Elena Niţă e o tânără care a locuit în Bucureşti până acum aproape trei luni. La 30 de ani, a hotărât să lase în urmă agitaţia oraşului şi s-a mutat, cu familia, în satul Colacu din Dâmboviţa, la 45 de kilometri de Capitală. Astăzi, locuieşte cu soţul şi cu fiul ei chiar în satul în care a copilărit, într-un container maritim amenajat. În această locuinţă temporară o să rămână încă un an, inclusiv în iarna aceasta, căci casa este încă în construcţie.
La ţară contează din ce în ce mai puţin cât este ceasul, aşa că familia Niţă îşi stabileşte priorităţile doar pentru ziua următoare, fără să se simtă îngrădită de structura rigidă a traiului de la oraş. Elena s-a obişnuit să trăiască fiecare zi fără un program fix, iar acest ritm de viaţă mai lejer îi place şi soţului ei. Busola lor sunt acum câteva activităţi: terminarea casei, joburile desfăşurate de la distanţă şi educaţia fiului lor în vârstă de 5 ani, care va învăţa în următorii ani în familie, nu la grădiniţă sau la şcoală. Din pricina bugetului limitat, care vine din freelancing, Elena şi soţul ei au ridicat cu mâinile lor o casă pe un teren de 1.000 de metri pătraţi, care ar putea fi gata peste un an, dacă totul va merge strună.
Povestea acestei familii este asemănătoare cu a multor tineri care au ales viaţa la sat în ultimii ani, o migraţie accelerată acum de pandemie. Potrivit celor mai recente date ale Institutului Naţional de Statistică, în 2017, peste 100.000 de români s-au mutat în zona rurală. Cei mai mulţi au avut aceleaşi motive să facă saltul dintre betoane: au fugit în natură, lăsând în urmă traficul, poluarea şi înghesuiala din mijloacele de transport în comun. Au câştigat, în schimb, o viaţă într-un mediu mai curat, dar şi noi responsabilităţi.
O zi în familia Niţă arată cam aşa: „Dimineaţa băiatul ia micul dejun, eu gătesc, fac curat, spăl vasele, soţul repară, tencuieşte, extinde instalaţia electrică – e foarte îndemânatic la multe lucruri care ţin de casă“, povesteşte Elena. După aceea, soţul, web designer, petrece mai multe ore la laptop, pe când Elena, artist vizual, se organizează pe parcurs. În funcţie de nevoile şi dorinţele copilului, iese cu el la plimbare, să înveţe împreună despre lumea din jur, sau se ocupă de activităţile ei, pictură şi grafică pe tabletă. Uneori, vorbeşte cu clientele, căci are o afacere şi a creat brandul Lenani Art – pictează, între altele agende, pahare şi căni. Dar până vor mai pune la punct noul adăpost, magazinul online va lua o pauză. „Chiar dacă nu voi mai putea lucra personalizat, periodic voi avea mici colecţii de produse din care doritorii îşi vor putea alege“, spune Elena. De la sat, livrarea probabil va decurge mai anevoios decât din Bucureşti, însă momentan asta nu o îngrijorează.
După starea de urgenţă, familia Niţă a decis să se stabilească la ţară înainte să-şi termine de construit casa. Au fost izolaţi toţi trei la bloc, într-un apartament al părinţilor Elenei, unde aveau la dispoziţie numai o cameră. Alţi oameni, însă, s-au mutat deja din perioada aceea la ţară sau la curte, iar unii dintre ei nici că s-au mai întors la bloc. „Copilul a avut regresie de limbaj, vedeam cum îl afecta situaţia de la o săptămână la alta, oricâte activităţi făceam în interior, aşa că am început să căutăm soluţii“, îşi aminteşte Elena despre lunile de carantină. „Trebuia să găsim o modalitate de a sta lângă casa ridicată de noi.“
Sură foto: Arhiva familiei Niţă
Primul gând să se mute la sat le-a venit acum cinci ani, când au aflat că vor fi părinţi. Se preocupau de viitorul copilului lor şi au găsit o nouă oportunitate, într-un mediu care li se părea mai sănătos. Datoriile la bancă ar fi fost prea stresante, aşa că au hotărât să strângă bani şi, încet, încet, să construiască chiar ei o casă pe terenul pe care-l aveau. „Am măsurat, am bătut cuie, am făcut adeziv, am legat grinzi de fier, ne durea fiecare muşchi. Una dintre marile surprize a fost că ne-am depăşit multe limite, am făcut o casă care stă bine în picioare, nefiind niciunul de meserie“, spune tânăra antreprenoare. „Soţul, chiar dacă a lucrat în domeniu acum foarte mulţi ani, se ocupa doar de interioare, nu ridicase niciodată o casă.“
În acest an, soţii Niţă au aflat despre containerele maritime scoase din uz, transformate în locuinţe, şi au căutat informaţii despre ele pe grupurile de Facebook „Mutat la ţară“. O casă tip container amenajată ar fi fost în jur de 12.000 de euro, ceea ce nu şi-ar fi permis. Până la urmă, au hotărât să cumpere un container şi să-l amenajeze singuri. Cu ajutorul unor prieteni au strâns 1.000 de euro, iar vreo 4.000, prin munca lor. Au cumpărat apoi un container de la o firmă din Bucureşti şi, după ce le-a fost livrat în sat cu o macara, l-au transformat într-o casă primitoare.
Cu lucrurile împachetate în saci de rafie, s-au mutat conştienţi de greutăţile care îi aşteptau, precum lipsa apei curente, a toaletei în casă şi a centralei termice. Dar toate astea nu-i descurajează nici acum. „De la fereastra bucătăriei se vede pădurea, care este la 2 kilometri de casa noastră. Deşi cumpărăm în continuare tot ce avem nevoie, pentru că ne-am mutat prea târziu ca să facem grădina, ieşim mai ieftin decât în Bucureşti“, spune Elena.
Noua lor locuinţă are 3 metri lăţime, 6 metri lungime şi 2,4 metri înălţime. I-au adăugat şi o terasă tratată ignifug, pe care vor să o lăcuiască până la iarnă, iar la intrare au decorat „un stâlp al familiei“, pe care Elena l-a gravat manual, cu migală, cu numele Niţă şi cu ce-i uneşte pe ei trei: Iubire, Respect şi Echilibru. Recunoaşte că rar le lipseşte confortul de la oraş, unde deveneau tot mai sedentari.
Pentru acces la apă, soţii Niţă au instalat o pompă submersibilă într-un puţ folosit în trecut pentru udarea legumelor din grădină. Au găsit şi alte soluţii la problemele apărute: de exemplu, un magazin care le livrează cumpărăturile acasă, ceea ce e util, mai ales că n-au maşină personală. O altă dificultate este că furnizorii de Internet şi cablu abia se mobilizează în rural, dar speră să se rezolve şi asta în următoarele săptămâni.
Se gândesc de ceva timp la iarnă. Au cumpărat lemne pentru sobiţa metalică şi au început să-şi facă provizii. Miere cumpără din sat, la fel şi gogoşari, din care Elena a pus deja la borcane, şi vor mai lua şi alte legume pentru luni geroase.
În ce priveşte adevărata casă, mai au de finalizat acoperişul, să facă scara şi finisajele interioare şi să izoleze în exterior, însă o mare parte din buget s-a dus pe container şi pe diverse reparaţii, aşa că vor lucra mai cu spor abia din primăvară.
Elena, la o cafea cu soţul ei, în locuinţa temporară
Până acum, n-au plecat urechea la părerile rudelor şi ale străinilor de pe Internet legate de stilul de viaţă ales. „Ne-au rămas alături oamenii care ne respectă deciziile şi care nu ţin morţiş să ne demonstreze că ei ştiu mai bine“, explică Elena. Unii n-au înţeles că se poate munci de acasă şi că în multe cazuri e mai complicat să ai afacerea ta decât să depinzi de businessul altcuiva. „Dacă nu munceşti, nu mănânci, mai ales la început, când abia atragi clienţi.“
Cât despre educaţia copilului, rudelor apropiate li s-a părut stranie şcoala urmată acasă, dar, până la urmă, s-au obişnuit. În viitor, după pandemie, Elena şi soţul ei vor să-şi aducă fiul la diverse cursuri în Bucureşti şi să mai participe la evenimente, ca înainte de coronavirus. Nu şi-au pus în cap să se izoleze de societate.
Elena are un blog, „Iz de Viaţă“, unde scrie povestea familiei. I-ar plăcea, prin cuvintele şi experienţele ei, să-i încurajeze pe alţii să ia decizii importante pentru viitorul lor. „Îmi doresc ca ceea ce eu fac public să inspire şi să demonstrez că se poate şi altfel. Se poate să fii mai rar posomorât. Majoritatea ne consideră curajoşi. Da, suntem!“
În ultimii ani, tendinţele s-au schimbat într-o oarecare măsură – din ce în ce mai mulţi români lasă oraşul pentru sat. Înainte se dezbătea frecvent depopularea zonelor rurale, în continuare o realitate, însă noile hotărâri vizavi de locuire, în special ale tinerilor, oferă o speranţă: că satele s-ar putea revigora la un moment dat.
Acest trend a prins şi în străinătate. Publicaţii americane şi britanice ca „The Wall Street Journal“ şi „The Sunday Times“ titrau recent: „Evadarea la ţară. De ce viaţa la oraş îşi pierde farmecul în pandemie?“ şi, mai simplu, „Ghid de mutat la ţară.“
Astfel de „ghiduri“ se găsesc şi la noi. Persoane între 25 şi 44 de ani îşi pun întrebări şi îşi dau sfaturi pe cele 50 de grupuri de Facebook ale proiectului „Mutat la ţară – viaţa fără ceas“, creat de Andy Hertz, originar din România, care s-a mutat în 2016, după şase ani petrecuţi în Londra, într-un sat din Apuseni. Grupul mare de pe Facebook a strâns peste 100.000 de oameni, iar în celelalte – cu teme de nişă sau împărţite pe judeţe – numărul variază. În viitor, Andy ar vrea să mai dezvolte platforma mutatlatara.ro şi să adauge noi grupuri pe reţeaua de socializare, de pildă pentru turism rural. Iar când va fi posibil, i-ar plăcea să organizeze un festival la sat. Deocamdată, resursele sunt limitate.
Ca să evite neînţelegerile, Andy a stabilit cu echipa lui, care monitorizează activităţile din grupurile online, reguli precum respectul faţă de ceilalţi. Multe dintre mesajele utilizatorilor ridică moralul sau aduc vorba despre dificultăţile ivite la sat. Un tânăr crescut la oraş, angajat de-a lungul timpului la companii multinaţionale, a lăsat următorul mesaj: „Constat că ceea ce ştiu este total irelevant pentru ceea ce vreau să fac. Nu reuşesc să îmi dau seama din ce o să îmi câştig existenţa în zona rurală... Voi ce rezolvări vedeţi pentru această problemă?“
O femeie i-a dat o soluţie: „Eu aş opta pentru o gospodărie pe care să o pot împărţi cu turiştii. (...) I-aş implica în toate lucrările, curat şi cinstit, i-aş hrăni cu produse locale gătite acasă, poate chiar cu ajutorul lor. Trebuie asigurate nişte condiţii civilizate de locuit, dar simplu şi curat, fără sofisticăriile de la oraş“. Un bărbat l-a sfătuit să facă treptat schimbarea. „Faceţi naveta la început, încercaţi să lucraţi cât mai mult de acasă. Vedeţi ce vă iese, ce vă atrage şi ce reusiţi să vindeţi din ceea ce se poate face (n.r. – cultiva) pe pământ.“
Deşi postările sunt de obicei serioase, apar şi unele foarte hazlii. Chiar Andy a făcut un print screen la una dintre ele. „Bună seara! Am doi copii, locuiesc în Bucureşti. Caut soţ cu care să mă mut la ţară!“. Andy a urcat mesajul pe grupul mare şi a transmis: „Pentru probleme cu inima, dar în special pentru a găsi prieteni din zona dumneavoastră, accesaţi mutatlatara.ro – secţiunea Prieteni.“
„Nu mi-am dat seama câtă muncă implică renovarea“
Pe
Emanuela Struţulescu (30 de ani, foto)pandemia a prins-o într-un sat din Huneodara, unde s-a mutat singură, din Barcelona, acum un an şi jumătate. Şi-a ales o casă la 50 de kilometri de părinţi, căci şi-a dorit să fie cât de cât aproape de ei şi să-i viziteze des. „Sper să fie pentru toată viaţa“, spune ea despre decizia de a se stabili la ţară. „A fost visul meu de mică, îmi lipseau doar banii ca să-l realizez. Mi-am găsit locul pe lume şi nu-mi mai vine să plec din curtea mea.“ Pentru că a vrut să trăiască la sat dintotdeauna, când a avut bugetul pentru cumpărarea şi renovarea unei locuinţe, a lăsat în urmă unul dintre cele mai aglomerate oraşe din Europa, unde anual se calcă în picioare turiştii şi locuitorii. Acolo lucra ca editor foto, o muncă pe care acum o face de la distanţă, colaborând tot cu o firmă din Barcelona.
Chiar dacă o entuziasma schimbarea, i-a fost dificil să se adapteze la noul stil de viaţă. „Când mi-am cumpărat casa, nu mi-am dat seama câtă muncă implică renovarea“, îşi aminteşte Emanuela. „Am schimbat podelele, am răzuit pereţii până la cărămidă.“ A modificat tot, cu excepţia acoperişului, pe care doar l-a renovat. În ciuda efortului financiar şi de timp, astăzi simte că a meritat investiţia. Crede că faptul că este femeie a îngreunat procesul reparaţiilor, pentru că nu ştia mai nimic despre materialele de construcţie, iar muncitorii, din moment ce se ocupa singură de amenajare, mai făceau glume care o puneau în situaţii incomode.
Curiozităţile vecinilor La fel ca mulţi dintre cei care au ales viaţa la sat, şi Emanuela s-a lovit de lipsa apei curente, aşa că, la început, a folosit apă din fântână. La ţară, maşina personală e „un punct în plus“, pentru că se poate deplasa şi mai departe, la hipermarket, nu doar la magazinele din sat. Uneori, face cumpărături şi pentru câţiva vecini. Dar tihna din mijlocul naturii a mai adus iniţial nişte dezavantaje. „Pe unii vecini nu i-am simţit bucuroşi că s-a mutat cineva în satul lor. Mă privesc ciudat din cauză că sunt tânără şi nu înţeleg cum lucrez de acasă şi de unde am bani“, spune Emanuela. Totuşi, şi-a făcut şi câteva prietene în sat.
În general, prietenii ei preferă viaţa rurală, însă nu toţi au o casă şi se mulţumesc deocamdată doar cu vacanţe şi scurte vizite. „Lumea, la o anumită vârstă, îşi dă seama ce e important în viaţă. Când ai trăit anumite lucruri, înţelegi că importantă e liniştea în adevăratul sens al cuvântului. Dai mai puţină importanţă unor lucruri cum ar fi mâncatul la restaurante. Îţi place mai mult să găteşti pentru familie, aici te simţi mai aproape de Dumnezeu şi asta te face un om mai blând“, crede Emanuela. „Nu m-aş mai întoarce la oraş, mă simt utilă aici.“
„Nişte Orăşeni“, în satul bunicilor
Sursă foto: Arhiva „Nişte Orăşeni“
Scriitorul Marius Chivu (42 de ani, foto dreapta sus) este unul dintre cei care au abandonat Bucureştiul, la începutul pandemiei, pentru libertatea de la ţară. S-a mutat în satul bunicilor, Slătioara, din Vâlcea, şi n-a fost singurul orăşean care a făcut asta – mai mulţi s-au retras în apropierea mestecenilor vâlceni.
În Slătioara, la un pahar de vin, Marius Chivu şi Octavian Viorel s-au gândit să pornească proiectul „Nişte Orăşeni“. Octavian a fugit acolo tot din Bucureşti, lucrează în continuare în industria creativă, însă acum locuieşte sub acelaşi acoperiş cu mai mulţi membri ai familiei: soţia, copiii, părinţii şi bunicii. Scopul iniţiativei „Nişte Orăşeni“ este să-i ghideze pe cei care vor să migreze din urban în rural.
Octavian şi Marius au luat în echipă câţiva specialişti, au cerut sprijinul primăriei din Slătioara şi au făcut rost de finanţare privată, după care s-au pus pe treabă. În prezent, cercetează lumea satului alături de ei: Cornelia Florea, cu studii în geografie, etnologie şi antropologie culturală; Claudia Petrescu, de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii; arhitecta Irina Lupu şi Florin Stoican, preşedintele Asociaţiei Parcul Natural Vacăreşti.
„Retragerea, mutatul, relocarea sau migrarea la ţară par să fie, după munca în străinătate, cel mai important fenomen social al momentului în această ţară industrializată forţat, cu populaţii strămutate în grabă, în anii ’50-’70, în oraşele construite ca nişte colonii în jurul unor şantiere, fabrici şi uzine vândute, după ’89, la fier vechi“, a scris Marius Chivu în revista „Dilema veche“, în septembrie anul acesta. „Gândite prost odată şi conduse acum de oameni fără viziune, oraşele şi-au atins limita locuirii: poluate, aglomerate, cu infrastructură învechită, oferind o slabă calitate a vieţii, fiind un major factor de stres, îmbolnăvire şi insatisfacţie personală.“
Pe lângă generaţia tânără, deseori stresată de munca alertă din corporaţii, scriitorul a observat că revin la sat: pensionari, în special cei care au moştenit un loc la ţară; oameni la jumătatea vieţii, întorşi din oraşe româneşti mari sau din străinătate, şi străini care „au găsit la noi în ţară aspecte de viaţă, cultură şi natură pierdute definitiv ori compromise de civilizaţia urbană occidentală.“
Claudia Petrescu, de la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, a declarat recent pentru un post de televiziune că, atunci când vrei să te muţi la sat, „contează foarte mult serviciile pe care le găseşti: educaţie, sănătate, să existe măcar un medic în comuna respectivă, să ai o şcoală“. Cercetătoarea a explicat ce impact social poate avea trecerea de la oraş la ţară: „Mutarea la sat aduce cu sine şi dorinţa acestor persoane de a schimba ceva în sat, de a dezvolta satul. Şi, de multe ori, vin cu idei noi, cu tot felul de cunoştinte, de relaţii pe care le au, astfel încât să ajute la dezvoltarea satului“. În ce măsură vor creşte satele vom afla în perioada postpandemie.
Andy Hertz, fondatorul comunităţii online „Mutat la ţară“: „Multe şcoli din rural sunt mai bune decât se crede“
Andy Hertz este ca un far care ghidează drumul multor români care plănuiesc să se mute la sat. Autor al cărţii „Mutat la ţară. Viaţa fără ceas: din Londra în Apuseni“ (2018), tânărul îşi împărtăşeşte povestea cu toţi cei interesaţi. Născut în 1984, Andy s-a mutat în urmă cu patru ani, din Capitala Marii Britanii, în satul hunedorean Dupăpiatră. E convins că traiul rustic din Munţii Apuseni este cea mai bună decizie pe care a luat-o. Ştie să se bucure şi de candoarea, dar şi de asprimea satului. O spune răspicat: cele mai grele ierni sunt şi cele mai frumoase. Animat de acest entuziasm, a fondat comunitatea online „Mutat la ţară“, unde dă mai departe ceea ce a învăţat în lumea satului românesc. A atras peste 100.000 de oameni în grupul principal şi a închegat o echipă de 30 de coordonatori, moderatori şi administratori pentru celelalte 50 de grupuri de Facebook.
Sursă foto: Mihai Mustache
„Weekend Adevărul“: Care erau dezavantajele vieţii de zi cu zi în Londra?
Andy Hertz: În principal, că nu puteam trăi o viaţă în armonie cu natura. Dezavantajul acesta le cuprinde pe toate: mâncatul în grabă, gălăgia, stresul, ritmul alert. Pe toate parcă le făceam în grabă – munca, cumpărăturile, vizitele –, tot timpul ticăia ceasul. Traiul la oraş are şi avantaje, dar şi acum, din capătul unui cătun, pot merge la oraş când simt nevoia. Apoi, o grămadă de oameni vin din oraşe la mine, iar socializarea e mai profundă şi mai bogată aici, la ţară.
Când te-ai gândit prima dată să te stabileşti la ţară în România? Ai avut o dezbatere lungă cu tine înainte să iei decizia?
A fost o decizie de moment. Cred că toţi purtăm în ADN acea chemare către natură, dar până să cunosc alţi tineri mutaţi la ţară, credeam că satul era doar despre bunici, agricultură şi vacanţe. Mi-am dorit iniţial o cabană pentru vacanţe, dar văzând întâmplător câteva familii mutate la ţară, am realizat că aici pot face o grămadă de lucruri şi că eram pregătit pentru mutare. Am decis aproape instant şi am renunţat la un loc de muncă foarte bun în Londra. De atunci, sunt aici, în Apuseni, şi nu regret deloc această alegere. Au trecut patru ani de viaţă minunaţi, în mijlocul naturii, care aduc foarte mult cu perioada copilăriei, petrecută la Săvârşin (n.r. – un sat din judeţul Arad).
Cum arăta o zi de lucru în Londra şi cum arată în prezent?
O zi de luni, la Londra: trezirea cu greu, pe la 7:00, cu acel gând: „Iar e luni!!“. Cei care trăiesc în oraşe mari ştiu că zilele sunt cam la fel: trafic, grabă, muncă şi fugă acasă, cumpărături, duş, cină, seară scurtă şi apoi de la capăt. Zilele sunt colţuroase. O zi de luni în Apuseni e ca oricare altă zi din săptămână. Trezirea e naturală, ba la 6, ba la 8, depinde de cocoş. Micul dejun şi cafeaua le iau fie pe terasă, cu vedere spre munţi, fie la gura sobei, în tihnă, nicidecum în maşină prin intersecţii blocate. Apoi munca, atât cea online, cât şi cea de grădină sau din casă se întâmplă natural, cu pauze, cu odihnă după prânz. Mai vine un vecin sau un prieten, mai plec eu la o altă cafea şi treburi prin sat. Apoi, joaca cu fetiţa mea nu se întâmplă doar seara, ci oricând pe timpul zilei. Suntem tot timpul împreună. Ne plimbăm prin livadă, pe munte, iar acum, toamna, culegem nuci şi mere, curăţăm grădina sau găsim în fiecare zi tot felul de activităţi plăcute şi utile.
M-am mutat la ţară cu inima deschisă, nu cu mofturi. Am găsit geamuri sparte, uşi care nu se închideau, apă la 70 de metri de casă, într-o groapă în care puteam băga doar o găleată, podele putrede, ţigle sparte, instalaţia electrică praf. Pe toate le-am rezolvat.
O casă de lemn, modestă
Cum ai ales casa în care te-ai mutat? Ce sfaturi le-ai da oamenilor care plănuiesc să vândă locuinţa de la oraş şi s-o ia de la capăt la sat?
Citesc atâtea postări şi vorbesc cu atâţia oameni care s-au mutat sau doresc să se mute la ţară, încât am ajuns la concluzia că nu există un sfat general valabil cu privire la alegerea unei case sau a activităţii pentru asigurarea unui venit. Eu am căutat o casă din lemn cu vedere spre sud, la munte, cu teren mare şi acces auto. Am găsit-o în vreo trei săptămâni. Mutarea la ţară poate însemna câmpie sau munte, deal sau vale, agricultură sau arte, navetă la oraş sau chiar în străinătate, fonduri europene sau mici afaceri locale, muncă online sau schimbarea cu totul a profesiei. Totuşi, oamenii ar putea să nu vândă, ci să dea în chirie locuinţa de la oraş şi să închirieze, de probă, o casă la ţară. Se pot găsi şi grupuri care să se mute într-o casă mare sau în case alăturate. Cunosc medici, artişti, constructori, agricultori şi tot felul de oameni cu profesii diverse care s-au mutat deja la ţară. Dacă oraşul îţi oferă ceea ce ai nevoie, rămâi acolo. Mutarea la ţară este o schimbare care are loc în suflet. E vorba de schimbarea modului de viaţă, nu de mutarea dintr-un loc în altul.
Ţi-a fost teamă că n-o să te descurci la sat? Care au fost principalele dificultăţi la început şi ce te-a ajutat să le depăşeşti?
Nu mi-a fost teamă. M-am mutat la ţară cu inima deschisă, nu cu mofturi. Am găsit geamuri sparte, uşi care nu se închideau, apă la 70 de metri de casă, într-o groapă în care puteam băga doar o găleată, podele putrede, ţigle sparte, instalaţia electrică praf. Pe toate le-am rezolvat, însă trăiesc într-o casă destul de modestă. Desigur, confortul de aici îmi este mai mare decât cel pe care îl aveam în oraş. Alţii, însă, cumpără case gata de locuit. Casele de la ţară nu sunt scumpe în comparaţie cu o maşină nouă. Am mai găsit ceva minunat în satul meu: oamenii! M-au primit aici ca şi cum aş fi fost unul de-al lor plecat pentru multă vreme. Simt că sunt acasă aici, nu doar în curtea casei mele, ci în tot satul.
Educaţia şi sănătatea ţăranilor
Ai prieteni care au ales satul în vremea pandemiei?
Sigur, unii chiar au venit la mine în sat şi au cumpărat case în această perioadă. Unii s-au mutat deja aici, alţii vor veni de la primăvară, pentru că iarna nu poţi repara sau construi şi au, totuşi, nevoie de sobă, baie, bucătărie, iar casele lor necesită reparaţii.
Ce le răspunzi celor care refuză să facă această schimbare din cauza accesului limitat la educaţie şi la serviciile de sănătate?
Să şadă la oraş, într-un mediu bolnav, lângă spital, de frica morţii. Sau, dacă chiar doresc să se mute la ţară, o pot face undeva aproape de oraş. Nu trebuie să vii în vârful muntelui ca să stai la ţară. Apoi, şcolile s-au mutat în comune şi adună toţi copiii de prin sate. Noi, din şapte şcoli, acum avem una. Resursele şi cadrele didactice sunt concentrate într-un singur loc, iar profesorii de multe ori fac naveta de la oraş. Cred că multe şcoli din rural sunt mai bune decât se crede, dar ministerul, inspectoratele şi chiar autorităţile locale nu comunică bine acest aspect. Educaţia pleacă de acasă, iar o navetă la liceu de 15-20 de minute cu autobuzul nu cred că îi face rău unui adolescent. Eu am făcut şcoala generală la sat, dar asta nu m-a împiedicat să o continui în Londra (n.r. – are studii tehnice şi experienţă în management).
Pentru tine cum şi când a fost cea mai grea iarnă din Apuseni?
Adică cea mai frumoasă iarnă! Cea mai grea şi lungă iarnă, plină de zăpadă, a fost în 2018, când nişte prieteni au venit cu fetiţele lor de 2 şi 3 ani, pentru cinci luni, să le arate celor mici o iarnă adevărată. Mergeam pe jos la barul din sat, cu câinii după noi şi cu copiii prin zăpadă. Erau 5-6 kilometri dus-întors. În alte zile, plecam să ne plimbăm şi pe la vecini, care nici ei nu stau aproape. Până la Marin Şuşteru, un om tare drag mie şi un meseriaş recunoscut în zonă, care face vinars „crămpălit“, treci o vale prin zăpadă, apoi urci iar, şi dacă eşti iute de picior, ajungi în 30 de minute.
Sursă foto: Arhiva Andy Hertz
Naveta pentru net
Există un grup de Facebook „Vrem Internet la ţară“. Care e situaţia Internetului în lumea satului?
Este teribil de proastă în multe zone. Dacă vrei să te muţi la ţară, găseşti locuri frumoase pe mai fiecare drum. Dar, pentru că ai nevoie de conectare la Internet în secolul XXI, nu te poţi muta oriunde. Pentru că în sat nu au Internet, unii prieteni fac naveta din sat în comuna lor, într-un spaţiu închiriat, unde îşi desfăşoară munca. Internetul ne face viaţa mai uşoară: cumpărături online, plata facturilor, vânzarea de produse, turism, acces la platforme educaţionale şi culturale. Unde nu există acces la informaţii, găseşti munţi de gunoaie în văi, violenţă, manipulare politică, ierbicide şi tot felul de prafuri pentru a stropi grădinile. Unde ai acces la civilizaţie, mai uşor poţi înţelege de ce să ai grijă de natură, de ce să produci hrană curată, pe lângă faptul că poţi verifica sursa multor informaţii. Copiii satelor au dreptul să cunoască mai mult, să aleagă, să înveţe!
În ce condiţii ai reveni la oraş?
De când am venit la ţară nu m-am gândit niciodată la o posibilă reîntoarcere la oraş. Totuşi, dacă ar fi nevoie de mine acolo sau eu aş avea nevoie de oraş, aş veni doar temporar, altfel, nu cred. Dacă ar fi nevoie să vin zilnic, probabil că m-aş muta într-un sat mai aproape de oraş. Sigur că pot fi catastrofe, calamităţi, dar acum nu văd cum şi de ce m-aş muta la oraş. La sat, în munţi, lângă familia mea şi în mijlocul multor oameni minunaţi, sunt acasă.
