A fost o fire sensibilă. Poet. Dar a fost şi politician. Premier, chiar. Este denumit “poetul pătimirii noastre”. Iar versurile din titlu îi aparţin. Dar şi astea: „La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâţia fluturi sunt,/ Şi-atâta jale-n casă”. A luptat pentru poporul român, dar a fost prieten şi cu maghiarii. Prietenia lui cu Ady Endre, de exemplu, este celebră. Şi datorită acestei prietenii a devenit clujean. A cumpărat de la văduva lui Ady Endre Castelul de la Ciucea. L-ar fi cumpărat şi dacă nu s-ar fi mutat în el. Dar s-a mutat. Şi acolo şi-a trait ultimii ani din viaţă. Acolo a şi murit. Deşi s-a născut la Răşinari, Sibiu, Ciucea i-a devenit mult mai apropiată. Şi, când vorbeşti despre el, locul care îţi vine în minte în primul rând e Ciucea. Octavian Goga. 140 de ani de la naştere.
Castelul Ciucea, 1920, în anul în care Goga l-a cumpărat de la văduva Ady (arhiva Cluj24)
Cel mai popular poet
Octavian Goga (20martie/1 aprilie 1881, 7 mai 1938), poet, publicist, premier al României şi ministru de Interne, membru al Academiei Române. În 1919, văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferea spre vânzare proprietatea de la Ciucea, pe care Goga o cumpără şi o reface în perioada 1919-1923.
Octavian Goga, Castelul Ciucea, Ady Endre
Este cel mai popular poet român de la începutul secolului al XX-lea, cu influenţe ale înaintaşilor săi, George Coşbuc, Şt. O. Iosif, Mihai Eminescu. Octavian Goga s-a afirmat de la început ca un inspirat cântăreţ al satului ardelean, supus robiei naţionale şi sociale, fiind un „poet al mâinilor”, dar şi „poet al lacrimii”, conform Dicţionarului general al literaturii române.
Cântece fără ţară, 1916, ultimul volum de poezie al lui Goga din timpul vieţii (arhiva Cluj24)
„După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparentă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur ca şi Eminescu”, afirma George Călinescu în ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941).
Revista Luceafărul (1907, arhiva Cluj24), înfiinţată de Octavian Goga şi cu o poezie de-a sa pe prima pagină
Studiile universitare le-a făcut la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta (1900-1904). După studiile din Budapesta a mers la Universitatea din Berlin, cu o bursă acordată de Asociaţia Astra. A fost nevoit să-şi întrerupă studiile, în urma decesului tatălui său, devenind secretar la Astra.
Debutul în poezia, Tribuna din Cluj
Liceanul Octavian Goga a debutat cu poezia „Atunci şi acum”, în revista „Tribuna” (1897). Mai târziu, a colaborat la „Familia”, „Revista ilustrată”, „Tribuna literară”. Aflat la studii la Budapesta, a făcut parte din Societatea academică studenţească „Petru Maior”. Aici, împreună cu Al. Ciura şi Octavian Tăslăuanu, a editat revista „Luceafărul” (1902), care a fost mutată la Sibiu, în 1906. A mai scris la „Ţara noastră” (1907), pe care a şi condus-o un timp, şi la „Viaţa românească”.
Revista „Familia” (1937 şi 1943, arhiva Cluj24), la care a colaborat
Prima carte, „Poezii”, i-a apărut în 1905, şi cuprindea „Rugăciune”, „Plugarii”, „Noi” şi „Oltul”. Volumul a avut un mare ecou în epocă şi la 21 martie 1906, în urma raportului elogios al lui Titu Maiorescu, Academia Română i-a acordat Premiul „Năsturel-Herescu”.
Volumul „DIN LARG”, 1939, la un an de la moarte, primul după, un volum testament (arhiva Cluj24)
A continuat cu volumele „Ne cheamă pământul” (1909), cu poeziile antologice „Un om”, „În munţi”, „Graiul pâinii”, „Din umbra zidurilor” (1913), „Cântece fără ţară” (1916). A scris teatru, drama în trei acte „Domnul notar” (1914) şi piesa „Meşterul Manole” (1928). A tradus, totodată, din Petofi Sandor, Ady Endre, Imre Madách („Tragedia omului”, 1934, a cărei traducere a fost apreciată ca fiind excepţională).
Politicianul Goga
Octavian Goga s-a angajat de timpuriu şi foarte dinamic în lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania. A întemeiat revista „Ţara noastră”, ca publicaţie pentru popor a Astrei (1907). A avut câteva procese de presă în anii 1907-1909. Un nou proces i-a fost intentat în 1911, de autorităţile austro-ungare, având ca motivaţie atitudinea sa militantă în favoarea românilor ardeleni. A fost închis la Seghedin (1912), unde a fost vizitat de I.L. Caragiale. În 1913 a făcut parte din delegaţia Partidului Naţional Român, care a dus tratative cu guvernul ungar cu privire la drepturile românilor din Transilvania, consemnează „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005).
Unul dintre documentele semnate de Octavian Goga în una dintre cele 44 de zile cât
a fost premier, alături de semnătura regelui Carol al II-lea (arhiva Cluj 24)
A trecut munţii şi s-a stabilit la Bucureşti, unde a fost cooptat în comitetul Ligii Culturale. Între anii 1914 şi 1916, a susţinut numeroase conferinţe şi cuvântări, pledând pentru intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară şi desăvârşirea unităţii naţional-statale. În 1917, s-a înrolat ca simplu soldat pe frontul din Dobrogea, aminteşte volumul „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998).
Luptător pentru Unire
Refugiat la Iaşi, a participat la formarea unui Comitet Naţional al românilor emigraţi din Austro-Ungaria (1917) şi tot aici, mobilizat de generalul Prezan la Biroul de Propagandă al Armatei, a editat împreună cu mai mulţi scriitori, precum Mihail Sadoveanu, Alexandru Vlahuţă, Lucian Blaga, ziarul „România” (1917-1918). În cadrul ziarului, a publicat 46 de articole şi mai multe poezii.
După semnarea Păcii de la Bucureşti-Buftea, a plecat la Paris şi Londra, ca membru al Consiliului Naţional Român, care lupta pentru desăvârşirea Unirii. Când la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei cu România, a fost numit membru al Consiliului Dirigent.
Angajat din ce în ce mai mult în politică, a deţinut funcţiile de ministru al Instrucţiunii şi Cultelor (1919-1920; 1920-1921), ministru de Interne (1926-1927).
Goga, premier
Activitatea sa de scriitor s-a diminuat treptat, fiind ales membru activ al Academiei Române în 1919. A fost distins cu Premiul Naţional de poezie în 1924. A fost ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1924-1925). În 1932, Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj i-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa, pentru întreaga sa activitate publicistică.Din acest moment s-a afirmat aproape exclusiv ca om politic, fiind membru şi vicepreşedinte (1928) al Partidului Poporului al generalului Alexandru Averescu. A întemeiat, în 1932, Partidul Naţional Agrar, care a fuzionat, în 1935, cu partidul lui A.C. Cuza, Liga Apărării Naţional-Creştine, sub denumirea Partidul Naţional Creştin, de orientare ultranaţionalistă.
În urma alegerilor din 1937, deşi partidul Cuza-Goga nu obţinuse decât 9,5% din sufragii, Goga a fost chemat de regele Carol al II-lea, să formeze guvernul. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri doar pentru câteva luni, din 28 decembrie 1937 până la 10 februarie 1938, când regele i-a cerut demisia. A fost actul final al unei activităţi politice care începuse sub semnul unui patriotism înflăcărat, dar care s-a transformat într-o formulă nefastă, înrudită cu diversele totalitarisme de extremă dreaptă ale epocii, notează „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, 2005).
Moartea lui Goga
Octavian Goga a murit la 6 mai 1938, la numai 57 de ani, în urma unui atac cerebral, la Ciucea. Trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu (11 mai), unde i s-au organizat funeralii naţionale. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu (14 mai). În 1939, rămăşiţele pământeşti ale poetului naţional au fost reînhumate la Ciucea, potrivit lucrării „Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern” (Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).
„Cântece fără ţară”, 1916, ultimul volum de poezie al lui Goga din timpul vieţii (arhiva Cluj24)
Militantul neobosit pentru unirea Transilvaniei cu ţara publicase încă înainte de război o serie de volume conţinând articole politice: „O seamă de cuvinte” (1908), „Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi” (1911), „Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală” (1915). Următoarele, „Mustul care fierbe” (1927), „Precursori” (1930) şi „Discursuri”, publicat postum (1942), reflectă curba descendentă a orientării sale ideologice din ultimii ani de viaţă. Comentând acest aspect, George Călinescu îl caracteriza pe Octavian Goga, astfel: ”foarte bun orator de mase, ştiind să stârnească toate instinctele populare, fără a deveni comun, un adevărat demagog academic”.
(MaAv
