid și, cu siguranță, îți vei mulțumi pentru această decizie. 

Menține o atitudine deschisă la tot ce e nou și explorează toate oportunitățile pe care le găsești. În acest mod, vei reuși să identifici elementele cheie din pasiunea ta. Analizează cu atenție ce îți aduce fericire, ce îți place să faci și află cum poți aplica toate acestea în cariera ta. Astfel, vei lucra într-un domeniu care îți aduce plăcere și în care vei putea excela. O persoană care face lucrurile din pasiune va fi mai productivă comparativ cu o persoană care îndeplineștele sarcinile pentru că trebuie. 

Imediat ce ai descoperit ce îți aduce plăcere și împlinire, stabilește-ți obiective clare care să te ajute să obții viața pe care o dorești. Clarifică în cele mai mici detalii ceea ce dorești să realizezi atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Identifică care sunt cele mai prioritare obiective și cum pot fi puse în aplicare. Nu uita să monitorizezi progresul, sărbătorind fiecare reușită, să iei pauze, dar și să te bucuri de fiecare clipă. 

A descoperi ce îți aduce fericire și împlinire nu este un proces ce are loc peste noapte. Este nevoie de timp și dedicare. Dar, cu pași mici și bine planificați, vei putea să-ți creezi propria cale spre o viață minunată. 

29 sept. 2023

Gen. Mircea Chelaru

Pentru cei ce au impresia că învingerea Ucrainei va însemna că ne trezim cu rușii la ușă

Incorect Politic
Septembrie 27, 2023

Pentru cei ce au impresia că învingerea Ucrainei va însemna că ne trezim cu rușii la ușă

Via Art-Emis:

Am o veste foarte proastă pentru voi! Rușii au fost întotdeauna la ușa noastră! Am trăit cu ei în coaste și vom trăi cu ei în coaste cât timp vom mai exista ca țară!

Voi, ăștia care visați ca Ucraina să câștige războiul și rușii să se retragă cu coada între picioare și să își ceară scuze! Voi ați terminat vreo școală pe bune?! Ați făcut istorie?! Rușii nu s-au retras cu adevărat niciodată, de nicăieri!

Când a fost vreodată Rusia judecată, când a plătit Rusia daune cuiva?! Când vreodată Rusia a fost pusă în genunchi?! Când?!

Nu și-au cerut scuze niciodată pentru ce au facut! Dimpotrivă, au primit și despăgubiri pentru nenorocirile pe care le-au lăsat în urmă pe unde au fost!

Pe ruși nu îi înjuri, nu îi calci în picioare și după aia beți împreună, vă pupați la primărie, dansați, vă faceți frați de cruce și rămâneți prieteni pe vecie! Cu rușii trebuie să fii atent. Să păstrezi relații de bună vecinătate. Nu spune nimeni să îi pupăm în fund. Ci că trebuie să avem o politică deșteaptă și relații diplomatice cordiale!

Să arătăm că îi respectăm și că merităm să fim respectați.

Relații cordiale, mă, istericilor!

Că războiul se termină, dar Rusia rămâne lângă noi! Ce, nu v-a mai vândut Vestul rușilor?!

Pactul Ribbentrop-Molotov vă spune ceva?! Expresia „sferă de influență” nu vă pare cunoscută?! Credeți că s-ar da înapoi să ne facă cadou rușilor acum dacă ar avea vreun avantaj promis și garantat de Kremlin din asta?!

Rusia nu a jucat bambilici niciodată în istorie! Asta am făcut-o noi! Noi ne-am furat și ne furăm singuri căciulile!

Pe planeta noastră Rusia este, totuși, o superputere. Și o superputere nucleară, cu resurse naturale pentru care Vestul ar da nu doar o mână și un picior să se înfrupte, ci ar sacrifica țări întregi. Cum face acum cu Ucraina.

Visul cu înfrângerea Rusiei este foarte, foarte frumos, dar în prezent este o utopie – ca să nu spun că e pura demagogie politică occidentală, care vă aruncă praf în ochi!

Cât timp Putin trăiește, va fi tătucul lor.

Lăsați gogorițele și truismele sforăitoare și priviți realitatea în față: nu există șanse ca Rusia să fie îngenunchiată decât prin declanșarea unui Al Treilea Război Mondial și sacrificarea întregii planete pentru un rezultat incert.

Pentru că un Al Treilea Razboi Mondial va fi un război cu arme neconvenționale, cu arme chimice, biologice, nucleare. Și cum Putin e dement, cum spuneți chiar voi, nu se va sfii să le folosească. Iar răspunsurile N.A.T.O. vor fi în oglindă.

Chiar și așa, nu e sigur că va exista o Rusie înfrântă! Mai bine vă gândiți foarte bine ce faceți cu politicienii țării asteia și cât îi mai lăsați să își bată joc de noi! Mai bine îi întrebati pe guvernanți, parlamentari și președinte ce poziție ar trebui să aibă România în contextul actual. Pentru că războiul se va încheia la un moment dat și rușii vor rămâne ca un cui în talpa noastră, că așa au fost mereu. Și să vă gândiți și la care ar trebui să fie poziția noastră în fața unei posibile alianțe a Rusiei cu China.

Amintiți-le tuturor demagogilor și visătorilor că NATO nu va veni să ne apere pe noi dacă va avea ținte mai importante de apărat! Și va avea! Între apărarea peninsulei Alaska și a României, ce credeți că va apăra N.A.T.O.?! Spuneți-le idioților noștri de politicieni că B.R.I.C.S. se poate transforma oricând și într-o alianță militară pe față! Și România va fi așa cum a fost cu adevărat mereu: pe cont propriu!

Pentru că indiferent de alianțele semnate, mereu am fost singuri! Nimeni nu ne-a susținut interesele pentru că așa era corect! Totul a avut și are un preț! Un preț extrem de greu pentru națiunea română care acum doarme în papuci și care a lasat și lasă toți hoții, lingăii, corupții, incompetenții, scârnăviile, trădătorii de neam și de țară să o conducă!

Gen. Mircea CHELARU

Istorie

Maria & Novak

Ea a fost cea mai bătrână femeie din lume. Cum a reușit să trăiască 128 de ani: „Lumea m-a obosit!”

Când minciunile devin realitate. A nu se uita deviza: prin tine însuți!

Cum a fost mințită Ucraina?

Până în anul 1994, Ucraina avea în posesia sa arme nucleare care o clasau în topul celor trei națiuni care dețineau cele mai multe focoase nucleare la acel moment din toată lumea. Dar cum a fost mințită Kievul să renunțe la ele și de către cine, pentru că este clar o decizie nefericită – având în vedere declanșarea războiului de către Rusia, ea fiind o putere nucleară.

Ar trebuie să ne amintim mereu de faptul că Ucraina, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice din decembrie 1991, era gata să renunțe la arsenalul său nuclear în schimbul mijloacelor mijloace financiare din partea Statelor Unite ale Americii. Dar, cel mai important, autoritățile ucrainene de la acea vreme, împreună cu primul președinte al Ucrainei independente, Leonid Kucima, a acceptat să nu mai aibă în gestiune arme nucleare, mai ales datorită promisiunii Federației Ruse că nu va ataca statul ucrainean. De multe ori se spune că Ucraina a fost mințită, fiind convinsă să accepte distrugerea armelor nucleare. Mințită, desigur, de Rusia – aici nu există nici un dubiu, dar, în egală măsură – mințită și de Statele Unite, care, potrivit declarației din 2018 al aceluiași prim președinte ucrainean, trebuia să preîntâmpine cedarea de teritorii ucrainene către Rusia.

Totuși, urmare a pornirii războiului în partea de Est a Ucrainei, începând cu 2014, prin anexarea Crimeei, teritoriu ucrainean, și terminând cu invazia de scară largă a Federației Ruse împotriva Ucrainei, observăm că rușii nu și-au respectat promisiunea. Dar să nu uităm că și alte două state nu și-au respectat promisiunea de garant al păcii și neutralității Ucrainei. Pentru a afla despre cine este vorba trebuie să pomenim aici despre un punct de cotitură în istoria tânărului stat, Ucraina.

Un eveniment despre care trebuie să cunoaștem cu toții este că la 5 decembrie, 1994, în cadrul summitului OSCE din capitala Ungariei, a fost semnat Memorandumul de la Budapesta privind garanțiile de securitate, document care cuprindea trei acorduri politice, în mare parte identice pentru trei țări ex-sovietice cele mai apropiate Rusiei și este desigur vorba despre Ucraina, Belarus și Kazahstan.

Aceste state au fost de acord să adere la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare în schimbul de garanții de securitate din partea semnatarilor documentului. Cele trei memorandumuri au fost semnate inițial de trei puteri nucleare: Federația Rusă, Regatul Unit și Statele Unite, ulterior state importante ca China și Franța au dat asigurări individuale ceva mai slabe în documente separate privind asigurarea că în cazul în care cele trei țări vor fi atacate, aceste state vor intra în conflicte armate ca aliați.

Subiectul este actual prin faptul că anume Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite care garantul că, în cazul nerespectării Memorandului controversat de la Budapesta, se vor lua măsuri drastice și imediate.

Consiliul de securitate cu aceeași componență de țări (mai exact membri permanenți în acest Consiliu), unde președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, a ținut zilele acestea un discurs crucial despre soarta Ucrainei de mai departe și a cerut un front comun al tuturor statelor lumii împotriva agresiunii ruse.

Cu toții observăm că, de exemplu, SUA sprijină cel mai mult Kievul în războiul de apărare al Ucrainei. O fac prin asistență militară, economică și umanitară, iar unul dintre motivele acestei susțineri, pe lângă faptul că așa este normal – susții din răsputeri un stat partener NATO care este atacat de un agresor și duce un război de apărare, Statele unite s-ar simți vinovate, obligate și datoare Ucrainei pentru nerespectarea Memorandumului de la Kiev. Este o chestiune absolut justă și cine știe, înțelege și mai multe dedesubturi din această încărcătură emoțională.

Și da, ca urmare a altor acorduri și a memorandumului sus-menționat, între 1993 și 1996, Ucraina, Belarus și Kazahstan au renunțat benevol și nesiliți de nimeni la armele lor nucleare, în schimbul respectării suveranității, independenței și unității teritoriale garantate de cele trei mari puteri din anii ‘90 – Rusia, SUA și Regatul Unit.

Cele trei state menționate, desigur, nu trebuiau nici să amenințe sau să utilizeze forța împotriva integrității teritoriale, a independenței politice sau economice a semnatarilor memorandumului și să se angajeze ca niciuna dintre armele acestora să nu fie folosită vreodată împotriva acestor țări, cu excepția cazurilor de autoapărare sau în alt mod în conformitate cu prevederile Cărții Națiunilor Unite. Desigur că teza autoapărării a fost intens folosită de președintele de acum, Vladimir Putin, dar cunoaștem că autoapărare prin ofensivă nu există.

Acum, în schimb, Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, amenință cu folosirea acestui arsenal nuclear, oare s-ar mai fi ajuns la această situație sau în general la izbucnirea războiului pe scară largă pornit de Rusia împotriva Ucrainei? Sunt întrebări pe atât de banale pe cât de plauzibile. Cine ar mai fi rupt teritorii din Ucraina dacă aceasta deținea arme nucleare? Absolut nimeni, absolut niciun stat.

Toate argumentele actuale în legătură cu aceste acorduri ca fiind semnate de fostele puteri (cel mai important, în contextul războiului din Ucraina, fiind memorandul Moscova-Kiev), nu mai au nicio legătură cu prezentul, nu au, în primul rând, o bază legală, dar cunoaștem că Moscova, împreună cu actuala conducere în frunte cu Vladimir Putin nu mai are nici măcar o remușcare umană, darămite un simț legal ori al dreptului internațional.

Semnarea oricărui document bilateral ori multilateral ar trebui să ne dea de gândit. Autoritățile de la Kiev ar trebui să evite repetarea semnării Memorandumului de la Budapesta, mai ales după 19 luni de război în Ucraina, un război care nu pare să aibă pic de predictibilitate, potrivit durata acestuia.

Acest editorial a apărut prima dată pe site-ul publicației din Republica Moldova – Agora.md

Articol din Contributors

P.S. Rapacitatea rusului trebuie pedepsită exemplar!