Devenită oficial parte a României în urmă cu 143 de ani (însă considerată mereu un teritoriu românesc, indiferent de cine a stăpânit-o), Dobrogea are o istorie pe cât de veche şi de bogată, pe atât de presărată de turbulenţe majore.
De la marile culturi ale neoliticului şi până în secolul al XIX-lea, acest teritoriu dintre Dunăre şi Marea Neagră a cunoscut prefaceri constante, cel puţin din punct de vedere cultural şi etnic. A avut o istorie zbuciumată, fiind rând pe rând stăpânită de mari imperii, care s-au războit pentru provincie deşi nu avea niciun fel de resurse naturale, ci doar o poziţie strategică.
Strict din punct de vedere istoric, în Antichitate pe teritoriul Dobrogei au locuit deopotrivă geţi, sciţi, greci. O vreme a făcut parte din marele Imperiu Persan, apoi a fost călcată de trupele macedonene. În ultimul secol de dinaintea erei creştine, în Dobrogea stăpâneau căpeteniilor geţilor. Nu a durat mult până când romanii au ajuns să cucerească Dobrogea şi să o includă în sistemul provincial imperial.
Au urmat, începând cu secolele III-IV dHr, invaziile barbare, cu alte prefaceri etnice şi politice pe teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. În zorii Evului Mediu, Dobrogea s-a aflat fie sub stăpânire bizantină, fie sub cea bulgară, în funcţie de cum evolua situaţia politică şi militară din Balcani. Către secolele IX-X, Dobrogea obţine un statut de independenţă parţială, fiind atestate aici mai multe mici formaţiuni statale slave, bulgare şi româneşti.
Dar a fost o perioadă scurtă, teritoriul fiind din nou disputat de marile puteri care făceau legea în Balcani. În Evul Mediu, Dobrogea deja devenise un teritoriu multi-etnic cu comunităţi de slavi, bulgari, români, turci.
De-a lungul istoriei, Dobrogea a ajuns şi în stăpânirea voievozilor Ţării Româneşti, precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş sau Mihai Viteazul, pentru ca mai apoi, timp de câteva secole, să rămână sub stăpânire otomană.
Otomanii au oferit independenţă confesională creştinilor din Dobrogea, dar numărul musulmanilor a crescut mult, aceştia devenind majoritari în multe părţi ale acestui ţinut. Totodată aici se aflau şi importante comunităţi slave. Fiind un teritoriul marginal pentru otomani, zona a decăzut din punct de vedere al civilizaţiei şi culturii, transformându-se într-o ţară a păstorilor şi satelor pescăreşti.
Existau câteva târguri rurale precum Babadagul sau Medgidia. Conform statisticilor oferite de Ion Ionescu de la Brad în secolul al XIX-lea, românii erau uşor minoritari în Dobrogea. Mai precis, conform acestei statistici, în Dobrogea locuiau 15.764 de familii dintre care 47.58% erau musulmani, 23.19% români,14% bulgari şi 11% slavi. În categoria musulmanilor intrau şi grupurile de tătari şi cerchezi, aduşi de otomani în scop defensiv.
Acesta era teritoriul Dobrogei atunci când a izbucnit războiul ruso-turc din 1877-1878, război care avea să transforme ţinutul dintre Dunăre şi Mare din provincie otomană în provincie românească.
Principatele Române Unite (până atunci stat vasal Imperiului Otoman) au participat la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 (menţionat în istoria României ca Războiul de Independenţă), iar trupele române s-au evidenţiat în bătăliile dure din Balcani, în special cele din faţa redutelor Griviţa şi Plevna.
În cele din urmă, Imperiul Otoman a pierdut războiul şi a fost semnată Pacea de la San Stefano între ruşi şi turci. Prin această pace, turcii erau obligaţi să recunoască independenţa României, Serbiei, Muntenegrului şi totodată autonomia Bulgariei. În plus, turcii plătea despăgubiri de război în valoare de peste 1 milion de ruble.
Totodată, în prima formă a tratatului, Dobrogea revenea Rusiei. Însă ruşii au recurs la o stratagemă care a dus într-un final la trasarea unei alte graniţe, îndelung contestată şi în zilele noastre. Mai exact, deşi putea integra Dobrogea în imperiul lor, ruşii au folosit provincia (lipsită de resurse naturale şi lăsată în debandandă şi paragină de retragerea otomană) ca monedă de schimb.
Au oferit Dobrogea României şi au luat în schimb trei judeţe aflate în sudul Basarabiei. Este vorba despre Cahul, Ismail şi Bolgrad, care rămăseseră în stăpânire românească, după ce restul Basarabiei a fost anexat, la începutul secolului al XIX-lea de Imperiul Ţarist. Practic, ruşii şi otomanii au retrasat graniţele după cum au crezut de cuviinţă, scopul fiind acela de a obţine pentru ei cele mai „atractive" dintre teritoriilor locuite de români.
Cu totul ciudat, autorităţile din acea vreme au încercat să refuze să preia Dobrogea în administrare, considerâmd că, fiind un teritoriu părăsit de populaţia musulmană, jefuit cumplit de cerchezi, într-o debandadă totală, multi-etnic, multi-confesional, aducea multiple provocări administrative pentru un stat tânăr, format de doar câţiva ani.
Mai ales pentru reprezentanţii Partidului Conservator, Dobrogea era doar „o ţară băltoasă", cu multe probleme şi fără miză economică. Spre deosebire de judeţele din sudul Basarabiei, pe care tocmai le pierdeau în favoarea ruşilor. Românii se aflau însă într-o situaţie delicată. Pe de o parte trupele ruseşti încă nu părăsiseră teritoriul Principatelor, iar un refuz categoric al tranzacţiei ar fi însemnat o posibilă acţiune în forţă a ţariştilor.
De altfel, chestiunea Dobrogei a stârnit un scandal politic uriaş în ţară. Iată ce scria Mihai Eminescu, în „Timpul". „Misiunea României este pe malul stâng al Dunărei, n-are ce căta pe malul drept, unde, deşi locuiesc mulţi români, totuşi majoritatea populaţiunei este de ginte slavă".
Mai apoi, un alt oficios conservator, „Presa". nota. „Pentru a ţine în respect şi în ordine populaţiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreţinem acolo o armată considerabilă".
Carol I şovăia. Scandalul era în floare. Conservatorii îi cereau prinţului Carol să abdice dacă va ceda complet Basarabia. Într-o şedinţă de Senat, Costache Epureanu, un lider conservator, acuza Guvernul că s-ar fi înţeles demult cu ruşii pentru acest schimb, urmând un scandal public uriaş, chiar dacă ministrul de externe şi primul ministru, Kogălniceanu respectiv Ion C. Brătianu, au respins aceste zvonuri. În oficiosul conservator „Timpul", principele Carol şi miniştrii erau acuzaţi de trădare naţională. Cu toate acestea, lucrurile au fost tranşate la nivel înalt.
Rusia dorea cu orice preţ Cahul, Ismail şi Bolgrad. Şi le-a obţinut, la Congresul de la Berlin din 1878, orchestrat de Marile Puteri europene şi condus de cancelarul german Otto von Bismarck, România a fost primită doar ca stat observator, fiind acceptată doar la o singură şedinţă, cea care o viza în mod direct.
Au participat Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. Aceştia au protestat printr-un memoriu privind afacerea schimbului impus cu Dobrogea, mai ales că Rusia încălca tratatul de la Livadia, privind integritatea Principatelor Române. Ruşii s-au arătat dispuşi să ofere despăgubiri pentru încălcarea tratatului, dar nu au renunţat la judeţele din sudul Basarabiei.
Cu toată opoziţia clasei politice româneşti, situaţia era clară. Sfătuit şi de tatăl său, Carol I, acceptă schimbul. România devenea independentă şi primea Dobrogea, adică teritoriul format din insulele Dunării, sangiacul Tulcea, dar şi teritoriul de la vest de Silistra şi până la Mangalia. Totul era consfinţit prin forma finală a Tratatului de la Berlin din iulie 1878, la articolele 22-46.
În toamna lui 1878, administraţia şi trupele române au fost retrase din sudul Basarabiei. În schimb, armata română, în octombrie 1878 se pregătea să preia teritoriul Dobrogei. Carol I a dat şi o proclamaţie către dobrogeni prin care îi asigura de bună credinţă dar şi de respectarea drepturilor etnice şi confesionale.
„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân, de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă", se arată (fragment) în proclamaţie.
Imediat după ocuparea Dobrogei, a reînceput intregrarea acesteia în sistemul administrativ românesc. A fost abolită dijma otomană şi a fost introdus sistemul de taxe românesc. Dobrogea pustiită (se estimează că aproximativ 60% din populaţia turcică a părăsit zona odată cu retragerea otomanilor) este repopulată, în special cu populaţie românească.
Balansul etnic se schimbă. Astfel, primarul Constanţei raporta, în 1913, că în Dobrogea erau 32.4% români,19.6% bulgari, 11% lipoveni. Musulmanii încă totalizau un 29.2% din totalul populaţiei în Dobrogea, adică erau al doilea grup etnic.
Conform datelor recensământului din 2002, cele două judeţe din partea românească a Dobrogei au o populaţie de 971.643 de locuitori. Dintre aceştia, 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni). Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni şi restul greci, ucraineni şi bulgari.
Mai trebuie spus şi că, din punct de vedere politic şi geografic, Dobrogea nu înseamnă doar teritoriul din interiorul graniţelor României, ci are o suprafaţă de 23.400 kmp şi este împărţită între trei state: România, Ucraina şi Bulgaria. La extremul Nord, 338 kmp aparţin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului braţului Chilia şi insula Şerpilor, confiscate României, de URSS, în 1948). Partea considerată Dobrogea de Nord, de 15.570 kmp aparţine României (judeţele Tulcea şi Constanţa), iar Dobrogea de Sud (sau Cadrilaterul), de 7.412 kmp, aparţine în prezent Bulgariei (după ce iniţial a fost parte a României, conform tratatului de la 1878).
Vă recomandăm să citiţi şi:
O femeie din Constanţa s-a aruncat de pe acoperişul unui imobil. Victima a ajuns la spital
Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:
