Trăim la țară și asta ne ocupă tot timpul!

Vivre

Duminică

O fotografie cu ceva timp in urmă.

Ștefan cel Mare. Adevărul.ro

Ca despre orice lider puternic, și despre Ștefan cel Mare s-au scris numeroase povești – cum ar fi că a avut mulți copii din flori –, dar și despre moștenirea sa, în cazul de față, celebra spadă expusă la muzeul Topkapî din Turcia.

Lui Ștefan cel Mare i-a urmat la tron unul dintre fii săi, Bogdan al III-lea. FOTO: Getty Images

Este știut că cei mai populari lideri ai României sunt aceia din perioada medievală, când săbiile scoteau scântei pe câmpul de luptă, oamenii își făceau cruci mari până în pământ, iar însemnările erau puține spre deloc. Însă, așa cum ne-o dovedesc cercetările aprofundate de mai târziu, mai cu seamă cele de după 1989, și voievozii noștri le-au avut pe toate, cu bune și cu rele – au atacat și au fost atacați, au suferit mari înfrângeri și s-au bucurat de nesperate victorii, au ridicat biserici și au luat oameni în robie. Acesta este și cazul lui Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei timp de aproape jumătate de secol: un om politic inteligent, un lider militar abil, care și-a dorit stabilitate și prosperitate interne, dar și prestigiu extern.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Liviu Cîmpeanu explică, în context european și cu dovezi concrete, că Ștefan cel Mare este mai mult decât lasă să se înțeleagă manualele școlare și filmele de propagandă. După ce a studiat documente de arhivă de la noi, dar mai ales din străinătate, Cîmpeanu a reușit să ajute istoriografia română să facă un pas mare către adevăratul portret al voievodului moldovean, prin publicarea cărții „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497“, la Editura Humanitas.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră sunteți un istoric, care și-a petrecut timpul cercetând prin arhive, citind lucrări de specialitate. Cât de ușor v-a fost să treceți de la stilul academic la scrisul pentru publicul larg?

Liviu Cîmpeanu: Nu m-am simțit confortabil să scriu cartea asta pentru că am avut mereu în minte gândul că o fac pentru largul public și mereu m-am întrebat cum ar citi cineva care nu știe lucrurile astea. Am scris-o în perioada pandemiei, chiar în lockdown, când mă aflam acasă la ai mei, la Dumbrăveni, în județul Sibiu, și îi întrebam mereu pe mama, pe tata, dacă are sens ce am scris, dacă se înțelege cine ce a făcut (râde). Dar, bineînțeles că nu i-am supus supliciului de a o citi din scoarță-n scoarță, ci doar pasajele complexe, chiar și așa mi-au reproșat că pe alocuri lucrarea are un limbaj prea academic. Da, am mai strecurat câte o glumiță, dar, până la urmă, este o lucrare științifică.

Numitorul comun în căutarea adevărului

Se observă că în carte există, pe de o parte, informații generale, care pot fi cu ușurință o temelie pentru o cultură generală istorică, dar, pe de cealaltă parte, există și noțiuni mai amplu dezvoltate.

Da, cartea ar putea fi citată cu ușurință într-o altă lucrare de specialitate. Acest gen de lucrări sunt destul de rare la noi, însă sunt foarte populare în străinătate, chiar și eu în studiile mele citez astfel de lucrări pentru că au informații bazate pe izvoare.

Stindard a lui Ștefan, de la 1500, expus la Muzeul Bucovinei

Legat de izvoarele istorice: mai puține de la noi, mai multe din străinătate. Cum ne putem da seama cât de obiective sunt? Moldovenii nu scriau despre Ștefan de rău, cum nici străinii poate nu scriau în termeni corecți lucrurile bune pe care le vedeau. Se poate găsi adevărul?

Se pot găsi numai puncte comune între cele interne și cele externe. Dacă două izvoare total independente zic aproximativ același lucru, ai cât de cât o certitudine. Dar toate trebuie privite cu precauție. Și izvoarele se împart în două: acte oficiale și cronicile.

De ce ați ales bătălia de la Codrii Cosminului? Sau, mai exact, de ce ați ales să ieșiți cu ea pe copertă, în condițiile în care cartea este despre mai mult de atât?

În primul rând, pentru că este Evenimentul din domnia lui Ștefan cel Mare. Apoi, pentru că este cel mai complex episod nu doar militar – că au fost atât de multe feluri de armate care s-au confruntat pe câmpul de bătălie –, ci și pregătirea diplomatică a campaniei. Practic, poți vorbi de 10 ani, chiar 12 ani care au dus, într-un fel sau altul, la acest eveniment. Mi se pare un eveniment foarte complex. Dacă aș fi descris doar campania și bătălia, nu avea niciun sens. Mi-am dorit ca prima dată să expun într-un context mai larg cei 12 ani care au dus la acest război. Dar, după aceea, mi-am zis că nici acești 12 ani, dacă îi prezint simplu, nu au sens, așa că trebuie să fac o scurtă introspecție și a domniei lui Ștefan cel Mare. Și am mers mai departe cu punerea în context – că nici domnia lui nu putea fi lăsată solitară. Aici este o hibă a lucrărilor de specialitate despre domnia lui: multe dintre ele îți lasă impresia că Moldova era o capsulă etanșă, nimeni nu intra, nimeni nu ieșea, că Moldova era autarhică (n.r. – stare de autoizolare economică a unui stat). Că pe Moldova nu o interesa de nimeni și pe nimeni nu interesa de Moldova. Lucruri despre care putem spune că sunt niște prostii – nu a existat niciodată un stat autarhic, nici măcar România comunistă, Ceaușescu avea relații în toată lumea.

Citește și: Comori vechi de secole. Tetraevanghelul lui Ştefan cel Mare şi portretul domnitorului realizat de un pictor austriac FOTO

Mărturii de peste timp

În toamna anului trecut s-a vorbit mult despre pisaniile lui Ștefan de la Herson. Cât de importante sunt ele de fapt? Și, mai ales, de ce erau acolo și nu la noi?

Hersonul ținea de Principatul Teodoro Mangop, iar pe la 1475, Ștefan a fost căsătorit cu Maria de Mangop, sora despotului Teodoro Mangop. Voievodul chiar a trimis o misiune militară în ajutorul despoților care se confruntau cu un atac masiv al otomanilor. Din păcate, a fost cucerit de turci. Bineînțeles, nu era un act gratuit al lui Ștefan cel Mare. Prin alianța matrimonială și ajutorul militar, el încerca să-și extindă hegemonia și asupra părții acesteia din Crimeea – care, pe atunci, era controlată de tătari, mai puțin acest principat. Există mărturii că, spre sud-est, Moldova nu se termina la Cetatea Albă, ci un pic mai încolo, căci controla castelul Lerici, uzurpat de moldoveni de la frații Senarega, în 1455.

Apropo de soții: umblă vorba că Ștefan a avut mulți copii ilegitimi. Izvoarele ce ne spun?

Ilegitimi, doi: Alexandru, care a fost trimis la Istanbul ca garant al fidelității față de sultan, și Petru Rareș. Dacă ar fi fost și alți fii ilegitimi, și-ar fi manifestat pretendența asupra tronului. Nu conta dacă erai legitim sau nu, conta să fii os domnesc. Imaginea lui Ștefan ca mare fustangiu provine de la Barbu Ștefănescu Delavrancea și a lui trilogie „Apus de soare“, „Viforul“ și „Luceafărul“. Izvoarele ne spun că a fost căsătorit de trei ori, dar de două ori a fost văduv.

Uite spada, nu e spada

Un subiect arzător pentru români este spada lui Ștefan de la Topkapî. Cum a ajuns la muzeul din Turcia?

De știut: sabia este strâmbă, spada este dreaptă. Cea mai plauzibilă variantă pentru prezența acelui obiect la Topkapî, și a încă două spade – una cu blazonul Drăgușeștilor și una fără blazon –, este că au fost capturate împreună cu tezaurul Moldovei la 1538, când Suleiman Magnificul a ocupat Moldova, iar boierii, adunați în curtea domnească de la Bădeuț, astăzi Milișeuț, au hotărât să capituleze în fața sultanului pentru că rezistența era inutilă. Atunci au predat Cetatea Sucevei, în a cărei pivniță au fost găsite niște butoaie mari, pline cu o parte a comorii Moldovei, iar doi cronicari turci descriu în detaliu bogățiile găsite, printre care sunt menționate și spade ungurești. Însă există o mică-mare problemă. Cele mai recente cercetări au stabilit că celebra spadă, de fapt, nu este a lui Ștefan cel Mare, ci este a unui alt voievod Ștefan, din secolul XIV. Acel model de spadă era deja piesă de muzeu în vremea lui Ștefan cel Mare, nimeni nu mai folosea o spadă ca aceea. Existau modele mai complexe. Mai mult, reprezentarea bourului de pe butonul spadei este, din punct de vedere heraldic, o reprezentare foarte timpurie, de secol XIV. Singurul voievod Ștefan, despre care știm că a domnit în secolul XIV, este Ștefan I, care a domnit în ultimul deceniu, și a murit probabil într-o bătălie. La fel s-a întâmplat și cu așa-zisul steag de luptă al lui Ștefan despre care s-a demonstrat că era, de fapt, un brâu de icoană. Plus că era prea mic – un steag trebuie să fie imens, să se vadă pe tot câmpul de luptă. În momentul în care dispărea steagul însemna că nu mai exista un comandant și armata se disipa. Comandantul era însoțit pe tot câmpul de luptă de un stegar. Și mai știm din izvoarele istorice că steagul lui Ștefan cel Mare era pe fundal roșu, cu armele Moldovei și bourul cusute cu fir de aur.

Reprezentare religioasă a voievodului moldovean. FOTO: Wikipedia

Totuși, știți cumva dacă s-au făcut demersuri pentru a recupera spada, chiar și-așa, nefiind a lui Ștefan cel Mare?

Da, s-au făcut. În România au ajuns două replici ale spadei, din aur, aproape 1:1. Dar ca nu cumva să fie încurcată vreodată, replica a fost realizată cu 10 centimetri mai scurtă. O replică este la Muzeul de Istorie a Bucovinei, în Suceava, iar una la MNIR, în București.

Și încă un mit de lămurit: mulți susțin că Ștefan s-ar fi călugărit în ultimii ani de viață.

Este o deducție logică a istoricilor. Au luat ca model cazul lui Alexandru Lăpușneanul, de altfel singurul documentat, care s-a călugărit sub numele de Pahomie și s-a considerat că și Ștefan este posibil să se fi călugărit în ultimele ore de viață, sub numele de Simeon – numele de monah trebuie să înceapă cu aceeași inițială cu numele de mirean. Dar nu este atestat documentar.

A venit licuriciul

 Este noapte întunecată.  Ca pe vreme copilariei noastre în satele României.  În iulie apăreau licuricii în roiuri. Încă  prin sat nu fusese introdus curentul electric. Miile de luminițe ale licuricilor ne fascinau. 

Poze pe întuneric. 

Ehe! Dacă aș fi dispus de tehnica de acum eram maestru în domeniul meu de activitate. Vremuri, taică!

Instanță: Babele și Sfinxul din Bucegi aparțin de județul Dâmbovița

Cinstit sa fiu nu știam de ce județ  aparțin  cele două  monumente naturale.

O recenzie sinceră. Merită să vezi filmul Oppenheimer? Tot ce trebuie să ştii despre filmul lui Christopher Nolan

"După o secetă de filme în cinema, luna iulie vine ca o ploaie bine venită. Lista de filme este condusă de Oppenheimer, cea mai nouă producţie a regizorului Christopher Nolan. Nu cred că are rost să îi fac o descriere - numele său a devenit, în era noastră, sinonim cu filmul de cinema.

Ieri s-a lansat în cinematografele din întrega lume Oppenheimer. Un film atipic pentru marele ecran. Într-o lume cinematografică dominată de filme cu supereroi şi francize aflate la a n-a iteraţie, un film biografic de trei ore ai putea crede că nu va avea o şansă. Dar Oppenheimer nu e un film oarecare e un film ce spune povestea unuia dintre cei mai fascinaţi oameni din istorie şi este regizat de un om pentru care pare că s-a inventat ecranul IMAX.

Pentru început să vorbim de materialul sursă al filmului. American Prometheus: Triumful şi tragedia lui J. Robert Oppenheimer este cartea ce serveşte ca inspiraţie. Cartea apărută în 2005 este considerată una dintre cele mai bune incluziuni în lumea omului de ştiinţă, politicianului, soţului, tatălui - Oppenheimer.

Recent am achiziţionat-o şi am apucat să o răsfoiesc pentru a îmi face o idee. Este o carte echilibrată ce îşi doreşte să spună povestea lui Oppenheimer într-un mod obiectiv fără să îl glorifice sau să îl denigreze pe "părintele bombei atomice".

La fel este şi filmul care nu încercă să ne vândă un erou, ci un om complex cu multe calităţi, dar şi defecte.

Filmul se deschide cu legenda lui Prometeu. Cel ce a adus focul oamenilor şi a fost pedepsit de zei. Legătura între persoanjul mitic şi Oppenheimer este uşor de înţeles: bomba este focul, iar „vânătoare de vrăjitoare" ( mccarthy-ismul - perioada în care în SUA a avut loc o vănătoare a persoanelor ce se credea că au şi cea mai mică legătură cu comuniştii. Şi actorul şi regizorul Charlie Chaplin a căzut victimă acestei doctrine) este pedeapsa.

Să adresăm acestă frază. Este una dintre cele mai citate linii încă de la anunţarea filmului.  "Acum am devenit Moartea, distrugătorul de lumi"  apare de două ori în film. Odată într-o scenă intimă între Jean Tatlock şi Oppenheimer, când acesta îi cere să traducă la întâmplare o frază din sanscrită. Linia mai apare odată după testul reuşit al bombei atomice. Ca marketing cred că a fost de departe cel mai bun vector şi înţeleg de ce au ales să o folosescă în acest mod, dar istoric lucrurile stau diferit.

Din ce am cercetat, majoritatea istoricilor sunt de acord că  J. Robert Oppenheimer nu ar fi spus acestă frază în timpul proiectului Manhattan. Deşi Oppenheimer susţine că fraza este din perioada aceea, ea a fost exprimată public de fizician abia la mulţi ani distanţă. Istoricii menţionează că acesta avea o pasiune pentru sanscrită, dar cred că asocierea frazei cu bomba a venit la ceva timp după şi a fost adoptată de acesta pentru că se potrivea cu contextul în care se afla în perioada de după război - "îi dădea o aură de profet".

Un aspect ce a conscrat deja filmele lui Nolan este faptul că povestea este spusă pe mai multe linii temporale. Pe tot parcursul filmului sărim de la două audieri ce au loc după război la Oppenheimer în studenţie şi în drumul său spre proiectul Manhattan şi realizarea bombei.

Un alt aspect ce vreau să îl menţionez este modul cum a ales Nolan să ne facă să înţelegem acestă separare a linilor temporare. Acţiunea viitoare este în alb negru şi cea trecută în color. Un joc amuzant, dar foarte eficient.

Dialogul este iar o parte foarte bună a filmului. Există chiar şi două, trei glume bune-  greu să te gândeşti că poţi strecura glume într-o poveste serioasă, dar uite că e posibil.

Nu sunt o persoană ce are cunoştinţe semnificative despre camerele folosite, deci nu mă voi aruncă să dau date tehnice. Pot doar să spun ce am văzut cu ochiul meu de non-specialist, lucru ce cred că este relevant - majoritatea oamenilor ca şi mine nu sunt critici şi merg la film pentru entertainment.

Am spus în introducere că Christopher Nolan este un om pentru care pare că s-a inventat ecranul IMAX. Cea mai bună descriere a imagini este dată chiar de el. Un film 3D ce nu necesită ochelari. Felul în care este filmat şi faptul că CGI-ul lipseşte îl face - dacă îmi permiteţi acesta expresie-  "şi mai special".

De la scena exploziei la scenele de dialog şi scenele intime, imginea oferă un plus filmului. Iar piesa de rezistenţă este sunetul. Filmul trebuie văzut undeva cu o sonorizare buna. Mult din încărcătura emoţională a unor scene este dată de sunet.

Precum materialul sursă - American Prometheus: Triumful şi tragedia lui J. Robert Oppenheimer-  filmul nu este doar despre bombă. Creaţia lui Nolan pictează şi o imagine a lumii după momentul folosirii bombelor nucleare. Iar discuţia dintre Robert Oppenheimer şi Albert Einstein, ce ne este prezentată de la distanţă la începutul filmului ca mai apoi să o vedem de aproape la final, este în mod clar un semnal de alarmă tras de Nolan într-o perioadă în care odată la căteva săptămâni vedem cum anumiţi lideri de la est de noi ameninţă cu arsenalul nuclear.

Imaginea unei lumi distruse de armele nucleare este din păcate în zilele nostre un scenariu încă aflat pe tabla de şah unde nebunii par să fi luat iniţiativa.

Când am ieşit de la film pe holul unde aruncam la coş recipientul de floricele (e un film lung - le vei termina la jumatea lui) am auzit oameni puţin derutaţi. În drumul spre casă m-am gândit la acest aspect şi am tras o concluzie-  filmul pentru a fi înţeles pe deplin necesită un mic "research" înainte de vizionare dacă nu eşti la curent cu istoria anilor de după al Doilea Război Mondial.  Caută ce este mccarthy-ismul, cursa înarmării SUA- URSS şi ţine minte că Franklin D. Roosevelt a murit în aprilie 1945 fiind urmat de vicepreşedintele de atunci Harry S. Truman.

MUST SEE 8,75/10

Oppenheimer este cel mai bun film al anului de până acum, dar nu este cel mai bun film a lui Nolan. Iniţial când am ieşit mă gândeam că este un film de 8,5/10, dar cum se spune noaptea e un sfetnic bun şi mi-am dat seama că filmul este mai mult faţă de ce am înţeles eu iniţial. Exista şansa ca acest film să fie un vin bun şi să îmbătrânescă foarte bine. Peste ani sper să revin la el şi să mă bucur şi mai mult de ce a realizat aici Nolan

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!"

Poate citiți  cartea:

https://www.facebook.com/groups/506776484407518/?ref=share_group_link

Vineri

Două roșii au 1050 grame

Roșiile nu se dezmint. Apă  și căldură. După munca  și răsplată!

Două  roșii  la kilogram.

Atenție la imbecilii de lângă noi! Pentru ei părinții, bunicii sunt un balast.

Cea mai dură judecătoare din Timișoara explodează în scandalul azilurilor groazei: De să ne mai pese de bătrâni, cheltuim degeaba banii

Cea mai dură judecătoare din Timișoara, Adriana Stoicescu, comentează scandalul azilurilor groazei despre care spune că e rezultatul modului în care, de la Revoluție încoace, românii sunt învățați să trăiască. Goana după faimă și după bani au luat locul umanității, spune Stoicescu, care atrage atenția că mulți oameni consideră că vârstnicii sunt pur și simplu o cheltuială inutilă și nu oameni care sunt părinți și bunici și care merită să fie iubiți și tratați cu respect.

Înțeleg indignarea, nu înțeleg mirarea....

Nu asta am cultivat de 30 de ani? Lipsa de empatie? Nesimțirea? Goana după bani, cu orice preț?

Bătrânii aceștia sunt un argument. O explicație. O consecință. O dovadă a nivelului de dezumanizare la care am ajuns.

Nu asta ni se spune de 30 de ani? Să ne trăim viața fără să ne pese de cel de lângă noi...

Să ne distrăm și să ne îmbogățim.

Să călcăm peste cadavre în drumul nostru triumfal spre nicăieri.

Ne facem case cu 3 etaje în care părinții nu mai au loc.

Ne cumpărăm mâncare cât pentru un regiment, iar bunicii ne mor de foame, uitați într-un sat fără apă și curent.

Totul este despre mine, nimic despre cel de lângă mine.

S-au străduit să ne scoată din cap Biserica și educația, bunul simț și omenia.

Și au reușit.

De ce ne mirăm?

Societatea noastră e un uriaș azil în care mor, zi de zi, oamenii precum șoarecii...

Nu ne mai pasă de nimic, nu mai avem nicio fărâmă de empatie.

Trăim să ne umflam burțile, să ne hăhăim în fața televizoarelor, râzând tâmp și fără motiv, dar fericiți că cel de lângă noi e mai prăpădit.

Am devenit hiene.

De ce ne mirăm?

Bătrânii aceia vom fi și noi, într-o bună zi, pentru că asta cultivăm.

Îi învățăm pe copii să fie luptători, să dea din coate, să reușească, dar nimeni nu îi mai învață să fie, pur și simplu, Oameni.

Într-o lume în care contează doar puterea și banul, de ce ne-ar mai păsa de bătrâni?

Sunt, oricum, depășiți.

Sunt bolnavi și ne cheltuim pe ei, inutil, banii.

De ce să ne pese?

Trebuie să ne trăim viața la maxim, așa ne învață toți guru făcuți la kilogram.

Bătrânii ăștia sunt oglinda sufletelor noastre mici și meschine, obsedate de propriile nevoi, imune la strigătele de ajutor ale oamenilor de lângă noi.

Poata, până la urmă, vom descoperi că roboții sunt mai empatici decât noi.

Poate vor deveni ei Oameni.

Noi nici roboți nu suntem capabili să fim....