Mult mi-s dragi florile, arbuștii din curtea noastră.

Mulțumesc  Simone pentru pagina din Maxi Flash.

Urmele...

România prin structurile actuale de stat și-a pus poalele în  cap. 

               Aveți  mare grijă când vă  angajați  în astfel de structuri!

10 săgeți

INFORMAȚIE de CULTURĂ GENERALĂ PENTRU TOTI UNGURII CARE STRIGĂ CĂ ARDEALUL E AL LOR, DAR NU-ȘI CUNOSC ISTORIA !!!

Stiţi cum o chema pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani - 1458-1490 - FIUL lui Iancu de Hunedoara) :

ELISABETA SĂLĂJAN !!!

DRAGI CONCETĂȚENI MAGHIARI

PÂNĂ DE CURÂND NU ȘTIAM PROVENIENȚA DENUMIRII ''UNGARIA''.

AȘA CĂ VĂ AJUTĂM ȘI PE VOI SĂ VĂ ÎMBOGĂȚIȚI CUNOȘTINȚELE ÎN MATERIE DE ISTORIE ! ! !

Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300). 

Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce nu aveau nici o legătură cu ''ungurii'' minoritari în Panonia.

Numele de "Ungaria" derivă din turcă și înseamnă ''10 săgeți'', adică numărul triburilor turcice venite în Panonia: 

1. 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul), 

2. 6 triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și 

3. un trib de Bașchiri, de la care derivă și cuvântul ''Bozgor'' (bașchir, boșchir, boscor) din care s-a format în română verbul "a boscorodi - a vorbi neînțeles".

Ungaria Mare nu a existat! 

Să afle și TOKES!!!

Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!

Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.

Unde este jertfa ungurească la 1867?!

Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: 

când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! 

Nici unul! 

La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.

Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare.

Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?

Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!

Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! 

Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!

S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: 

Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? 

Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.

Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun!

Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!

Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.

Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.

Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!

Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!.

Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!

Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!

Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!

Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. 

De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! 

Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?

Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?

Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?

Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!

Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867! 

Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.

Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.

S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! 

Nu ştiau încotro s-o apuce!

Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!

Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.

Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ?

Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.

Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!

Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!

Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din

Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!

A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!

Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!

Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de

a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata

noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului.

Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!

E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!

Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!

Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!

Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!

Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!

Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.

Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!

Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. 

Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus.....

Dați și altor români să ia la cunoștință...!!!

Preluat - Doru Apostol

Românii mor de foame.

Paștele vostru burdihanelor guvernamentale, al multor români va fi numai gaura de la covrigi.

În debutul lunii martie, președintele Asociației Crescătorilor de Ovine din Arad, Nicolae Cioranu, avertiza că în 2023 vom putea avea prețuri exorbitante. Acesta vorbea de 45 și chiar și 50 de lei pentru un kilogram de carne.

Realitatea din teren l-a confirmat. Cu două săptămâni până la Paște, carnea de miel se apropie sau trece frecvent de 40-45 de lei. Conform Bugetul.ro, un kilogram, în cazul în care acesta este cumpărat în carcasă, ajunge și la 45 de lei.

Morții lor de guvernanți, o să mâncăm găurile de la covrigi cu găurile de la brânză!

Vom posti, idioților, și vă  vom dovedi.

Doamnă dragă, mulți români au făcut ca tine și or să regrete amarnic și pe patul de moarte.

A stat prin Spania cam 2, 3 ani, apoi a migrat spre Italia, dar și Germania, le-a luat pe toate la rând. Nu se găseau munci bine plătite. S-a mulțumit să curețe gunoiul bogătașilor de prin suburbii…Și tu faci totul pentru copii?

 ShareFacebook

A stat prin Spania cam 2, 3 ani, apoi a migrat spre Italia, dar și Germania, le-a luat pe toate la rând. Nu se găseau munci bine plătite fără studii… dar s-a mulțumit să curețe gunoiul bogătașilor de prin suburbii…

La un momentdat a cunoscut o familie care avea nevoie de o bonă, pe lângă menajul din casă. Cuplul o plătea binișor, cam 10 euro pe oră…Era obișnuită cu venituri modice, de cam 3-4 euro. În sfârșit putea trimite bani în țară!

Acasă o așteptau doi copii. Erau lumina ochilor ei! Își dorea să le ofere tot ceea ce nu a avut ea în copilărie… O tristă copilărie…

De acum putea să le plătească cărțile, meditațiile, să devină și ei oameni! În România reușea să ajungă cam o dată pe an…dar merita, își tot repeta că merita…

Și tu faci totul pentru copii?
Copii s-au făcut mari. Acum Ionuț era inginer, terminase Politehnica din București, iar sora lui, Anca a fugit și ea cât mai departe de sătucul unde s-au născut. I-a plătit mami studiile de 3 ori, dar niciodată nu le-a finalizat. Școala nu era pentru ea! Astfel că s-a angajat la recepția unui hotel și a cunoscut un manager cu care s-a gândit că ar forma o familie prosperă.

Cu trecerea timpului, menajera, bona familiei din Germania, mama lor, a agonisit, dar doar pentru ei! Femeia nu s-a gândit niciodată la nevoile ei…

Dar iată că a sosit clipa, a sosit momentul să se întoarcă acasă!

„România e acasă! Copii sunt viața mea!”

Din păcate timpul i-a furat sufletul pereche…regretul cel mai mare a fost că nu a reușit să-și țină familia întregită…jumătate din viața ei a stat printre străini. Acum era pregătită, era pregătită să recupereze din timpul pierdut!

Ajunsă în aeroport se aștepta la îmbrățișări, plânsete.. copii nu o văzuseră de peste 8 luni de zile, de fapt de la înmormântarea soțului….Dar nu era nimeni, nu o aștepta nimeni.

A deschis telefonul mobil, iar pe micul ecran avea 2 mesaje:

„Ionuț: Mamă, intru în ședință, nu ajung dar ți-am chemat un taxi, te lasă acasă la mine!

Anca: Ne vedem peste 3 zile, a vrut iubitul meu să mergem la o petrecere, la Bran. Ne vedem curând!”

A așteptat până în miezul nopții un semn de la copii, dar nimic…aveau viața lor acum, nu aveau timp de mama lor…

Femeia a plâns peste 3 ore și a leșinat…

După un consult la medic s-a aflat că suferea de reumatism cardiac. Oboseala, vârsta și efortul și-au spus cuvântul!

Fiica ei, Anca a luat-o la ea acasă unde locuia cu iubitul ei. Acesta nici după 5 ani de relație nu o ceruse de soție.

Femeia avea o cameră enormă doar pentru ea. Era obișnuită cu o debara pe care i-au încredințat-o șefii ei din Germania.

Totuși, fata avea o mare problemă atunci când mama ei punea un pahar de apă pe noptieră, sau un biscuite într-un șervețel:

„Mamă, acesta este lemn de nuc! A costat peste 1000 de euro! O avere! Nu mai lăsa alimente acolo! Dacă se îmbibă și crapă!? Doamne ferește!”

Atunci când folosea baia era certată, deoarece gelul de duș era foarte scump și trebuia să folosească și ea altceva…de exemplu un săpun, doar la țară se spălau cu săpun…Acum voia gel de duș?

„Să mai facem și noi economi!”.

Cel mai rău era faptul că stătea între patru pereți și niciodată nu aveau timp de ea. De când ajunsese a fost tot singură….

Fiul ei era un om de succes, se ajunsese și nu avea timp de bătrâna lui mamă. El era om de carieră, nici măcar o iubită nu-și făcuse în toți acești ani, iar fiica ei …ea era doar după bani! Nu conta că sunt de la mami sau de la „iubi”. Nu muncea, era doar prin magazine, la verificat de blănuri.

Eroina lor era acasă și nici nu conta…

„Toți anii de chin au fost în zadar? Am vrut să fie fericiți, dar să nu uite de mămica lor…”

Femeia și-a făcut bagajul și s-a dus direct la casa de la țară…cu trenul, deoarece copii nici nu s-au sinchisit să-i simtă lipsa…

Acum era doar ea și natura și-a luat câteva păsări să aibă de-ale gurii…Era singură, dar măcar trăia pentru ea. Și-a dat seama că a fugit de acel loc pentru un trai bun, pentru copii ei, dar a uitat de traiul ei.

„Tinerețea nu mi-o dă nimeni înapoi…Am 70 de ani și trăiesc modest…”
„Haide să vă spun ceva! Nu faceți ca mine… Nu trăiți doar pentru copiii voștri! Mai trăiți și pentru voi…

M-am plimbat prin țări străine și n-am văzut „o mare, un munte”… nimic. N-am avut prieteni, de fapt n-am avut timp de prieteni! Asta e viața… Învățați din povestea mea…

Distribuiți povestea mea și agonisiți și pentru dumneavoastră! Nu spun să nu vă ajutați copii…mai ales eu care am renunțat la tot pentru ei…

Copii trebuie să mai dea și de greu ca să ne prețuiască bunătatea, altfel…altfel…o calcă în picioare….

Expulzări, retrageri, deconspirări, ilegali

Spionii ruși au început să dispară misterios din țările în care s-au infiltrat. Partenerii lor de viață sunt devastați să afle adevărul

Un brazilian de origine austriacă și o mexicancă de origine greacă au dispărut fără urme. Partenerii lor de viață și prietenii din țările în care trăiau au pornit disperați în căutarea lor. Ei nu știau însă că cei doi erau de fapt spioni ruși antrenați de serviciile secrete ale lui Putin să se infiltreze în străinătate, acolo unde au trăit sub identitate falsă și au păcălit pe toată lumea timp de mai mulți ani, relatează The Guardian.

În mijlocul unei călătorii din Brazilia spre Malaysia în luna ianuarie, Gerhard Daniel Campos Wittich a încetat să îi mai trimită mesaje iubitei lui din Rio de Janeiro, ceea ce a făcut-o pe femeie să pornească în căutarea partenerului ei care a dispărut fără urme.

Un brazilian de origine austriacă, Wittich a condus mai multe companii de printare 3D în Rio care, printre altele, produceau sculpturi din rășină pentru armata braziliană și brelocuri cu căței.

Ministerul de Externe al Braziliei și mai multe comunități de pe Facebook din Malaysia s-au mobilizat să îl caute pe bărbatul dispărut, dar Wittich pur și simplu a dispărut.

Primele noutăți despre bărbat au venit dintr-o sursă total neașteptată din partea cealaltă a lumii, de la Atena, și au fost în aceeași măsură surprinzătoare și șocante.

Wittich ar fi folosit o identitate falsă, potrivit publicațiilor grecești care citează serviciul de informații al Greciei. Potrivit rapoartelor, bărbatul nu era fiul unui austriac și al unei brazilience crescut de bunicii săi din Viena, așa cum îi spusese iubitei.

Acesta ar fi fost de fapt un „ilegal" rus - un spion infiltrat de mult timp în alte țări care lucrează pentru un program ultrasecret de spionaj și care s-a antrenat în Rusia pentru mai mulți ani ca să știe cum să îi imite pe străini.

Maria Tsalla

Cei doi spioni ar fi fost trimiși de serviciile de informații ale lui Vladimir Putin în misiuni care aveau să dureze mai multe decenii.

Cel puțin șase astfel de „ilegali" au fost demascați în mai multe locații în ultimul an, ceea ce sugerează faptul că ar putea exista unul sau mai mulți dezertori care au început să dezvăluie informații statelor occidentale.

O altă explicație ar fi că serviciile de spionaj din Rusia le-au atribuit acum mai multe misiuni agenților lor infiltrați în alte țări, expunându-i astfel la mai multe riscuri, de când o mare parte din spionii „legali" din ambasadele rusești au fost expulzați după izbucnirea războiului din Ucraina.

Autoritățile grecești suspectează că Wittich era de fapt un „ilegal" pe nume Șmirev, în timp ce soția lui din Grecia era o rusoaică pe nume Irina Romanova.

Cei doi s-au căsătorit în Rusia înainte să își înceapă misiunile. Femeia a fugit din Atena în prima parte a lunii ianuarie, la scurt timp după ce Wittich a părăsit Brazilia. Niciunul nu s-a mai întors de atunci.

Ilegalii lucrează de multe ori în pereche ca un cuplu căsătorit, dar cazul celor doi ar fi primul exemplu în care spionii parteneri lucrează în țări separate și au vieți separate.

„Nu avem aproape niciun dubiu că cei doi ar fi căsătoriți", a spus un oficial grec, care a menționat că perechea s-ar fi întâlnit în secret în Grecia, Cipru și Franța în ultima perioadă - posibile întrevederi romantice în timpul cărora discutau și felul în care operațiunea fiecăruia decurge.

Interviurile realizate în Grecia și Brazilia sugerează că cei doi spioni au provocat durere emoțională celor pe care i-au lăsat în urmă când au dispărut pe nepusă masă. Amândoi aveau parteneri cu care erau implicați în relații romantice de lungă durată și care nu aveau nicio idee că jumătatea lor era un spion rus.

Wittich a trăit cel puțin doi ani în Rio cu iubita lui din Brazilia care a coordonat pe rețelele sociale căutările după ce acesta a dispărut. Femeia este un veterinar care lucrează pentru Ministerul brazilian al Agriculturii.

„Ea este foarte speriată de situație și rănită de toată durerea provocată de terminarea bruscă a unei relații care în ochii ei era perfectă", a spus una dintre prietenele femeii.

Cuplul vorbea în portugheză: Wittich vorbea cu un accent pe care cei care îl cunoșteau nu reușeau să îl identifice. „Nu puteam să îmi dau seama dacă era rusesc, german sau turcesc", a spus o cunoștință mai veche din Rio a bărbatului.

Povestea Irinei era la fel de complicată ca a soțului ei. Ea ajunsese în Grecia cu câțiva ani în urmă cu un pașaport mexican. Un prieten își aduce aminte că femeia a spus că a crescut în Belize.

Irina ar fi folosit un certificat de naștere falsificat pentru a obține cetățenia greacă și spunea că s-a întors în țara pe care a părăsit-o când era foarte mică pentru a-și redescoperi originile.

Îi plăcea să facă poze și gestiona un blog de călătorii în care se descria drept o „artistă pasionată și fără astâmpăr". În toate pozele în care apare și ea, Irina s-a asigurat că nu i se vede complet fața.

Tsalla s-a înrolat într-o școală de limbă greacă și a început o relație cu directorul instituției.

„Ea era o persoană foarte bună. Blândă și grijulie. S-a oferit voluntară de multe ori, avea grijă de pisici maidaneze. Știrea că ar fi fost un spion a fost foarte dificilă pentru mine", a spus o prietenă foarte bună care lucra în magazinul femeii dispărute.

„Wittich" și „Tsalla" - doamna Șmireva și domnul Șmirev, dacă autoritățile grecești au dreptate - au ajuns probabil în Rusia, dar alți patru suspecți au fost reținuți. Printre ei se numără și un rus care se prefăcea că este brazilian și care a fost închis după zece ani în care a reușit să obțină o diplomă de masterat și să fie acceptat într-un stagiu de practică la Curtea Penală Internațională de la Haga.

În luna decembrie, autoritățile slovene au arestat un cuplu care se prefăceau că sunt argentinieni. Cei doi soți ar fi fost de fapt ofițeri ai Serviciului de Informații Externe al Rusiei și ar fi operat în mai multe locuri din Europa.

Dintre cei doi spioni dispăruți, Wittich este cel care a reușit să se apropie cel mai mult de cercurile în care se învârt persoane de interes pentru serviciile secrete rusești.

Wittich a locuit la Rio cel puțin cinci ani, iar printre clienții companiei lui se numără agenții guvernamentale și instalații militare.

În momentul în care a dispărut, Wittich plătise deja ultima tranșă din suma cu care a cumpărat un nou sediu pentru firma sa în centrul orașului. Acesta se află într-o clădire comercială care este la 50 de metri de Consulatul Statelor Unite.

arestarea spionilor din Slovenia

Spionul rus a plecat în Malaysia, unde ar fi urmat să participe la un curs de printare 3D. Acolo, s-a cazat la un hotel de patru stele din Kuala Lumpur și i-a spus iubitei lui că în timpul liber va merge să viziteze o regiune turistică din țara pe care o vizita.

În schimb, Wittich a luat un taxi și s-a dus la aeroport - de atunci, nu s-a mai auzit nimic de el.

„Ea nu suspecta absolut nimic", a spus o prietenă a fostei partenere a lui Wittich. „Este doar o femeie minunată care își dorea să înceapă o familie și să se mărite cu omul care credea că este bărbatul vieții ei".

Raul Nețoiu

Canalul și canaliile

Canalul și Canaliile

articol exceptional  publicat de domnul  Adrian Pătrușcă in Active News

Le-am deschis granițele din prima zi după invazie. Din toată sărăcia noastră, i-am primit cu brațele deschise și pline. I-am poftit în casele noastre. Le-am dat să întingă în același blid cu noi.

Unii s-au bucurat de ospeție. Alții nici nu ne-au băgat în seamă: au trecut pe lângă noi în viteză, cu limuzinele lor luxoase, împroșcându-ne cu noroi.

Le-am dat tot ce au poftit. Le-am făcut până și canal de televiziune. Ne-am făcut preș la picioarele lor. Le-am cocoțat steagul pe stâlpi lângă cele ale NATO sau UE.

Steagul nostru nu a mai încăput. În toată istoria noastră, am avut stâlpii mici.

Am deschis frontierele și am lăsat să treacă pe drumurile noastre prăpădite convoaie nesfârșite cu arme.

Am deschis Dunărea și le-am lăsat să treacă spre Europa barjele cu cereale infestate și ieftine, care ne distrug agricultura și burțile.

Din cauza lor - chipurile ca să îi betegim pe ruși - sărăcim noi de la o zi la alta.

Ne-am băgat până în gât într-un război care nu este al nostru. Și în care riscăm să dispărem cu totul.

Dar EI? Cum au tratat jertfele noastre?

Cu un an înainte de invazie, Zelenski declara: „Bucovina de Nord a fost ocupată de români”. Nu a retractat nici până azi.

Puterea de la București nu a suflat nici o vorbă despre această mârșăvie. Abia în 2022 a fost descoperită de presa subversivă. Atunci au fost activați în grabă spălătorii de cadavre: au început să ne explice că Z nu a zis ce a zis. Că am înțeles noi greșit. Că înțelesul s-a pierdut în translație.

Z e un om bun. Z e un om drept. Z e un erou. Z nu greșește niciodată. Doar, uneori, traducătorii.

La două săptămâni de la începutul războiului ne-au doborât un avion și un elicopter, după o rețetă pe care aveau să o mai breveteze și în Polonia. Opt morți.

Dar  Z nu greșește niciodată. Așa că Bucureștiul a zis că au căzut de la vânt.

Pentru curajul de a fi rostit adevărul, că Bucovina de Nord, Herța și Bugeacul aparțin de drept României, profesorul Andrei Marga a fost trecut de securitatea din Kiev pe Lista Morții.

Poate fi executat oricând. Ca fata lui Dughin.

Z e un om drept, dar aspru.

Nici Marga nu e un fitecine. Intelectual autentic, fost ministru al Educației, fost șef al Diplomației române.

Dar nici un oficial de la București nu a protestat față de amenințarea sa cu moartea în cel mai pur stil mafiot. Nici un intelectual din cei atât de vocali în vremuri line. Cârpele nu protestează. Visul lor e să ajungă preșuri. Pleșuri.

Sub picioarele unor eroi ca Z.

Au interzis românilor să învețe în limba maternă. Au intrat cu securitatea în bisericile lor. Le-au agresat și arestat preoții.

Biserica noastră a răspuns plescâind fin din vârful buzelor: „Nu țin de NOI”.

Au început să vâneze românii cu arcanul pe străzi și să-i trimită pe front. Să moară pentru peticul de pământ pe care sunt acuzați că l-au ocupat.

Z e un erou. Ca să rămână erou, are nevoie de carne de tun ca drogații de cocaină.

La București, nici un murmur de protest.

„Sunt românii LOR. Să își facă datoria față de patria LOR.”

Spălat mâini. Stop. Pilat Pont.

Regimul de pe Dâmbovița e prea ocupat să vândă ce a mai rămas din țară. Să nu ne prindă, Doamne ferește!, sfârșitul războiului cu marfă pe stoc în magazie.

Acum EI au revenit la vechea lor marotă: Canalul Bîstroe. Vor să îl adâncească. Să îl facă navigabil pentru nave grele.

Asta înseamnă distrugerea Deltei Dunării. Ultima bogăție care ne-a mai rămas, după ce au fost scoase la mezat resursele subsolului, munții, apele, pădurile.

Cum situația era prea de tot groasă, diplomația noastră și-a adunat ultima spârcâială de curaj și i-a cerut Kievului o explicație. În stilul: „Iertați-ne că vă deranjăm, era să aveți o scamă”.

Zelenski ne-a sictirit scurt: „Avem alte priorități acum”.

Potăile diplomației dâmbovițene au tulit-o rapid cu coada între picioare, fericite să scape doar cu atât. În meseria asta, conservarea pielii e esențială: fiecare pentru SIE.

Nu s-a găsit nici un bărbat adevărat care să îi altoiască una peste bot aschimodiei în kaki.

Dimpotrivă, au fost reactivate otrepele Pandemiei, care tocmai sfârșiseră de turnat cenușă în cap.

Au început să ne explice științific că nu e nici un pericol: Bîstroe nu a fost adâncit. Mai mult s-a zgârmat pe fund. Totul e sub control.

Canalul e Sigur și Eficient.

Copii de bani gata, citiți!

Din Ferentari în Anglia și înapoi în Ferentari. Rom sau român? Povestea lui Emil Nepot pe care-l urmăresc aproape 500.000 de oameni pe Tik-Tok

A ieșit din magazin cu o mandarină pe care a început să o decojească încet. Era iarnă pe străzile înghețate din Ferentari. Dintr-o dată, a apărut lângă el un copilaș îmbrăcat subțire, cu ochi blajini, care l-a întrebat "Ce e aia?". I-a răspus surprins: "E o mandarină, o vrei tu?". Plin de speranță, copilul a răspuns: "Da, poți să mi-o dai mie?".

În acea zi, în acel moment, după ce i-a dat mandarina copilului și l-a privit cum a împărțit-o cu fratele lui mai mic, îmbrăcat la fel de sumar, Emil Nepot a realizat de cât de puțin au nevoie unii copii ca să fie fericiți. S-a întrebat cum ar putea să facă ceva pentru comunitatea în care trăiește:

• "M-am gândit că putem să facem o schimbare aici. Ușor, putem să schimbăm și lumea dacă fiecare se axează pe o părticică mai mică din comunitatea lui și cam asta aș vrea să fac".

h2: "Jumate-jumate"

Emil are 25 de ani și provine dintr-o familie mixtă, mama fiind de etnie romă. Când este întrebat cum se identifică, spune că este "jumate-jumate", dar se simte mai mult rom pentru că a copilărit cu bunicii din partea mamei:

• "Sunt rom pentru că am crescut cu tataie și cu mamaie în casă, care îmi dădeau de mâncare.
• Pe tataia dacă îl trezeam din somn la 12 noaptea că îmi era foame, se îmbrăca și se ducea să îmi prăjească carne, cartofi prăjiți. Tataie nu mânca dacă nu era carne în mâncare. Dacă vedea supă, i se zburlea părul".

Emil își amintește că în copilărie nu aprecia eforturile părinților, dar acum se simte recunoscător că nu a suferit niciodată de foame și că ai lui au făcut tot posibilul să le asigure cele necesare lui și surorii sale:

• "Am greșit foarte mult în relația cu familia pentru că aveam impresia că multe lucruri mi se cuvin, dar ce trebuie să înțeleagă copiii e că părinții dau tot ce e mai bun.
• Dacă se duc la muncă în fiecare zi ca să vă pună ceva pe masă, ei vă dau tot ce au mai bun din ei și asta e maximum.
• Era o iarnă grea și nu prea aveam bani de cele mai noi haine, începuse zăpada afară și am rugat-o frumos pe mama să îmi cumpere un fular crezând că îmi va lua de la magazinul unde lucra.
• Însă mama a venit cu un fular de la un magazin mai scump, frumos rău de tot, mi-a plăcut maxim. Mi-a zis: "să nu îți mai înghețe fața".

Copil fiind, realiza totuși că salariul mamei se evapora când plăteau chiria și întreținerea: "Dacă aș întoarce timpul înapoi, cu mentalitatea de acum, aș fi de un milion de ori mai recunoscător pentru tot ce mi s-a oferit".

h2: Peste peste 491.000 de urmăritori pe Tik-Tok, dintr-o întâmplare

Poate tocmai de aceea, Emil vrea să fie un exemplu pentru copii, arătându-le că, dacă îți dorești și faci eforturi, poți realiza ceea ce îți propui.

Acum trei ani, și-a făcut cont de YouTube și astăzi are peste 40.000 de abonați. S-a apucat și de Tik-Tok, mai degrabă în glumă, dar când a văzut că poate ajunge la atît de mulți oameni, a început să se gândească și la ce poate schimba prin clipurile lui. Este încurajat de părinți să continue cu Tik-Tok-ul.

• "Tik-tokul l-am descoperit dintr-o întâmplare.
• Am pus o poveste despre câinele meu și am făcut vreun milion de vizualizări la o poveste la care nu m-am așteptat să fac atâtea vizualizări.
• Am zis că asta e o oportunitate să mă mai destind, că venise pandemia și mă duceam doar la muncă, școala o făceam online și era o monotonie în viața mea.
• Mi-am pus în cap să fac două videoclipuri pe zi și chiar făceam asta înainte să plec la muncă.
• My bigger goal a fost mereu să ajung ceva pe YouTube pentru că am văzut mereu Tik-Tok-ul ca pe un verișor mai prost al YouTube-ului și am zis că acolo ar trebui să îmi pun mai mult forțele", spune Emil.

Acum, pe Tik-Tok, unde postează mai des, are peste 491.000 de urmăritori. În general, creează interviuri, parodii, scurte știri sau comentarii.

Emil îl parodiază uneori pe tatăl lui, transformat într-un personaj cu burtă: "În realitate, are un pic de burtică, dar l-am și exagerat un pic. La început, era foarte supărat pe personaj. Când mai făceam câte un sketch cu el, îmi zicea "bă, dar chiar așa burtă am eu?". După ce a văzut că prind sketch-urile, m-a încurajat: "să continui tată, fă personajul cu burta, că oricum eu nu arăt așa".

h2: Din Ferentari

Emil este inspirat de viața din cartierul Ferentari, unde locuiește și acum. Prezintă lucrurile fără să exagereze, alteori parodiază realitatea adăugând de fiecare dată ceva jucăuș sau amuzant în videoclipuri.

De exemplu, într-unul dintre filmulețele lui de pe YouTube Emil se plimbă și întreabă oameni de toate vârstele dacă este periculos în Ferentari . Oamenii prietenoși, printre care și un bărbat din alt cartier, au răspuns că Ferentariul nu este așa de periculos pe cât se crede, că "nu e nicio diferență față de alte cartiere, doar ca infrastructură" și că o persoană străină poate trece fără griji prin zonă, că "nimeni nu se ia de tine degeaba" dacă nu deranjezi. Diferențele majore față de celelalte cartiere țin de nivelul marede sărăcie, de lipsa accesului la educație de calitate și de infrastructura care lasă mult de dorit:

• "Subiectele vin de la sine de multe ori. De exemplu, când a plouat foarte mult și s-a inundat tot cartierul.
• Când am văzut străzile inundate și copiii care se jucau în apă, am zis că e mișto că se distrează copiii, dar nu mi se pare normal că se inundă străzile la fiecare ploaie și le intră apa oamenilor în casă".

Emil spune că oamenii din Ferentari sunt uniți în astfel de situații, încercând într-un astfel de caz, de exemplu, să desfunde ei canalizările.

Miza lui este să arate că Ferentariul este mai degrabă ca orice alt cartier, doar că este în mare parte foarte sărac:

• "Sunt oameni care își văd de viața lor și care încearcă să își facă un trai mai bun.
• Sunt discrepanțe foarte mari în Ferentari. Sunt un 10% care se descurcă foarte bine, dar e și foarte multă clasă mijlocie, oameni care se duc în fiecare zi la muncă și mai sunt și cei din clasa de foarte jos, din ghetouri. Acolo mai intră și alte vicii".

Inspirat de realitate, Emil spune că vrea să rămână autentic și să reflecte în conținutul lui atât binele, cât și răul.

Încearcă să arate că Ferentariul nu este atât de periculos pe cât se crede, ducându-se să filmeze în locurile rău-famate:

• "De fiecare dată, comentariile pe care le aveam erau "tu ești cioară mă, de aia nu se iau ăia de tine că dacă m-aș duce eu...".
• Așa că m-am dus în Tei Toboc. Cred că totul ține de atitudine, oriunde te duci, cum mergi tu pe stradă.
• Dacă tu ești stăpân pe situație și mergi cu capul sus, chiar dacă nu știi unde mergi, îți garantez că în 9 din 10 dăți nu o să se ia nimeni de tine și nu o să pățești nimic rău".

h2: În Anglia: "Pentru prima dată în viața mea, simțeam că mă descurc bine la școală"

Emil a făcut clasele primare la o școală din cartier, după care mama a ales, la sfaturile învățătoarei, să îl mute la o școală mai bună pentru gimnaziu. Își amintește că una dintre profesoare era nemulțumită că au venit el și cu alți colegi din cartier să "strice toată școala". A fost prima dată când nu s-a simțit binevenit într-un loc considerat "mai bun".

Spune că nici în liceu nu s-a regăsit în școală și a acumulat frustrări pentru că educația din România nu i s-a părut deloc centrată pe nevoile și interesele copiilor. Într-o ieșire nervoasă, l-a înjurat pe profesorul de fizică supărat fiindcă l-a lăsat corigent. Pentru că tatăl lui muncea în Anglia de mai bine de un an, după acest episod mama a decis că este mai bine să se mute și ei din țară.

Emil spune că nu i-a fost deloc ușor nici în Anglia, dar apreciază societatea și cultura de acolo: "M-a ajutat foarte mult să văd lucrurile și din altă perspectivă. Noi, oamenii, când suntem scoși din confortul nostru și vedem o lume mai bună, putem să aducem lumea aia în lumea noastră".

Acolo, a urmat un colegiu și apoi s-a înscris la facultate ca să studieze "management de evenimente".

Într-un clip de pe contul lui de YouTube, descrie facultatea drept un "mall": "Ai cabinet medical, poliție, cantină. Găsești destule".

Clădirea lui preferată din campus era "Students union", locul în care orice student poate să propună înființarea unui club. "Mi-ar accepta, aș putea să-mi fac clubul meu cu toți romii mei, efectiv", le-a povestit urmăritorilor săi.

În Anglia, Emil a simțit că în sfârșit era "în centrul procesului educațional" și că tot ce studia avea legătură cu ce îl pasiona. Putea să aleagă pe ce să se concentreze, iar asta era complet nou:

• "Nu am mai chiulit, chiar m-am dus la colegiu cât timp am stat acolo, 3 ani de zile.
• După colegiu, mi-am luat un gap year și m-am dus la muncă, iar apoi am mers la facultate. Pentru prima dată în viața mea, simțeam că mă descurc bine la școală".

Când a venit pandemia, Emil a renunțat la tot și s-a întors în România pentru că simțea că stă degeaba la orele online și ar putea face mai mult acasă. "Așa că am început să fac chestia asta cu internetul".

h2: Câți bani face din Tik-Tok

Familia lui Emil a rămas în Anglia și încă se îndoiesc că Emil poate să trăiască doar din internet.

• "Mă descurc bine, nu lucrez în altă parte. Ai mei nu prea mă cred, vor să îmi mai trimită bani, dar nu prea îi mai las.
• Am simțit așa nevoia să îmi iau viața în piept pe bune și chiar am facut-o.
• Am vrut să fiu stabil financiar și când nu sunt, să nu știe ai mei. Până la urmă, dacă nu îmi plânge un copil de foame, nu am probleme cu banii.
• Este și un flux de bani - în anumite luni mai mult, în anumite luni mai puțin.
• Dacă aș petrece tot timpul pe care îl petrec pe internet să fac Uber de exemplu, aș face de 4 ori mai mulți bani decât fac pe Tik-Tok, dar aici mai am loc de creștere și cred că este ceva ce simt că trebuie să fac pentru viitorul meu și să nu intervină monotonia în viața mea pentru că urăsc monotonia", spune el.

Emil crede că avem de lucru la schimbat mentalități ca să ne placă mai mult ce vedem în jur. Simte că lucrurile evoluează, iar cartierul lui arată mai bine decât acum câțiva ani.

• "Copiilor le-aș spune să se țină de școală, dar să nu uite de ce le place cu adevărat. Să lucreze pentru ce cred că vor să facă la un moment dat", încheie Emil.

De Ziua Internațională a Romilor, Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară "Împreună" prezintă povești de viață ale unor romi care se mândresc cu cine sunt. Articolele sunt parte din proiectul "Cunoașterea (r)omului de lângă noi", finanțat prin programul Active Citizens Fund Romania, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și care are ca scop creșterea nivelului de conștientizare asupra drepturilor omului și tratamentului egal, cu focus pe minoritatea romă. Campania este găzduită de HotNews.ro.