După zece ani de existenţă pe străzile noastre, Poliţia locală pare să fi reuşit mai degrabă să enerveze opinia publică, în loc să se facă utilă. Diversele gafe comise de agenţii ce par veşnic nişte copii mai palide, dar mai bine plătite, ale poliţiştilor naţionali au dat naştere la tot mai multe semnale în societate cum că e nevoie de o reformă serioasă a acestei instituţii, poate chiar o desfiinţare. Ca organizaţie care monitorizează poliţia naţională de aproape 30 de ani, ne alăturăm şi noi acestei dezbateri, cu câteva argumente şi posibile soluţii pentru ca Poliţia să fie una singură, dar (mai) bună.
În anul 2010, prin Legea nr. 155/2010, Poliţia comunitară a fost transformată în Poliţia locală. Poliţia comunitară fusese înfiinţată în anul 2004, prin Legea nr. 371/2004, în urma desfiinţării Corpului gardienilor publici, care fusese înfiinţat în 1993, prin Legea nr. 26/1993. Gardienii publici erau un fel de „unitate de elită" a paznicilor, care asigurau paza unor obiective şi care, strict legat de planul de executare a pazei, sprijineau acţiunile de apărare a ordinii şi liniştii publice.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 26/1993, ulterior abrogată, „gardianul public" era persoana destinată să asigure paza pentru un agent economic public sau privat, instituţie, asociaţie de orice natură şi să participe la apărarea ordinii şi liniştii publice.
Deci, gardienii publici nu asigurau direct şi singuri ordinea şi liniştea publică, ci doar participau la apărarea ordinii şi liniştii publice, la combaterea unor încălcări de lege privind curăţenia, precum şi exercitarea comerţului neautorizat în zonele şi itinerariile stabilite în planul de executare a pazei (art. 9 din Legea nr. 26/1993).
Nu se ştie prea clar de ce, în anul 2004 şi apoi în 2010, gardienii publici au fost transformaţi în poliţişti, iniţial poliţişti comunitari, după care poliţişti locali. Aşa a vrut legiuitorul, ar fi răspunsul cel mai comod.
Sau poate că brandul „Poliţie" vindea mult mai bine. La fel cum brandul „Adidas" era folosit prin anii ’90, pentru vânzarea unor tenişi denumiţi „Adibas", cu aspect asemănător brandului original. Rămâne de discutat.
Atribuţiile ce revin, potrivit legii, poliţiei locale sunt: „…apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, în următoarele domenii:
a) ordinea şi liniştea publică, precum şi paza bunurilor;
b) circulaţia pe drumurile publice;
c) disciplina în construcţii şi afişajul stradal;
d) protecţia mediului;
e) activitatea comercială;
f) evidenţa persoanelor;
g) alte domenii stabilite prin lege."
Se observă că mai toate atribuţiile poliţiei locale le dublează pe cele ale poliţiei naţionale, care sunt prevăzute în art. 26 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Fac excepţie atribuţiile poliţiei locale privind paza bunurilor (reglementată prin Legea nr. 333/2003) şi disciplina în construcţii (reglementată prin Legea nr. 50/1991).
Potrivit regulilor din presă, faptele bune devin foarte rar ştiri, spre deosebire de faptele rele. Astfel că poliţiştii locali au fost destul de prezenţi în presă. Ba că amendau pentru tulburarea ordinii publice pe cei ce postau pe Facebook critici la adresa primarului („şeriful" propriei poliţii locale), ba că supravegheau cu străşnicie pe amanta primarului (care-l înşela în mod grav), ba că mulţi pensionaţi din poliţia naţională îşi găsesc posturi călduţe şi bine plătite prin poliţia locală, ba că pe timp de pandemie aplicau cele mai dure şi disproporţionate amenzi, ba că au o pregătire inferioară celor din poliţia naţională, deşi când e vorba de venituri lucrurile stau exact invers, ba că poliţia locală nu este o structură unitară şi coerentă, întrucât există atâtea poliţii locale, câţi primari le au în subordine etc.
Desigur, raportul dintre poliţia naţională şi poliţia locală nu este unul de tipul îngeri vs. demoni, existând în presă suficiente semnalări şi despre abuzuri sau deficienţe ale poliţiei naţionale.
Problema este însă de ce să avem două entităţi publice care pot greşi în aceleaşi domenii, în loc de una?
Această problemă a revenit în actualitate odată cu pandemia, când, printre măsurile de combatere a pandemiei a fost şi cea de subordonare operativă a poliţiei locale faţă de poliţia naţională (faţă de Ministerul Afacerilor Interne).
Această subordonare, doar „operaţională", este un fel de struţocămilă, deoarece acest fel de subordonare presupune doar participarea poliţiei locale la acţiunile organizate de poliţia naţională. Dar, pentru abaterile comise în timp ce acţionează sub comanda operaţională a poliţiei naţionale, poliţiştii locali nu pot fi însă sancţionaţi disciplinar decât de primar/consiliul local, de unde sunt şi finanţaţi. Deci, practic, poliţia locală rămâne sub controlul real al primarului (care are în mâna cu pâinea şi cuţitul), chiar şi atunci când ea este subordonată operativ poliţiei naţionale.
Ineficienţa practică a acestei construcţii teoretice, de subordonare operativă, a condus la opinii, din ce în ce mai numeroase şi la dezbateri organizate de unele publicaţii, în sensul unei subordonări totale, nu doar operaţionale, şi permanente, nu doar pe durata pandemiei, a poliţiei locale faţă de poliţia naţională. Iar acest obiectiv se poate realiza cel mai simplu prin înglobarea poliţiei locale în poliţia naţională. Înglobare care înseamnă, practic, desfiinţarea poliţie locale.
Desigur, nu tot personalul poliţiei locale va putea fi preluat de poliţia naţională, ci doar acela care îndeplineşte condiţiile legale, inclusiv de vârstă şi pregătire, pentru a putea fi numit în poliţia naţională.
Dacă primarii nu vor putea renunţa la plăcerea de a avea în subordine o unitate operativă, care să-i salute cu „Să trăiţi!", restul personalului din poliţia locală, care nu a fost admis în poliţia naţională, va putea participa la un concurs pentru numirea într-o nouă structură locală, de mai mici dimensiuni şi mult mai mici costuri decât poliţia locală, care va putea fi înfiinţată în locul poliţiei locale. Această nouă structură ar urma să aibă atribuţii diferite, bine delimitate de cele ale poliţiei naţionale, atribuţii care s-ar putea rezuma la paza bunurilor pe care primăria (consiliul local, judeţean etc.) le are în proprietate sau administrare. Aici intră şi parcurile, de exemplu. Asigurarea respectării disciplinei în construcţii ar trebui să fie atributul organelor specializate (inspectoratul teritorial în construcţii), nu al poliţiei locale. De altfel, în cei 10 ani de funcţionare a poliţiei locale, nu pot fi semnalate realizări în materia asigurării disciplinei în construcţii. Dimpotrivă.
Noua structură s-ar putea numi Garda administrativă dar şi altfel (oricum, orice denumire, dar fără „poliţie" în ea) şi ar putea continua buna tradiţie a foştilor gardieni publici, care, cum am arătat mai sus, se ocupau în principal cu paza bunurilor.
Deşi pe hârtie lucrurile par relativ simple pentru desfiinţarea poliţiei locale, constând în principal în promovarea unei iniţiative legislative, în practică ele s-ar putea lovi de cel puţin 2 probleme:
- Opoziţia primarilor. Este foarte greu pentru orgoliul primarilor să renunţe la o structură operativă, cu uniforme, maşini, secretare şi armament, gata în orice moment să se sacrifice până la unu’ (pentru că la de la unu’ e pauza de masă) pentru gloria primarului. Iar primarii au o mare putere de influenţă asupra decidenţilor din parlament, deoarece din 4 în 4 ani, vin alegerile. Şi, în practică, contează mult de la ce partid este primarul şi pe cine sprijină el.
- Finanţarea poliţiei naţionale. Odată cu desfiinţarea poliţiei locale, care este finanţată de autorităţile publice locale, poliţia naţională va trebui să fie mai prezentă în zonele acoperite, cel puţin la nivel teoretic, de poliţia locală, ceea ce înseamnă o sporire substanţială a efectivelor operative (la comandă sunt destui) şi, implicit, a dotărilor poliţiei naţionale. Înfiinţarea şi popularea unor posturi de poliţie naţională în zonele rurale ar fi foarte necesară şi nu ar trebui pierdută din vedere. Sporirea efectivelor şi a dotărilor nu se poate face fără o creştere corespunzătoare a finanţării. OK, să crească finanţarea, dar de unde o luăm? - este întrebarea cea mai arzătoare. Poate suporta bugetul naţional o mărire substanţială a fondurilor destinate poliţiei naţionale? Dacă nu, pot exista mijloace alternative de creştere a finanţării poliţiei naţionale? Sunt întrebări grele, pentru care răspunsurile sunt şi mai grele.
O variantă de discutat ar fi implicarea autorităţilor publice locale pentru a contribui la finanţarea poliţiei naţionale. Măcar pentru susţinerea funcţionarii de posturi de poliţie în mediul rural. Aşa cum autorităţile locale au cheltuit bani serioşi din bugetele locale pentru finanţarea poliţiei locale, tot aşa ar trebui să participe la finanţarea poliţiei naţionale, cel puţin cu o cotă parte (de 30-50-70%) din media anuală a sumelor alocate poliţiei locale, în anii în care a funcţionat. Pentru că poliţia naţională va acoperi şi zona de activitate a poliţiei locale. Se poate impune prin lege o astfel de obligaţie pentru autorităţile locale? De ce nu? Poliţia naţională trebuie să acţioneze pe gratis acolo unde poliţia locală acţiona (încă acţionează, de fapt) pe mulţi bani publici primiţi de la autorităţile publice locale? E OK?
Desigur, problema finanţării este una mult mai complexă şi necesită analize/simulări de specialitate mult mai aprofundate.
Momentul optim pentru o modificare legislativă în sensul reformării în doi paşi a poliţiei locale (desfiinţare urmată, eventual, de înfiinţarea altei structuri, cu alte atribuţii) pare a fi începutul unui ciclu parlamentar, deoarece doar atunci parlamentarii, recent (re)aleşi, vor resimţi o presiune mai scăzută din partea primarilor din propriul partid (alegerile ce vor urma, în care influenţa primarilor are o importanţă reală, fiind încă departe, la 3-4 ani distanţă).
Ca să sintetizăm:
1. După 10 ani de activitate, dacă poliţia locală ar fi desfiinţată, cam puţină lume ar observa sau ar regreta.
2. Reorganizarea poliţiei locale şi stabilirea unor atribuţii specifice, distincte de ale poliţiei naţionale presupune, mai întâi, desfiinţarea poliţiei locale şi preluarea selectivă a personalului de către poliţia naţională (preluarea doar a personalului care îndeplineşte condiţiile legale pentru a face parte din poliţia naţională).
3. Dacă se doreşte păstrarea, pentru uzul primarilor, a unei structuri operative în subordinea acestora, ea trebuie să fie mult mai restrânsă şi mai puţin costisitoare ca în prezent, cu atribuţii limitate, clar stabilite şi diferite de ale poliţei naţionale. De exemplu, limitate la paza bunurilor autorităţilor publice locale.
4. Denumirea noii structuri poate fi „Garda administrativă" sau oricare alta, dar fără termenul „Poliţie" în cuprinsul ei. Cu alte cuvinte, fără „Adibas", în loc de „Adidas".
Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.
