În urmă cu doi ani.
Andrei, maxima serii: "Tati, mie îmi place sportul, cu cât îți plac mai multe lucruri, cu atât e mai frumoasă viața."
marți, 28 decembrie 2021
Nepotul care citește de la vârsta de patru ani. România are viitor!
Poienile Izei, la pensiunea Maria Boroica , un loc de poveste.
Poienile Izei, la pensiunea Maria Boroica , un loc de poveste.
Cine a dat lovitura de stat în '89, Ilici sau armata condusă de Stănculescu? Lucruri văzute cu ochiul liber în timpul mascaradei.
Cine va plăti pentru morții " revoluției "?
Pastila de seară. Să nu ne uităm tratamentele din batrani!
Eram copil si ajutam bunicul să înjuge boii la car. Bunicul era in dreapta, eu in stânga jugului. Când să pun resteul la jug, juncanul de un an si ceva a smucit și a scăpat din jug. M-a alergat, m-a prins în dreptul porții și mi-a tras o împunsătură în mâna dreaptă. Mi-a străpuns mușchiul.
Dacă as fi știut ce știu multi țărani, m-aș fi tratat băbeşte și nu cu alcool, de fapt o țuică mai tare.
În grajdul vacilor, sigur că se găseau pânze de păianjen. Trebuia să fi luat un pumn de pânză si ar fi trebuit sa-mi acopar rana cu ea. Niște cercetători mexicani au descoperit în anul 1980 că pânza de păianjen conține mai multe antibiotice. Un astfel de tratament naturist, urmat de spălarea ranei cu ceaiuri de pătlagină si frunze de nuc reduc considerabil timpul de vindecare.
P.S. Acum, toți suntem specialiști în virusologie, bacteriologie, de când cu co(i) vidul. Marea majoritate a auzit de tetanos, antrax. În grajdul vitelor colcăiau monștrii care azi sunt stindardul forțelor oculte, medicale, statale, mondiale...
Frunzele de nuc conțin un antibiotic bun împotriva antraxului.
Cu ce am putea spăla lumea de azi?
Când deschid radioul numai astfel de cuvinte aud, viruși, viruși, viruși. Ne împuiează capul. Doctori se revoltă, profesorii se revoltă, polițiștii se revoltă etc. " Vrem salarii mari.".....
À bon entendeur, salut!
Wild Carpathia. Cea mai bună decizie să se mute în România. Adevărul.ro
Viaţa de basm a lui Charlie Ottley la Şirnea: „A fost cea mai bună decizie să mă mut în România” | EXCLUSIV
Într-un interviu emoţionant acordat „Adevărul", faimosul realizator al documentarelor "Wild Carpathia", "Wild Danube" şi "Flavours of Romania" a făcut publică în premieră şi o poezie pe care a scris-o într-o dimineaţă în engleză, inspirat de zona Şirnea.
Charlie Ottley, care a studiat teologia şi filosofia la Universitatea din Bristol, s-a îndrăgostit de frumuseţile României în timp ce filma seria de documentare „Wild Carpathia“, serie ce avea să facă înconjurul lumii. O serie prin care Charlie Ottley a făcut mai multă reclamă României peste hotare decât au reuşit toate guvernele de după 1990. „Wild Carpathia“ a avut un mare impact în străinătate, audienţa cumulată în cele 110 ţări în care s-au difuzat documentarele ridicându-se la 100 de milioane de telespectatori.
Cei care doresc să vadă filmele din seria Wild Carpathia, precum şi alte filme despre România, pot intra pe canalul de YouTube intitulat Team Wild Carpathia.
Cât de diferit a fost ca experienţa să realizezi "Wild Danube" comparativ cu "Wild Carpathia"?
A fost total diferit faţă de "Wild Carpathia", am simţit că eram cumva într-o ţară complet diferită, şi acesta e unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult la România – varietatea peisajelor. România este literal precum mai multe ţări combinate într-una singură, ceea ce este uimitor pentru turism, deoarece România oferă o experienţă culturală atât de bogată. În Delta Dunării ne-am bazat mult pe călătoriile pe apă deoarece aveam mult echipament greu de cărat, iar programul trebuia să fie mult mai precis. Pentru mine, să filmez în Delta Dunării a fost o experienţă unică despre orizonturi uriaşe şi kilometri de cer, combinate cu stoluri de păsări şi cu incredibile apusuri şi răsărituri de soare. Şi să fiu înconjurat de atât de multă apă a fost o senzaţie incredibilă.
Care au fost cele mai bune şi cele mai puţin bune impresii privind Delta Dunării?
Cele mai bune experienţe au fost şi cele mai neaşteptate, să descoperim sate mici în colţuri îndepărtate ale Deltei Dunării şi să întâlnim oamenii: pescarii, tăietorii de stuf şi prietenii pe care i-am făcut pe parcurs. Ne-am făcut mulţi prieteni în cele nouă luni de filmări. Şi să mă reîntâlnesc cu vechi prieteni precum Ivan Patzaichin au fost pentru mine cele mai emoţionante momente de la filmări. Ştiam de ceva timp că Ivan Patzaichin este foarte bolnav, dar a venit în Deltă pentru o ultimă dată, ca să îşi ia la revedere... Şi a fost cel mai mare şi emoţionant dar că şi-a făcut timp să vorbească cu noi şi să îşi împărtăşească gândurile şi amintirile. Am rămas fără cuvinte de mai multe ori pe parcursul interviului pentru că ştiam că este ultima oară când ne vedem… Dar frumuseţea şi puterea interioară a lui Ivan Patzaichin au strălucit într-un mod complet transcendental. Şi încă mi-e greu să revăd ultima parte a documentarului fără să îmi dea lacrimile…
În ceea ce priveşte impresiile despre Delta Dunării, aş spune că peisajul în multiplele sale înfăţişări diferite a fost în mod continuu surprinzător şi uimitor de plin de inspiraţie.
Pe de altă parte am fost şocat de cantităţile de gunoaie şi de greutăţile cu care se confruntă oamenii care trăiesc acolo. Este o viaţă incredibl de dură, fie că eşti pescar, fermier sau că lucrezi în industria ospiralităţii. Sunt lucruri ce au nevoie acută să fie reglate, precum drenajul anumitor canale pentru a permite curgerea apei şi reoxigenarea lacurilor. Populaţia piscicolă este în scădere pentru că zonele tradiţionale de reproducere sunt colmatate. Lacul Razim trebuie să fie redeschis către mare, altfel va deveni o zonă moartă. Şi este nevoie de programe de repopulare pentru diferitele specii de peşti. În prezent nu e nici măcar un singur astfel de program în Deltă.
Ai o casă la Şirnea. Ce te-a făcut să îţi cumperi o casă în România?
Mi-am dorit să cumpăr o casă în România încă de când am venit prima oară în 2010, dar atunci nu aveam bani pentru a cumpăra o casă. Asta până anul trecut, când această casă veche din lemn a fost scoasă la vânzare la Şirnea şi era atât de frumoasă încât am ştiut că trebuie să fie acolo. A fost greu să strâng bani ca să o cumpărăm. Şi după aceea a trebuit să mai lucrăm un an ca să avem destui bani pentru a începe renovarea. Iar renovarea a fost cumva o campanie specială, pentru că am dorit şi să arăt că poţi lua o casă de pe vremea bunicilor şi o poţi restaura cu un interior contemporan la un cost mai redus decât dacă ai ridica o casă nouă. Dacă se vor pierde satele de patrimoniu din România se va reduce drastic în viitor potenţialul turistic. Era important cu adevărat pentru mine să restaurez casa pentru că tot le spun oamenilor de ani întregi să păstreze peisajele istorice şi aş fi părut ipocrit dacă nu aş fi făcut şi eu asta. Aşa că mi-am închiriat locuinţa din Anglia şi am decis să mă mut permanent în România la începutul pandemiei. A fost cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată să mă mut în România, iar acum mă trezesc în fiecare dimineaţă şi mă uit la Munţii Carpaţi şi mă ciupesc singur pentru că am senzaţia că visez.
Cum este pentru tine România ca rezident comparativ cu România pe care o promovezi ca jurnalist?
Nu este vreo diferenţă între România pe care o promovez şi viaţa mea ca rezident, cu excepţia poate a birocraţiei necruţătoare prin care a trebuit să trecem ca să ajungem aici! Trăiesc într-un loc de basm, cu vite în grajduri, cu cai şi sănii când ninge, cu o magazie plină de lemne din surse sustenabile şi am petrecut zile întregi ca să tăiem lemne şi să ne pregătim pentru iarnă. Pentru că nu avem opţiunea încălzirii pe gaz aici, aşa că trebuie să aprindem focul în fiecare dimineaţă ca să păstrăm căldura în casă. Şi vecinii noştri Doru şi Rodica ne ajută. Este o înţelegere minunată pentru toată lumea. E o simbioză perfectă şi sunt oameni minunaţi.
Cum a fost adaptarea ta la România?
A fost uşor să mă adaptez la România, deoarece Oana, jumătatea mea, este româncă şi mă ajută să îmi îmbunătăţesc abilităţile lingvistice scăzute. Plus că am crescut la ţară într-un sătuc precum Şirnea, aşa că nu este chiar atât de diferit. Am trăit în toată lumea, în Los Angeles, Miami, Sydney, Londra, Lima şi Africa de Sud, însă aici în România este pentru mine unul dintre cele mai autentice şi frumoase locuri de pe planetă. Unul dintre modurile în care măsor fiecare an este prin recompensele naturii pe care fiecare anotimp ni le oferă. Mai întâi usturoiul sălbatic şi urzicile, apoi căpşunii sălbatici, zmeura, cireşele sălbatice, zeci de specii de ciuperci, trufe, alune, nuci şi tot aşa.
Te-ai gândit să soliciţi într-o zi cetăţenia română?
Mi-aş dori mult să obţin cetăţenia română, dar mai întâi trebuie să stăpânesc limba, să învăţ imnul naţional şi să trec cu succes testele. Poate, dacă voi face suficient pentru a ajuta şi promova România, într-o zi îmi vor da o cetăţenie onorifică. Vom vedea! Între timp, sunt pur şi simplu fericit să fiu în România!
duminică, 26 decembrie 2021
Ucraina, declarații mai vechi
Vă rog să citiţi cu mare atenţie modul în care era formulată proclamaţia:
„Statul ucrainean a arătat că este pe moarte şi şi-a demonstrat incapacitatea de asigura populaţiei un prezent şi un viitor pacifist şi prosper. Chemăm la restabilirea Statului Malorusia în locul fostei Ucraine, ţară care se face vinovată de crime de război, teroare în masă şi genocid... Noul stat va fi format din 19 regiuni din fosta Ucraină şi se va numi Malorusia, cu capitala la Doneţk. Kievul va rămâne un centru istoric şi cultural, dar fără statut de capitală...
Este ultima noastră ofertă pentru ucrainieni, dar şi pentru toate ţările care susţin războiul civil din Donbas... Drapelul hatmanului Boigdan Hmelniţki este repus în drepturi ca drapel naţional al Malorusiei... Nu este o Revoluţie, este o întoarcere la istorie. Este o noutate care restaurează, dar nu distruge... Considerăm necesară declararea unei situaţii de urgenţă cu o durată de până la trei ani. În această perioadă, vor fi interzise toate partidele politice şi fondurile străine, iar pedepsele pentru infracţiuni penale vor fi mai severe... va fi pregătit un tribunal popular care să-i judece pe criminalii de stat care au dus ţara la dezintegrare şi război: Ianukovici (cu cerere adresată Rusiei pentru extrădare), Poroşenko şi clica acestuia: Turcinov, Kolomiski, Paruby, Nalivaichenko şi toţi ceilalţi... este restabilită moştenirea sovietică, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, va fi Ziua Naţională“. Întoarcere în istorie? Un termen care acoperă, deloc subtil, apelul la refacerea Marii Rusii de tradiţie imperială, cu asimilare, cum s-a spus, a moştenirii sovietice. Iată de ce a fost ales termenul de Malorusia, în atenţia tuturor celor care au crezut că anexarea de către Kremlin a Crimeii a fost un fapt unic şi irepetabil.
sâmbătă, 25 decembrie 2021
Mamuții cu picioare de lut
Cele mai mari câștiguri ale amestecului de lovitura de stat cu revoluție, cea din '89, sunt dreptul la opinie, diversele tipuri de libertăți câștigate, unele îngrădite azi de acest virus care bântuie nu numai fizic ci și în conștiințele umane. A apărut dihotomia dintre vaccinați și nevaccinati, o formă perversă de divizare a societății.
Partidele încearcă schimbarea discursului politic, funcție de situația nouă din societate. Nu se mai vorbește de sărăcie, de corupție, de revoluție, de sfârșitul tragic al Ceaușeștilor, de morții "revoluției". Tematica televiziunilor, radioului este una singura: co (i ) vid. Vid este și în capul guvernanților. Citesc de pe prompter când ne dau mesaje. Oare, revenim la epoca limbii de lemn? Ptiu, drace!
Poporul pensionar primește suta de lei la pensie, unii zic grație foștilor comuniști, azi socialiști sau mai bine zis populiști.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Inflația, prețurile tuturor mărfurilor au explodat și vor aduce pe mulți români în sapă de lemn. Creșteri exponențiale. Se militarizează statul. Toate structurile de forță primesc bani cu nemiluita. Se cumpără armament la greu.
Alo, nu o să scăpați de ceea ce vă este frică!
Istoria ne este martor cu multe exemple: diversele struțo-cămile, gen Imperiul Roman de Răsărit, nazismul, comunismul, perestroika, glasnostiul etc.
Ne-am născut într-o societate dictatorială, comunistă, trăim într-o societate democratică cu o corupție endemică.
Îmi sunt clare întâlnirile cu diverși reprezentanți diplomatici, au trecut treizecișicinci de ani de atunci, americani, ruși, iranieni, irakieni, cubanezi, est- europeni etc. Venise Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică. Se schimbase și ambasadorul sovietelor în țara unde eram în misiune, o femeie care nu vorbea nici-o limbă străină. Toți ceilalți diplomați sovietici erau ași, cunoscători fini ai muncii diplomatice, relațiilor multilaterale. Perestroika și glasnostiul erau temele cele mai dezbătute în sindrofiile diplomatice.
Ceauşescu se închisese într-o politică internă dezastruoasă pentru poporul român. Pe plan extern se încerca să ne oblige să susținem aberațiile ultracomuniste, dărâmarea satelor, societatea multilateral dezvoltată, democrația de tip comunist șamd.
Vreau un singur lucru să menționez, în special pentru tineri: ura în societate, printre diplomații români era atunci la cote înalte. După ședințele de partid se înjura ca la ușa cortului conducerea de partid și de stat din România. Dispăruse orice frică. Asta cu cca. doi ani inainte de lovitura de stat din '89.
Nu vă jucați cu poporul, stimați guvernanți!
Am mai scris câte ceva despre ruși. Oameni dintr-o bucată, cu multă voioșie și bucurie. Am fost invitat la sindrofiile lor, alături de reprezentanții țărilor estice. Și diplomații americanii, tot dintr-o bucată, mi-au încântat sufletul cu profesionalismul lor. Nu de puține ori am purtat discuții cu unii dintre ei.
Un articol interesant din Adevărul.ro:
30 de ani de la destrămarea URSS: Cum s-a prăbuşit „Imperiul Răului” | INFOGRAFIE
13 martie 1985 este una dintre acele zile care mişcă insesizabil istoria spre o turnură. Secvenţa vine de la Moscova şi este dominată de un sicriu acoperit cu panglici roşii şi un bărbat aflat spre sfârşitul vârstei de mijloc, vioi pe lângă tovarăşii sleiţi de alături, cu un semn din naştere pe frunte: o pată roşie văzută ca un semn al diavolului în folclorul rus. Într-o atmosferă apăsătoare, lumea îşi ia adio de la secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) cu cel mai scurt mandat, Konstantin Ustinovici Cernenko, şi îşi aţinteşte privirile asupra succesorului său, Mihail Sergheevici Gorbaciov. „Regele a murit! Trăiască regele!" Cel puţin aşa credea ambasadorul SUA la Moscova pe atunci, Arthur A. Hartman. Gorbaciov este „un tip îngust la minte, cu vederi înţepenite", îl informa ambasadorul Hartman pe preşedintele Ronald Reagan la trei săptămâni de la instalarea noului conducător sovietic.
În acele zile, ochii şi urechile Casei Albe erau îndreptaţi probabil mai mult ca oricând asupra Kremlinului. Rivalitatea dintre cele două mari puteri ce întruchipau ideologii şi sisteme politice antagonice dura deja de 40 de ani sub logica războiului rece, iar Reagan, care tocmai fusese învestit pentru a doua oară ca lider al lumii libere, se arăta destul de dornic să încheie socotelile cu ceea ce a numit el a fi „Imperiul Răului". „Comunismul este un alt capitol trist şi bizar al istoriei umane, ale cărui ultime pagini sunt scrise chiar acum", prezicea preşedintele american cu doi ani mai devreme.
Însă „instigatorul la război" Reagan, aşa cum îl catalogau detractorii săi, nu părea a avea un adversar pe măsură la Moscova. Până la alegerea lui Gorbaciov în fruntea PCUS Reagan asistase la moartea a trei lideri sovietici ca locatar al Casei Albe: Leonid Brejnev, decedat pe 10 noiembrie 1982 la vârsta de 75 de ani şi Iuri Andropov, decedat pe 9 februarie 1984 la vârsta de 69 de ani, pe lângă sus-menţionatul Cernenko, decedat pe 10 martie 1985 la vârsta de 73 de ani. O succesiune de dispariţii survenite pe fondul unor probleme medicale grave ce implicau o criză de leadership care l-au făcut la un moment dat pe cel de-al 40-lea preşedinte american să se plângă, într-o oarecare notă ironică, de faptul că nu are cu cine să discute la Kremlin.
Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov pe 21 noiembrie 1985, la Geneva FOTO EPA-EFE
Problema interlocutorului avea să se rezolve cu Gorbaciov, un marxist-leninist convins, dar total diferit ca manifestare publică faţă de predecesorii săi. Spre o surpriză generală, apăruse un lider sovietic care zâmbea larg şi căuta mulţimea, în contrast cu figurile mohorâte şi păstrătoare de distanţă ale înaintaşilor săi, de regulă într-un loc garnisit cu secera şi ciocanul undeva la înălţime, deasupra tuturor. „Tovarăşi, omul acesta zâmbeşte frumos, dar are dinţi de fier", îl caracteriza influentul Andrei Gromîko, cunoscut în Occident ca „Mr. Niet" („Domnul Nu") pentru felul în care s-a comportat ca responsabil de treburile externe ale Uniunii Sovietice, post pe care l-a ocupat între 1957 şi 1985.
Gromîko este cel care a înclinat balanţa în favoarea ascensiunii către putere a lui Gorbaciov vorbind în Comitetul Central (CC) al PCUS despre „forţa convingerilor lui de partid". După 18 ani de stagnare cu Brejnev şi alţi trei ani pierduţi cu Andropov şi Cernenko, Gorbaciov părea la acea vreme o alegere potrivită pe fondul unei oarecare conştientizări a necesităţii unei anumite schimbări. Mihail Gorbaciov, care tocmai împlinise 54 de ani, putea aduce dinamism într-un cadru imobil. Însă era totodată destul de devotat partidului, elogiindu-l cu „un potenţial uriaş" în prima sa alocuţiune ca secretar general, ceea ce probabil îl făcuse pe Arthur A. Hartman să-l considere „cu vederi înţepenite".
Însă sistemul plesnea uşor-uşor într-o societate demoralizată. Absenteismul la locul de muncă şi alcoolismul deveniseră probleme cronice. „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim", se glumea amar pe la cozile de la magazine. Şi se şuşotea totodată despre privilegiile demnitarilor - bunuri din magazine speciale cu circuit închis, apartamente de lux, vile de protocol etc. Erau de fapt mici exteriorizări ale unei revolte tăcute într-o societate sătulă de ispitirea cu egalitatea şi ţinută de prea mult timp în frâu. Nimic nu aparţinea muncitorilor, totul aparţinea partidului unic diriguitor. În acelaşi timp, economia se prăbuşea, datoria creştea, iar armata, ridicată în slăvi peste măsură întru asigurarea coeziunii unui imperiu atât de fragmentat, era umilită în Afganistan.
Sankt Petersburg, 15 februarie 2002: O mamă sfâşiată de durere la ani buni de la pierderea fiului său în războiul (1979-1989) dus inutil de sovietici în Afganistan FOTO EPA-EFE
Peste ani, Gorbaciov evoca un stat la „capătul puterilor", în „descompunere". „Atunci când, în martie 1985, am acceptat să conduc Comitetul Central al PCUS în calitate de secretar general, ştiam că mă aşteaptă o muncă uriaşă de transformări. Angajată în cursa epuizantă a înarmărilor, ţara se găsea în mod evident la capătul puterilor. Mecanismele economice funcţionau din ce în ce mai rău. Randamentul producţiei era în scădere. Cuceririle gândirii ştiinţifice şi tehnice erau anulate de o economie total birocratică. Nivelul de trai al populaţiei se prăbuşea din ce în ce mai evident. Corupţia pătrundea pretutindeni, manifestându-se fără ruşine în toate verigile sistemului de gestionare. Descompunerea atingea chiar şi viaţa spirituală: aparentul monolit ideologic, care închidea societatea ca într-o carapace, izbutea din ce în ce mai greu să filtreze minciuna, ipocrizia şi cinismul oficial", scrie Gorbaciov în memoriile sale.
Gorbaciov a dat primele semne de schimbare la plenara CC a PCUS din aprilie 1985. A denunţat „ostentaţia, aroganţa, proslăvirea şi linguşeala" specifice perioadelor Brejnev şi Cernenko, a pledat, la fel ca Andropov, pentru „îmbogăţirea" PCUS în baza „tradiţiei leniniste", a menţionat un „povorot" („cotitură") şi a propus o „uskorenie" („accelerare"). Istoricul rus Rudolf Pihoia consideră „uskorenie" drept cartea de vizită a primilor doi ani din epoca Gorbaciov. Era o încercare de revigorare a sistemului economic fără contestarea regimului căreia i s-a adăugat un termen mai pompos şi devenit mai celebru: „perestroika" („restructurare").
În opinia jurnalistului Martin Sixsmith, corespondent pentru BBC la Moscova în anii ’80 şi ’90, Gorbaciov voia să însănătoşească economia sovietică, numai că nu ştia cum să procedeze în mod concret. Deloc nefiresc, în condiţiile în care nici economiştii din jurul său nu se puneau de acord asupra unei traiectorii clare. Se împărţeau în două tabere: una radicală, adeptă a instalării economiei de piaţă direct peste cea existentă, centralizată şi planificată, iar alta moderată, pledantă pentru ecuaţii simultane. Rezultatul: o derută totală. Un desen animat o reflecta simbolic. „Am implementat o perestroikă de succes. Vă rog, trimiteţi informaţii suplimentare", se felicita un director de întreprindere într-o telegramă în care îşi prezenta „realizările".
Însă „perestroika" nu întâmpina obstacole doar din cauza neînţelegerilor din interior, ci şi din cauza opoziţiei din exterior, fiind contestată de garda veche a PCUS, temătoare de pierderea avantajelor dobândite. Istoricul Martin McCauley redă un banc care circula în 1986 prin Minsk şi, spune el, „rezuma starea de spirit a publicului": „Gorbaciov, preşedintele Mitterrand al Franţei şi preşedintele Reagan s-au întâlnit şi au început să discute despre problemele lor. Mitterand spune că are nouă amante, dar una îl înşală, însă nu poate descoperi care dintre acestea este, Reagan spune că aceasta este o problemă minoră în comparaţie cu problema sa. El are 50 de paznici şi unul dintre ei este agent KGB, însă nu-l poate identifica. Gorbaciov face semn cu mâna ca şi cum ar da la o parte toate acestea şi spune că problema lui e cu mult mai serioasă. Are 100 de miniştri în guvern, şi unul dintre ei aplică perestroika, dar nu ştie care este".
Problema celor 100 de miniştri este recunoscută şi de Gorbaciov: „Ne gândisem efectiv la perestroikă, înainte de a o începe, doar ca la o reformă economică. Dar după ce am avut parte de nu puţine decepţii, ne-am convins repede că, fără o schimbare a sistemului politic şi a fortiori fără schimbarea regimului, transformările economice erau pur şi simplu imposibil de realizat. Toate funcţiile esenţiale de gestionare economică se găseau concentrate în mâinile direcţiei politice. Rolul aparatului executiv era cum nu se poate mai hipertrofiat. Cuprinzând aproape o sută de ministere la nivelul Uniunii şi opt sute la nivelul republicilor, în mod practic acesta dicta în economie şi politică".
Aşa apare „glasnost" („transparenţă"), care, în opinia lui Martin Sixsmith, reprezenta mai degrabă o modalitate a lui Mihail Gorbaciov de a pune presiuni pe conservatorii din partid, nu de schimbare a sistemului politic. „Am trăit anii lui Gorbaciov în Rusia şi mi se pare că liderul sovietic a fost silit să adopte o politică de transformări din cauza situaţiei dificile în care se afla economia ţării, doar că o începuse numai ca pe o schimbare «intrasistemică», menită să revitalizeze statul monopartinic prin descătuşarea unui anumit spirit de iniţiativă, a spiritului întreprinzător şi a energiilor populaţiei. Într-o cultură politică în care recunoaşterea posibilelor lipsuri era descurajată, Gorbaciov nici măcar nu a vrut să folosească termenul «reformă», vorbind în schimb despre uskorenie sau perestroika. Când politicile sale au întâmpinat rezistenţa grupurilor de interese din ierarhia de partid, Gorbaciov a apelat, peste capetele colegilor săi, la opinia publică: politica sa de glasnost era menită să ofere cetăţenilor acces la informaţiile de care aveau nevoie ca să-şi dea seama că ceea ce propunea el era util şi să-i denunţe pe cei care se opuneau perestroikăi. Scopul lui era să mobilizeze sprijinul societăţii pentru măsurile sale de modernizare economică şi organizaţională", explică Sixsmith începuturile şi raţiunile politicii glasnost.
Încurajată să participe „activ" la perestroika, opinia publică avea alte „răfuieli" spre deosebire de Gorbaciov, de la demascarea minciunilor cotidiene până la demontarea miturilor înghiţite de decenii. O eliberare pe care Gorbaciov a depus eforturi să o controleze şi să o ghideze într-o direcţie dorită de el, dar fără succes.
„Ogoniok" („Flacăra"), o revistă ilustrată săptămânală, dădea tonul dezgheţării dezbaterii publice. A început cu teme ecologice - accidentul nuclear de la Cernobîl din aprilie 1986 era proaspăt - şi a continuat cu abuzurile de la nivelul birocraţiei de stat, inclusiv ale poliţiei şi KGB-ului. Şi-a permis apoi chiar să reconsiderare trecutul, mai ales epoca stalinistă, ale cărei orori fuseseră un subiect tabu până atunci. În martie 1987, premierul britanic Margaret Thatcher a vorbit într-un interviu acordat televiziunii sovietice despre o nouă societate în URSS, una „deschisă".
De altfel, Mihail Gorbaciov este primul lider sovietic care a vorbit în direct în faţa camerelor de filmat. O făcea atât în vizite în Uniunea Sovietică, cât şi în străinătate, unde era supranumit cu afecţiune „Gorby". „Înainte de Gorbaciov, niciun conducător politic nu a ştiut cum să folosească televiziunea ca mijloc de comunicare în masă. Înainte, televiziunea nu era decât transpunerea sonoră a presei pe ecrane", remarcă Gerd Ruge, corespondent pentru postul ARD la Moscova în acei ani.
Aşa cum observa Thatcher, societatea ieşea din carapace şi avea în sfârşit acces la bunuri mult râvnite din Occident. Peste 120.000 de tineri au umplut până la refuz Stadionul Lujniki din Moscova pentru a-i aplauda live pe Bon Jovi, Mötley Crüe, Ozzy Osbourne şi Scorpions la Festivalul Păcii, desfăşurat pe 12 şi 13 august 1989, iar circa 30.000 de oameni au stat la coadă, în frig, pe 31 ianuarie 1990, la inaugurarea primului restaurant McDonald’s din Moscova.
Primul restaurant McDonald's la Moscova FOTO rarehistoricalphotos.com
La scurt timp de la concertul din Uniunea Sovietică, Scorpions încânta publicul cu o capodoperă muzicală, „Wind of Change" („Vântul schimbării"). Este o baladă ce surprinde aspiraţia unui om simplu de peste Cortina de Fier de apropiere de spiritul occidental, „like brothers" („ca fraţii"). Într-un interviu acordat pentru „Hamburger Abendblatt", vocalistul principal al Scorpions mărturiseşte că „Wind of Change" este inspirată din cele simţite de el în august 1989 la Moscova, şi nu este o compoziţie muzicală a CIA creată în scopul accelerării prăbuşirii Imperiului Roşu, aşa cum susţin unii amatori de teorii conspiraţioniste.
În acele zile, partidul-stat al Uniunii Sovietice apunea sub atracţia irezistibilă a libertăţii şi democraţiei. Un prim moment de declin s-a produs pe 26 martie 1989, cu prilejul primelor alegeri semidemocratice, organizate în baza legii electorale din 1 decembrie 1988. „Dacă Gorbaciov crezuse că alegerile pentru Congresul Deputaţilor Poporului aveau să fie un mijloc de a-şi întări atât propria legitimitate, cât şi pe cea a partidului, realitatea trebuie să-l fi uluit prin întorsătură luată. La Moscova, Leningrad, Kiev şi Minsk, o mulţime de candidaţi ai partidului au suferit înfrângeri umilitoare. (...) În republicile cu veleităţi de independenţă, candidaţii separatişti au avut o zi fastă. (...) De acum înainte, oponenţii cei mai puternici ai lui Gorbaciov nu mai aveau să fie conservatorii din Partidul Comunist, ci radicalii care voiau să introducă reforme mai rapide şi mai profunde decât era el pregătit să accepte. Iar poporul îi auzise cerând libertate şi democraţie şi acum li se alătura", observă Martin Sixsmith.
Noile solicitări politice nu au întârziat să apară. Ba chiar au fost ascultate la radio şi văzute în direct la televizor, ceva nemaiîntîlnit până atunci. „Oamenii au stat acasă să urmărească spectacolul nemaivăzut al exprimării libere", îşi aduce aminte jurnalistul britanic despre prima întrunire a Congresului Deputaţilor Poporului, între 25 mai şi 9 iunie 1989.
Într-o ruptură totală cu secretomania din trecut, oamenii au putut să vadă cum un lider al PCUS este luat la rost în legătură cu costurile pentru vila în care îşi petrecea vacanţele în Crimeea. Au asistat, de asemenea, la o dezbatere furtunoasă iscată în jurul manifestaţiilor naţionale de la Tbilisi, Georgia. Andrei Saharov, fizician laureat cu Premiul Nobel pentru Pace care a fost trimis în domiciliu forţat la Nijni Novgorod (pe atunci Gorki) de către Brejnev pentru că a criticat intervenţia militară în Afganistan, a luat în colimator armata, a cerut pedepsirea celui care a dat ordin să se tragă în manifestanţi şi a propus adoptarea unui act numit „Decret despre putere", prin care să se acorde drepturi egale pentru toate popoarele din Uniunea Sovietică.
Apelurile la pluralism politic şi la consfinţirea dreptului de autodeterminare naţională se înmulţeau de la o zi la alta sub imboldul Grupului Interregional de Deputaţi, animat de intelectuali precum Saharov şi istoricul liberal Iuri Afanasiev, din tagma „institutciki", spre dezaprobarea vechilor membri de partid, cunoscuţi ca „aparatciki". O „bandă de gangsteri", îi califica Gorbaciov pe cei din Grupul Interregional. Pe 12 decembrie 1989, la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului, Andrei Saharov a fluturat o petiţie cu 60.000 de semnături şi telegrame în favoarea cererilor sale: „Uniunea Sovietică trebuie să decidă dacă vrea să fie un imperiu sau o democraţie". Congresul a votat pentru imperiu. Două zile mai târziu, celebrul fizician şi activist pentru drepturile omului murea la vârsta de 68 de ani din cauza unui atac de cord suferit în timp ce pregătea o cuvântare. Zeci de mii de oameni l-au condus pe ultimul drum. Până la urmă, lupta sa nu a fost în van. A inspirat manifestaţii uriaşe pro-democraţie în faţa Kremlinului, ceea ce a dus la anularea rolului PCUS de partid unic conducător printr-un act emis la 14 martie 1990.
Mihail Gorbaciov pierdea controlul asupra procesului politic, dar se încăpăţâna să rămână în vârf. Însă nu făcea decât să acumuleze funcţii şi să rotească sarcini pe hârtie în timp ce imperiul îşi dădea ultima suflare. A devenit preşedinte al Sovietului Suprem pe 25 mai 1989, apoi preşedinte al Uniunii Sovietice pe 15 martie 1990, adică la o zi de la diminuarea rolului PCUS şi implicit a secretarului său general. Ar fi trebuit să fie ales preşedinte prin sufragiu universal, dar i-a fost frică şi s-a „legitimat" printr-un vot al Congresului Deputaţilor Poporului.
În timp ce Gorbaciov insista să continue ca preşedinte desemnat, cele 15 republici unionale începeau să se desprindă oficial. Startul a fost dat de Lituania, care şi-a proclamat independenţa pe 11 martie 1990. Trei luni mai târziu, Rusia, cea mai mare dintre ele şi liantul imperiului, îşi declara suveranitatea pe fondul ascuţirii luptei dintre liderul său de atunci, Boris Elţîn, şi Mihail Gorbaciov. Cei doi nu se suportau şi nu ratau niciun prilej să se atace, uneori până la umilire, în public.
4 septembrie 1991, la ultimul Congres al Deputaţilor Poporului: Boris Elţîn şi Mihail Gorbaciov într-un schimb obişnuit de replici acide FOTO EPA-EFE
Astfel, republicile unionale păşeau pe calea eliberării de comunism şi de sub dominaţia Moscovei realizată deja în 1989 în Europa Centrală şi de Est. În mai 1989, Ungaria a deschis frontiera cu Austria şi a făcut astfel prima breşă în Cortina de Fier. În nici şase luni, ţara a întors pagina comunismului. În Polonia, după alegerile legislative semilibere din vară, sindicatul anticomunist Solidarnosc a pus capăt hegemoniei Partidului Comunist local. La Berlin, zidul care diviza fizic oraşul şi Germania şi în mod simbolic lumea a căzut în ultima lună din toamnă, pecetluind finalul Republicii Democrate Germane (comuniste) şi favorizând reunificarea ţării. În Cehoslovacia, comuniştii au renunţat la putere în urma Revoluţiei de Catifea. În Bulgaria, Todor Jivkov a pierdut conducerea în urma unei lovituri de palat duse de comunişti reformatori, iar, în România, Nicolae Ceauşescu a murit executat în ziua de Crăciun după o lună foarte frământată în ţară.
Uniunea Sovietică nu a avut forţa necesară să oprească evoluţiile din blocul răsăritean, dar a încercat să se păstreze intactă în graniţele sale. Pe 13 ianuarie 1991, la numai trei luni de la atribuirea Premiului Nobel pentru Pace lui Gorbaciov, armata sovietică a scos tancurile în Vilnius şi a provocat 13 morţi în rândul manifestanţilor pro-independenţă. Lituania a cerut ajutor internaţional pentru a răspunde unui atac asupra unei naţiuni suverane, iar manifestaţii de susţinere au avut loc în alte capitale unionale: Kiev (Ucraina), Riga (Letonia) şi Tallinn (Estonia). O lună mai târziu, 90,47% dintre lituanieni - dintr-o prezenţă de 84,73% la urne - au votat pentru independenţa lor.
În faţa separării îndrăzneţe a lituanienilor, Gorbaciov se străduie să îndrepte situaţia cu un nou tratat unional şi un referendum care să-i legitimeze poziţia. Referendumul lui Gorbaciov, singurul din istoria Uniunii Sovietice, a avut loc pe 17 martie 1991, iar 77,8% dintre participanţi au votat pentru Uniunea Statelor Suverane. Totuşi, demersul a fost considerat un eşec ca urmare a boicotării lui de către cele trei state baltice, plus Armenia, Georgia şi Republica Moldova. De altfel, Georgia devenea a doua republică care îşi proclama independenţa, pe 9 aprilie 1991.
Mihail Gorbaciov şi George Bush Sr., preşedintele american care a evit să umilească Uniunea Sovietică FOTO Profimedia
În vara lui 1991, Gorbaciov era perceput deja ca un „preşedinte fără ţară". În timp ce Boris Elţîn era ales pe 12 iunie preşedinte al Rusiei, adică la fix un an de la declararea suveranităţii, Gorbaciov se chinuia cu facerea tratatului unional. Convinşi că liderul sovietic se agita degeaba, un grup de comunişti conservatori a pus la cale un puci. Pe 19 august, cu o zi înainte de data convenită pentru semnarea noului tratat unional, opt oficiali de rang foarte înalt, între care vicepreşedintele Ghennadi Ianaev, directorul KGB Vladimir Kriucikov, ministrul de Interne Boris Pugo, ministrul Apărării Dmitri Iazov şi prim-ministrul Valentin Pavlov, au întrerupt comunicaţiile lui Gorbaciov şi l-au declarat bolnav, incapabil să-şi îndeplinească îndatoririle. Au anunţat apoi stare de urgenţă pentru o perioadă de şase luni şi au interzis demonstraţiile, mitingurile, grevele şi ziarele, cu excepţia oficiosului Partidului Comunist. De fapt, Gorbaciov era ţinut captiv la reşedinţa sa din Crimeea, unde se afla în ultimele zile de vacanţă. Acela a fost momentul lui Elţîn. Văzându-şi ameninţată poziţia, noul preşedinte al Rusiei i-a sfidat pe pucişti cu un discurs electrizant susţinut de pe un tanc imobilizat de mulţime. O altă imagine de neimaginat într-un regim construit şi menţinut pe cadavre. Puciul a eşuat în doar trei zile, iar destrămarea Uniunii Sovietice a luat o cale fără întoarcere.
„După acest moment de cotitură, începe o altă poveste, cea a Rusiei post-sovietice şi, odată cu aceasta, cea a fostelor republici sovietice devenite noi state independente", spune Jean-Robert Raviot, profesor de civilizaţie rusă la Universitatea din Nanterre.
Boris Elţîn înfruntându-i pe pucişti de pe un tanc FOTO EPA-EFE
Febra anticomunistă ia avânt şi se îndreaptă chiar şi împotriva uneltei de represiune a PCUS, KGB-ul. În ziua eşecului puciului, oameni înarmaţi cu topoare şi ciocane au venit în Piaţa Lubianka din Moscova hotărâţi să dărâme statuia fondatorului instituţiei, Felix Dzerjinski, supranumit „Felix cel de Fier". Primarul de atunci al Moscovei, Gavriil Popov, le-a dat o mână de ajutor cu o echipă de demolatori. Era o răzbunare faţă de un organ care încarna teroarea. PCUS dispărea oficial o săptămână mai târziu, în timp ce Congresul Deputaţilor Poporului se autodizolva în prima săptămână din septembrie.
La începutul toamnei lui 1991, Mihail Gorbaciov a reluat negocierile pentru ultima sa obsesie ca lider sovietic, tratatul unional, dar de pe o poziţie foarte şubredă, deoarece liderii republicilor îi erau deja egali într-un Consiliu de Stat. În plus, cei din urmă reprezentau entităţi care îşi proclamaseră deja independenţa, un proces grăbit de tentativa de puci.
Aşadar, deloc surprinzător, toamna anului 1991 a fost marcată de discuţii sterile, un postludiu al contradicţiilor dintre Elţîn şi Gorbaciov. Pe fondul acestor divergenţe, pe 1 decembrie, ucrainenii şi kazahii şi-au ales primii lor şefi de stat, aplicând o lovitură indirectă preşedinţiei Uniunii Sovietice. Mihail Gorbaciov se trezea în postura de preşedinte desemnat în mijlocul unor preşedinţi aleşi.
Actul final al Uniunii Sovietice s-a scris după o partidă de vânătoare, pe 8 decembrie, în pădurea Belavejskaia Puşcea din Belarus. Liderul local Stanislav Şuşkevici şi omologii săi rus Boris Elţîn şi ucrainean Leonid Kravciuk au înfiinţat în acea zi Comunitatea Statelor Independente (CSI), care dizolva de facto Uniunea Sovietică. Gorbaciov ar fi aflat despre întâlnire abia după desfăşurarea ei. Pe 21 decembrie, la Alma-Ata, în Kazahstan, alte opt foste republici sovietice s-au alăturat CSI. Georgia a făcut acest lucru doi ani mai târziu, iar ţările baltice, cu aspiraţii clar conturate spre Occident, nici nu au luat în calcul vreodată să-şi pună semnătura pe un acord ce ţinea mai mult de nostalgie (a unora) decât de realitate.
Pus în faţa constituirii CSI, Mihail Gorbaciov a ales să-şi prezinte demisia dintr-un post care nu mai avea nicio importanţă. „URSS ca subiect al legislaţiei internaţionale şi ca realitate geopolitică a încetat să existe", a anunţat el într-un discurs televizat susţinut în ziua de Crăciun a anului 1991. Uniunea Sovietică a dispărut oficial pe 31 decembrie 1991, după 69 de ani şi o zi de existenţă.
Vladimir Fedorovski, fost diplomat sovietic şi traducător pentru Brejnev, este de părere că Uniunea Sovietică s-a destrămat pentru că ultimul său lider nu a vrut să facă război. Aleksandr „Iakovlev (cunoscut ca părintele glasnost, n. red.) mi-a spus că reacţia preşedintelui sovietic îi amintea de destinul ţarului Nicolae al II-lea la începutul Revoluţiei Ruse. El nu îşi dorea reproducerea unui război civil. A făcut o comparaţie mai recentă: imaginaţi-vă o Iugoslavie de o sută de ori mai mare şi cu 30.000 de focoase nucleare", dezvăluie Fedorovski într-un interviu acordat pentru „Le Figaro".
Potrivit lui Fedorovski, destrămatea Uniunii Sovietice poate fi explicată printr-o „oarecare aliniere a planetelor cu mai multe fenomene politice şi economice care s-au interpus". „Andropov şi-a imaginat că Gorbaciov ar fi urmat aceeaşi strategie ca Deng Xiaoping în China: ar fi permis deschiderea graduală a economiei păstrând în acelaşi timp controlul complet asupra politicii. (...) Dar administraţia Gorbaciov a comis erori considerabile de gestiune economică. Au pierdut iniţial controlul bugetar al ţării adoptând legea întreprinderilor, care a permis şefilor de întreprinderi (primii oligarhi) să ia toată puterea asupra sectorului economic. (...) În acelaşi timp, liderii sovietici au subestimat tensiunile naţionale, chiar naţionaliste din interiorul URSS", spune Fedorovski.
Steagul Rusiei, ridicat lângă cel al Uniunii Sovietice pe zidurile Kremlinului în decembrie 1991 FOTO EPA-EFE
El respinge teoriile precum că Gorbaciov era înconjurat de agenţi mandataţi de CIA să submineze, chiar să distrugă Uniunea Sovietică, cum vehiculează unii în cazul lui Iakovlev şi Elţîn. „Uniunea Sovietică a murit pentru că Gorbaciov a încetat să ucidă pentru a guverna", afirmă Vladimir Fedorovski.
În prezent, o realitate care nu poate fi negată este că Uniunea Sovietică încă stârneşte nostalgii. Unul dintre nostalgici este preşedintele rus Vladimir Putin, care a calificat prăbuşirea Uniunii Sovietice drept „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut". Cea mai mare catastrofă geopolitică a fost comunismul, care a uneltit cu nazismul în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, fără niciun respect faţă de popoarele subjugate sub steagul roşu, liderul de la Kremlin mai încearcă să inoculeze ideea că Uniunea Sovietică era „Rusia istorică".
Admiratori ai lui Stalin şi nostalgici după Uniunea Sovietică adunaţi în Piaţa Roşie FOTO EPA-EFE
Este de fapt o manifestare a unui nou tip de neoimperialism ce îi stimulează, conform sondajelor, pe circa 62% dintre ruşi. Socioloaga Karina Pipia pune acest fenomen pe seama erijării unor păreri „iraţionale" în rândul ruşilor despre o „economie puternică" şi ignorării lipsurilor şi altor probleme din acele vremuri.
Însă raportarea faţă de Uniunea Sovietică este total altfel în afara Rusiei, mai ales în Europa Centrală şi de Est. Spre deosebire de Putin, Donald Tusk, fostul premier al Poloniei şi preşedinte al Consiliului European, consideră dispariţia Uniunii Sovietice drept o „binecuvântare".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Aur, aur, aur! Barca de 8 plus 1 aduce al treilea succes al României la Jocurile Olimpice, după 20 de ani După 4 medalii la Jocurile Olimpic...
-
România strigă hoții la Paris: Sabrina Voinea, declarații disperate, cu lacrimi în ochi Gimnasta Sabrina Maneca-Voinea a declarat că se simt...
-
Biserica Ortodoxă, reacție virulentă, după imaginile revoltătoare de la Jocurile Olimpice: Este de natură demonică! Purtătorul de cuvânt al ...
