Perspectivă de insurecţie în marile oraşe americane? Trump cere guvernatorilor să desfăşoare suficiente trupe pentru „a controla străzile“
Pe măsură ce continuă şi capătă accente violente din ce în ce mai puternice, angrenând nu numai populaţia afro-americană ci şi pe toţi cei care vor să-şi afirme în stradă revolta, revoltele urbane din mari oraşe americane sunt pe cale să se transforme, să se organizeze şi să se cronicizeze, justificând toate îngrijorările imaginabile. Firesc să fie aşa deoarece, dacă ne uităm în multiplele manuale care descriu etapele unei asemenea mişcări în mediu urban sau rural, vedem că nu este imposibil ca ea să poată evolua înspre nivelul următor, cel al gherilei urbane sau, Doamne fereşte, al unei insurecţii. Este teoretic posibil tocmai din cauză că două elemente constitutive ale transformării sunt prezente şi active.
Pe de o parte, cu certitudine, la îndemâna populaţiei există depozite de arme deosebit de performante (inclusiv arme de asalt militare), cu muniţiile aferente, plus nenumărate depozite cu vânzare de surplusuri ale armatei americane unde, în afara armelor care se cumpără în cel mai bun caz de la magazinul din colţ, poate fi achiziţionat echipamentul complet pentru câteva companii. Al doilea element prezent în ecuaţie este o stare reală de exasperare, trecută deja la stadiul cronic al unor pături sociale care tind să devină majoritare în calculul demografic naţional şi în orice caz în anumite oraşe sau cartiere, depăşind cu mult vechea dispunere oraş cu albi/ghetou cu negri. Nu uitaţi şi un alt amănunt care face ca situaţia să aibă un asemenea potenţial exploziv: cartierele cu populaţie de culoare şi cele cu emigraţie latino sunt în mod tradiţional şi cele mai sărace şi în general lipsite de perspective sociale, drept urmare sunt bazinul preferenţial de recrutare al armatei americane. Când revin acasă cu mica pensie de combatant, dacă nu se integrează imediat pe piaţa muncii, reprezintă o adevărată bombă cu ceas: tineri, şomeri, perfect antrenaţi în mânuirea armelor şi, în actualele condiţii oferite de piaţa muncii post pandemie cu deja 40 milioane de şomeri, cu slabe şanse de a a găsi de lucru. Şi, aşa cum spun aceleaşi manuale, problema cea mai gravă este că, într-o situaţie de criză socială şi sărăcie endemică a acestei categorii sociale, aproape orice eveniment poate deveni detonator al exploziei, la asta adăugându-se şi capacitatea extraordinar de mare pe care o deţine mass-media, cutie uriaşă de rezonanţă la nivel naţional şi internaţional de a multiplica informaţia. Peste toate acestea, factor suprem şi ultim de amplificare a efectelor exploziei, este locul unic deţinut de SUA în ierarhia de putere a lumii, poziţie dominantă absolută asigurată de puterea armelor sale şi care i-a oferit şi posibilitatea de a-şi asuma şi rolul de judecător în relaţiile internaţionale, stabilind (şi eventual sancţionând prompt şi sever) ceea ce condamna ca fiind încălcările drepturilor omului, abuzul de putere al statului şi folosirea excesivă a forţei împotriva propriilor cetăţeni.
Chestiune care, iată, se pune acum chiar în interiorul SUA, ridicându-se întrebarea dacă nivelul forţei folosite este pe deplin justificat şi, mai ales, dacă armata poate fi chemată să acţioneze pe teritoriul naţional împotriva celor care pun în primejdie viaţa şi bunurile cetăţenilor respectuoşi faţă de valorile statului de drept. Adică, cum se spune acum la nivelul cel mai înalt al Administraţiei SUA, împotriva „teroriştilor interni“.
Expresie care, în sine, poate să vi se pară oarecare. Nu este. Anunţă că este acceptabil să vorbim, la modul oficial, despre existenţa unor terorişti despre care ni se va spune la momentul potrivit dacă sunt sau nu organizaţi în celule şi dacă acestea acţionează cumva în reţea. Este foarte grav că în SUA, cu toate legislaţiile excepţional de dure din seria „Patriot Act“ şi a tuturor organizaţiilor de apărare cu puteri excepţionale pentru lupta anti-teroristă, iată, în 2020, eşecul este consemnat oficial şi trebuie să se intervină - adevărat în ultimă instanţă şi în faţa unui pericol imediat - cu mijloacele cele mai dure permise de lege.
Iată recomandarea directă a lui Trump: „Am recomandat cu tărie fiecărui guvernator să desfăşoare Garda Naţională cu efective suficiente pentru a domina străzile...dacă un oraş sau un stat refuză să ia măsurile necesare... atunci voi desfăşura unităţile armatei SUA“.
Ordinul acesta precis privind „controlul străzilor“ cu ajutorul unităţilor armate îmi aduce aminte de ordinele de misiune date unităţilor speciale trimise în luptă împotriva gherilelor urbane din Irak sau Afganistan care trebuiau să deţină sufient de multă forţă ofensivă pentru a „curăţa şi stabiliza“ străzi sau accesul în cartierele deţinute de inamic în operaţiuni care, de fiecare dată, erau fie precedate, fie însoţite, la cerere, de suţinere aeriană asigurată de elicoptere şi, foarte rar, de avioane de bombardament la sol.
În cazul de acum, fiindcă inamicul a fost definit ca unul intern, care sunt cele două posibilităţi din scenariul de răspuns care este activat acum de Donald J.Trump care este şi comandanul-şef al forţelor armate ale SUA?
Prima posibilitate constă în desfăşurarea unităţilor Gărzii Naţionale (aflate la dispoziţia directă a guvernatorilor şi formată din rezervişti). S-a făcut, cu rezultate deloc convingătoare.
A doua mişcare este şi cea mai gravă, trimiterea unor unităţi ale armatei care, nu-i aşa, folosind o expresie consacrată, să „fie folosite împotriva propriului popor“. Este însă legal?
Da, este perfect legal, acesta este legea pe care se bazează Trump. Textul din 3 martie 1807 este extraordinar de interesant şi niciodată abrogat, „Insurrection Act“ în care (vezi foto) şi unde se afirmă următoarele:
„În toate cazurile de insurecţie sau încălcarea legilor, fie ale Statelor Unite, fie ale oricărui stat sau teritoriu, acolo unde este legitim ca Preşedintele SUA să cheme milţia în scopul înăbuşirii unei asemenea insurecţii, sau pentru a face ca legile să fie corect aplicate, va fi legitim să folosească în aceste scopuri, aşa cum crede că este necesar, orice parte a forţelor terestre sau navale ale forţei militare a SUA, după ce mai întâi a urmat cerinţele legii în acest sens.“
Înainte de a invoca această lege, preşedintele „trebuie mai întâi să emită o proclamaţie prin care ordonă insurgenţilor să se disperseze într-o anumită perioadă de timp. Dacă situaţia nu se rezolvă, Preşedintele poate emite un Ordin Executiv prin care să dispună trimiterea de trupe“. În 2006 actul legislativ respectiv a fost amendat (aveţi aici modificările) şi autorizează preşedintele să facă apel la forţele armate în cazul unui „dezastru natural sau atac terorist“ specificând că „atunci când Preşedintele că obstrucţii, combinaţii sau adunări sau o rebeliune împotriva SUA fac nepractică impunerea legilor SUA în oricare Stat prin demersul obişnuit al procedurilor judiciare, poate face apel la la un Serviciu Federal precum miliţia oricărui Stat şi să folosească asemenea forţe armate precum consideră el necesar pentru impunerea acelor legi sau pentru înăbuşirea rebeliunii“.
Legea a fost invocată frecvent, spre exemplu în anii '60 pentru a face faţă revoltelor din Detroit, apoi pentru a pune capăt violenţelor şi furturilor din case le şi magazinele abandonate după trecerea uraganului Hugo în 1989 şi în timpul revoltelor de stradă din Los Angeles (1992) provocate de achitarea unor ofiţeri de poliţie albi în cazul omului de culoare Rodney King.
Situaţia este într-atât de fluidă încât singura întrebare este dacă se poate întrevedea un orizont de speranţă pentru încetarea violenţelor, eventual cu armata în stradă. Cât va trebui să stea acolo, eventual aplicând legea marţială?
Mai lipseşte însă un singur lucru ca orice acţiune de acest fel să fie totalmente în spiritul legii: Donald Trump să spună că SUA sau anumite state se confruntă cu o „insurecţie“ aşa cum se precizează în titulatura capitolului de lege din 1807 şi pentru a justifica trimiterea în stradă a unor unităţi de intervenţie ale armatei, eventual din trupele speciale.
