9 mai 1877. Sesiune extraordinară a Adunării Deputaţilor. Într-o atmosferă entuziastă, cu tribunele Camerei ticiste, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, proclamă cu aplomb independenţa de stat a României: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare! (Aplauze.) Avem domn de sine stătător! (Aplauze.) Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale.) Aşadară, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă! (Aplauze îndelung repetate.)“.
Însă dorinţa arzătoare nu-i totuna cu realitatea, iar Kogălniceanu nu era străin de acest lucru. Mai ştia şi că drumul către recunoaşterea independenţei era lung şi anevoios şi avea să se ducă pe două fronturi – cel de luptă şi cel diplomatic.
„Domnilor, acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea independenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri. Şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri, care mor la hotare“.
La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea, la fel şi Senatul. A doua zi, pe 10 mai, actul a căpătat greutate prin semnătura principelui Carol I. Independenţa a fost, însă, dobândită, nu printr-o formalitate, ci, în primul rând, aşa cum anticipase Kogălniceanu, pe câmpul de luptă din Balcani, prin victoriile de la Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan şi Vidin.
Previzibil, marile puteri nu au privit cu ochi buni „rebeliunea“ României, însă opinia publică europeană a primit cu entuziasm lupta poporului român pentru independenţă.
Lupta diplomatică a căzut în mâinile lui Kogălniceanu, care fusese informat că Franţa se manifesta tot mai ostil. Misiunea ministrului român al Afacerilor Străine de a obţine din partea Europei recunoaşterea actului de la 9 mai avea să fie îngreunată şi de armistiţiul ruso-otoman, încheiat în februarie 1878. Rusia nu mai dădea doi bani pe prevederile convenţiei semnate cu România, în aprilie 1877, prin care românii se angajau să permită trecerea trupelor ruseşti spre Balcani, cu garanţia integrităţii teritoriale. Acum, ruşii cereau sudul Basarabiei.
Ceea ce a fost armata noastră în acţiune este just ca ea să rămână şi în soluţiune, în ziua în care tratativele diplomatice vor urma bătăliilor, şi este absolut drept ca România să participe la negocieri aşa cum a participat la lupte.
Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine
Cu integritatea teritorială în bătaia puştii, diplomatul va acţiona pentru ca România să fie primită la semnarea armistiţiului, dar şi pentru a convinge unele mari puteri să asigure integritatea teritorială a ţării. A cerut ca România să fie acceptată la masa tratativelor de pace, având în vedere că fusese un aliat de nădejde pe câmpul de luptă: „Ceea ce a fost armata noastră în acţiune este just ca ea să rămână şi în soluţiune, în ziua în care tratativele diplomatice vor urma bătăliilor, şi este absolut drept ca România să participe la negocieri aşa cum a participat la lupte“.
În pofida rolului decisiv jucat de România în război, Imperiul Rus refuză participarea delegaţiei române la tratativele de la San Stefano. Tratatul de pace, semnat pe 19 februarie 1878, prevedea cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei − Cahul, Ismail, Bolgrad − în schimbul Dobrogei şi recunoaşterea independenţei României.
Kogălniceanu n-a ezitat să-şi manifeste protestul printr-o circulară adresată agenţilor diplomatici români: „Tratatul de la San Stefano dispunând de noi şi fără noi şi împotriva noastră, guvernul şi naţiunea l-au declarat lipsit de orice valoare pentru România“. Ştia însă că Tratatul provocase nemulţumiri şi în sânul marilor puteri, care nu agreau consolidarea poziţiei Rusiei în Balcani. Se prefigura ideea unui congres european, iar diplomatul român ştia că trebuie să-şi intensifice eforturile de a face din România un stat suveran al Europei şi de a obţine sprijinul marilor puteri pentru ca ţara să-şi poată apăra interesele la congres.
Mihail Kogălniceanu şi premierul Ion C. Brătianu au plecat la Berlin şi au avut întâlniri cu diplomaţi străini, primind unele asigurări de simpatie care dovedeau, cum transmitea în ţară Kogălniceanu, „o bunăvoinţă platonică, Basarabia trebuie considerată pierdută“. Pe 12 iunie, Kogălniceanu şi Brătianu au înaintat un memoriu cancelarului Otto von Bismarck, preşedintele Congresului, în care cereau, printre altele, ca niciun petic din teritoriul românesc să nu fie dezlipit de ţară.
Eforturile lui Kogălniceanu, dublate de ale lui Brătianu, de a participa cu drepturi depline la Conferinţă n-au avut succes. Se luptau cu morile de vânt, căci marile puteri îşi urmăreau propriile interese, indiferente faţă de ale României. De altfel, ministrul de Externe francez, William Henry Waddington, îi avertiza pe cei doi, care insistau să fie ascultaţi în cadrul Congresului, să nu spere„mai mult decât trebuie“, după cum mărturisea Kogălniceanu în „Documente diplomatice“. Totodată, prim-ministrul englez Benjamin Disraeli i-a asigurat cu cinism: „În politică, ingratitudinea este adesea preţul celor mai bune servicii“.
Pe 19 iunie 1878, reprezentanţii români au fost admişi la şedinţă, însă doar cu rol consultativ. Pentru „a fi auziţi, dar nu ascultaţi“. Potrivit istoricului G.I. Ionnescu-Gion, în volumul „Mihail Kogălniceanu şi răpirea Basarabiei“, înainte de şedinţă ar fi avut loc un dialog memorabil. Kogălniceanu şi-ar fi propus să afirme răspicat adevăruri dureroase. „Coane Mihalache, ne facem de râs“, i-ar fi spus Brătianu pe un ton trist. „Coane Iancule, las’ pe mine, c-am să-i fac eu de râs“, i-ar fi răspuns Kogălniceanu. După ce Kogălniceanu şi-a încheiat magistrala pledoarie în apărarea drepturilor şi integrităţii României, Bismarck a exclamat: „La Roumanie a ses hommes“ (n.r. – „Are şi România oamenii ei“).
La Conferinţa de Pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască independenţa României, să cedeze teritoriile Dobrogei şi Deltei Dunării, inclusiv portul Constanţa şi mica insulă a Şerpilor. În schimb, Rusia prelua judeţele din sudul Basarabiei. Principele Carol I a fost profund nemulţumit de turnura nefavorabilă a negocierilor, iar hotărârile Congresului au fost acceptate de români cu amărăciune. Independenţa, recunoscută condiţionat de marile puteri, fusese câştigată prin luptă, iar preţul plătit fusese mare – în război, România a pierdut peste 10.000 de vieţi.
Dacă lucrurile s-au întors împotriva noastră, vina este a situaţiei din Europa şi a politicii interesului şi egoismului care a fost mai tare decât aceea a dreptului.
Mihail Kogălniceanu, în volumul „Documente diplomatice“
Totuşi, Kogălniceanu era mulţumit că-şi împlinise misiunea şi visul. Într-o depeşă expediată de la Berlin, anunţa că mandatul încredinţat a fost îndeplinit cu loialitate: „Dacă lucrurile s-au întors împotriva noastră, vina este a situaţiei din Europa şi a politicii interesului şi egoismului care a fost mai tare decât aceea a dreptului“, scria în volumul „Documente diplomatice“. Au existat însă şi conştiinţe exigente care nu au acceptat cu uşurinţă justificările lui pentru deznodământul Conferinţei de la Berlin. Harta fusese însă desenată, nimic de făcut.
În urma cuceririi independenţei, Kogălniceanu este preocupat de reorganizarea instituţiilor diplomatice. După ce îşi încheie mandatul la Afaceri Străine, la 25 noiembrie 1878, îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, funcţie pe care a ocupat-o în perioada 17 aprilie 1880-1 iulie 1881, fiind primul titular al postului. Din această poziţie, a continuat să apere interesele economice ale României şi să consolideze imaginea ţării peste hotare.
În aprilie 1876, posibilitatea unui război ruso-turc se întrevede tot mai clar. Mihail Kogălniceanu este numit ministru al Afacerilor Străine în guvernul lui Manolache Costache Epureanu. Năzuind deja la independenţă, Kogălniceanu se pune numaidecât pe treabă. Ştia că drumul spre idealul său nu se putea face decât în paşi mici.
Observator atent al realităţilor social-economice, politice şi culturale ale Europei, Mihail Kogălniceanu a înţeles că înfăptuirea destinului măreţ pe care-l visa pentru România nu se poate fără ca ţara să fie recunoscută pe harta lumii. Chiar Mircea Eliade aprecia că geniul lui Kogălniceanu era dat de afinitatea pentru cultura europeană şi iubirea de neam.
Pentru un portret mai puţin flatant, dar realizat în tuşe mai fine, apelăm la memoriile prinţului Nicolae Suţu: „Rând pe rând umil şi mândru, întreprinzător şi escroc, liberal şi despot, inteligent şi certăreţ, acest om era, prin natura sa, prin carcater şi principii, versatilitatea personificată“.
Cel mai mare conducător cultural şi politic pe care l-au avut românii în epoca modernă. Un genial bărbat de stat care domină ca un uriaş istoria modernă a României.
Nicolae Iorga, în „Oameni care au fost“
A fost apreciat şi hulit, însă nimeni n-a îndrăznit să conteste că a fost unul dintre cei mai străluciţi politicieni ai României. „Cel mai mare conducător cultural şi politic pe care l-au avut românii în epoca modernă. Un genial bărbat de stat care domină ca un uriaş istoria modernă a României“, îl caracteriza şi Nicolae Iorga în „Oameni care au fost“. Tocmai aceste abilităţi i-au fost de mare folos în negocierile cu marile puteri. Aşadar, începe prin a testa terenul otoman şi european. În iunie, adresează o notă şi un memoriu agenţilor diplomatici ai României şi omologului său turc, Savfet Paşa.
Un maestru al oratoriei, Kogălniceanu reaminteşte poziţia de neutralitate menţinută cu multe sacrificii de România în conflictul din Balcani şi, fără a lăsa impresia unei adevărate declaraţii de independenţă, argumentează solid doleanţele României. Cere, între altele, recunoaşterea individualităţii statului român, inviolabilitatea teritoriului şi delimitarea insulelor de pe Dunăre, încheierea cu Turcia a unor convenţii comerciale şi fixarea frontierei între România şi Turcia la gurile Dunării. Kogălniceanu ţintea departe. Practic, acceptarea solicitărilor de către Poartă ar fi dus la un statut de independenţă de facto a României, legăturile cu Constantinopolul rămânând pur simbolice. Cererile nu au sensibilizat însă nici Poarta, nici marile puteri.
Franţa, în care Kogălniceanu îşi punea toată nădejdea pentru a găsi sprijin, este de fapt cea mai înverşunată, de teama de a nu compromite bunele relaţii cu Poarta. Ministrul de Externe francez, ducele Decazes, califică cererile româneşti ca fiind „primejdioase, supărătoare şi inoportune“. Nici ministrul român nu se lasă mai prejos şi consideră că „pe cât de moderate şi legitime sunt cererile noastre, pe atât de neîntemeiate sunt aprecierile ministrului Francei“. De altfel, Kogălniceanu era nemulţumit de poziţia adoptată în general de diplomaţia franceză faţă de români. O găsea lipsită de generozitate şi de corectitudine şi chiar susţinea că „ducele Decazes ne refuză tot“. Şi celelalte mari puteri refuză, însă, să garanteze neutralitatea şi integritatea României, garanţie cerută cu insistenţă în faţa posibilităţii unui conflict ruso-turc.
Kogălniceanu nu e omul care să renunţe cu una, cu două şi, în cele din urmă, obţine un acord de principiu al Franţei privind „pretenţia guvernului român de a-şi face propriile aranjamente comerciale cu puterile străine“. Şi în ceea ce priveşte problema neutralizării Dunării, marile puteri, interesate să-şi păstreze libertatea de navigaţie pe fluviu, vor sprijini poziţia României. În urma cererilor insistente formulate de Kogălniceanu, diplomaţia franceză va interveni pe lângă Sublima Poartă în favoarea României.
Sunt victorii mici, Kogălniceanu nu se lasă îmbătat cu apă rece. Dându-şi seama că atât Poarta, cât şi celelalte puteri sunt preocupate doar de propriile interese şi prea puţin de soarta României, adoptă o poziţie mai radicală, exprimată, printre altele, în circulara pe care o adresează agenţilor diplomatici ai României în iulie 1876 şi pe care o încheie astfel: „Frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zice trece. (…) Armata Română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă“. Kogălniceanu forţase nota. Câteva zile mai târziu, guvernul lui Manolache Costache Epureanu a fost înlocuit de formaţiunea condusă de Ion C. Brătianu, iar Kogălniceanu a fost eliberat din funcţia de ministru.
La sfârşitul anului 1876, istoria se precipită. Trecând peste orgolii, premierul Ion C. Brătianu îl readuce în funcţia de ministru al Afacerilor Străine pe Mihail Kogălniceanu. „E un om de stat recunoscut şi acceptat de toată Europa“, motivează el. Era vremea când criza orientală se accentua, Imperiul Otoman – „omul bolnav al Europei“ – era în prăbuşire ireversibilă, iar marile puteri europene luptau pentru moştenirea otomanilor. În acest tumult, se întrevedea tot mai clar şi posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, o şansă ce nu putea fi ratată. Kogălniceanu era omul potrivit, la momentul potrivit, iar Brătianu o ştia bine. Diplomat iscusit şi cu prestigiu internaţional, el putea negocia independenţa României.
În timp ce tratativele diplomatice eşuau pe rând şi criza se prelungea, Kogălniceanu îşi construise deja un plan. În aprilie 1877, împreună cu Rosetti şi Brătianu, reuşeşte să-l convingă pe Carol I să accepte o alianţă cu Rusia, în ciuda recomandărilor externe ferme ca România să rămână doar un spectator al istoriei.
Pe 4 aprilie 1877, consulul rus Dimitri Stuart şi ministrul român Mihail Kogălniceanu semnează convenţia care stipula garantarea integrităţii şi respectarea drepturilor politice ale statului român, în schimbul asigurării liberei treceri a armatei ruse spre Balcani. Prin acest gest, România transmitea răspicat că e dispusă să-şi obţină independenţa cu forţa. Convenţia româno-rusă a fost votată cu majoritate de voturi, Kogălniceanu respingând cu acest prilej „frumoasa floare fără culoare şi miros a neutralităţii“.
Pe 24 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei, un conflict care a prins România ca-n menghină, ţara aflându-se la acel moment sub suzeranitate otomană şi sub protectorat rusesc. Kogălniceanu ştiuse de la bun început că are nevoie de sprijin extern, pentru că exista pericolul transformării României în teatru de război, Turcia ameninţând cu invazia. Or, deşi acceptase trecerea liberă a armatelor ruse prin ţară, guvernul nu dorea să se implice încă în conflict.
Ministrul Afacerilor Străine a convocat întâlniri cu reprezentanţii străini de la Bucureşti pentru a-i convinge să intervină în favoarea noastră. S-a străduit, totodată, prin intermediul agenţilor diplomatici, să explice poziţia României. Printr-o circulară, arată că ţara fusese abandonată de Europa „între două armate numărând sute de mii de baionete“, ceea ce o lăsase fără altă alternativă: trebuia să-şi asigure, prin convenţia încheiată, „cel puţin un guvern, frontierele, drepturile şi interesele sale“.
Deşi guvernul francez dezaproba decizia României, Kogălniceanu încă spera la sprijinul Franţei. Printr-o notă oficială adresată ducelui Decazes, ministrul român solicita „tot sprijinul de care are nevoie pentru a străbate aceste triste împrejurări“, sperând că situaţia dificilă a României va găsi în Franţa „cele mai vii simpatii“. În ciuda rezervelor, Decazes face demersuri pe lângă guvernele austro-ungar şi englez şi încearcă să obţină cruţarea oraşelor Bucureşti, Brăila şi Galaţi în cazul unei intervenţii otomane.
Fără un sprijin concret din partea marilor puteri şi cu focul deschis de otomani la malul românesc al Dunării, România a declarat oficial, pe 30 aprilie 1877, stare de război cu puterea suzerană. Acum, toate părţile aşteptau inevitabilul: proclamarea independenţei. Însă cel mai nerăbdător era, fără doar şi poate, Mihail Kogălniceanu.
Născut la Iaşi pe 6 septembrie 1817, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, Mihail a fost un elev model, pasionat de cultură şi de cărţi. A fost educat la Mănăstirea „Trei Ierarhi“ din Iaşi şi a terminat şcoala primară din Miroslava, unde a învăţat la pensionul profesorului francez Victor Cuénim. Atunci i-a întâlnit pe Vasile Alecsandri, pe Costache Negri şi pe Al.I. Cuza. Tot atunci, Kogălniceanu a căzut pradă fascinaţiei pentru istorie, studiind cu mare interes vechile cronici moldave. În vara anului 1834, a plecat, alături de cei doi fii ai prinţului Sturdza, în străinătate pentru a-şi desăvârşi studiile în oraşul francez Lunéville şi mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin.
Aici, în Europa luminată, oamenii cad la jenunchi numai înaintea lui Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor. De aceea, şi eu am învăţat aici căfieşte om îi deopotrivă, că unul se deosebeşte de altul numai prin merit şi prin fapte bune.
Mihail Kogălniceanu, într-o epistolă din 1837
Contactul cu iluştri învăţaţi şi cu mediul social diferit, precum şi ideile progresiste de care s-a lovit au avut un puternic impact asupra tânărului Mihail. Într-o scrisoare adresată tatălui său, în 1837, nota: „Aici, în Europa luminată, oamenii cad la jenunchi numai înaintea lui Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor. De aceea, şi eu am învăţat aici căfieşte om îi deopotrivă, că unul se deosebeşte de altul numai prin merit şi prin fapte bune“.
La 19 ani, era un patriot desăvârşit, după cum relevă o altă epistolă adresată surorilor lui. „Adevărata civilizaţie stă în iubirea de patrie şi de viitorul ei, stă în respectarea legilor, în desfiinţarea sclavajului, care, spre ruşinea noastră, există încă în patria noastră, stă în egalitatea persoanelor, fără distincţie de rang şi naştere.“ Aceste rânduri aveau să se materializeze când, sub conducerea prinţului Ghica, a elaborat în 1855, alături de Petre Mavrogheni, legislaţia privind abolirea robiei romilor. Iar în 1857, a jucat un rol decisiv în decizia de a elimina privilegiile şi rangurile boiereşti.
Înainte de a împlini 20 de ani, Kogălniceanu îşi cristalizase deja măreţul plan al unei Românii independente. Nu era doar un vis adolescentin, căci era un realist şi ştia că asta depindea de Europa. N-a stat prea mult pe gânduri şi a început o adevărată propagandă, folosindu-se de singurele mijloace care-i erau atunci la îndemână – vorbitul şi scrisul. Cu un real talent oratoric, Kogălniceanu nu rata nicio ocazie de a promova cultura românească în cercurile intelectuale europene. În ianuarie 1837, el publică la Berlin şi prima sa lucrare, în limba germană, intitulată „Moldova şi Valahia. Limba şi literatura română sau valahă“, o operă ştiinţifică, dar şi propagandistică, prin care erau expuse calităţile şi rolul european al poporului român. Dar cea mai însemnată scriere şi cu un mare ecou a fost „Histoire de la Valachie, de la Moldavie Et des Valaques Transdanubiens“ (n.r. − „Istoria Valahiei, a Moldovei şi a valahilor transdanubieni“), publicată tot la Berlin.
În 1838, după ce a trezit suspiciunile prinţului Sturdza prin susţinerea făţişă a tineretului intelectual reformist, Kogălniceanu a fost împiedicat să-şi finalizeze doctoratul şi nevoit să revină în Moldova. Asta nu i-a tăiat, însă, din elan. Şi-a făcut rapid loc în mişcarea de eliberare socială şi naţională, luptând pe front cultural. El a fost întemeietorul periodicelor „Dacia literară“ şi „Arhiva românească“. În anii ce au urmat, Kogălniceanu a semnat zeci de eseuri şi articole şi s-a afirmat în ochii contemporanilor ca un istoric de talie universală şi ca un mare literat. În 1843, Kogălniceanu a ţinut un discurs despre istoria naţională la inaugurarea Academiei Mihăilene din Iaşi. A făcut referire explicit la cauza comună a românilor: „Ţara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeşte româneşte, şi istoria naţională este istoria întregii Moldove şi Ţării Româneşti, şi cea a fraţilor din Ardeal“.
Din cauza entuziasmului său nestăpânit pentru reformă, în 1844, i s-a revocat dreptul de a ţine prelegeri de istorie şi chiar a fost întemniţat pentru scurt timp. Între 1847 şi 1854, s-a refugiat la Paris şi în alte oraşe din Europa de Vest. Declanşarea revoluţiilor europene din 1848 îl găseşte pe Kogălniceanu în primele rânduri ale luptătorilor revoluţionari, iar domnitorul Sturdza dă ordin să fie arestat. Kogălniceanu scapă şi se lansează în atacuri dure la adresa celui care îi fusese cândva protector.
După ce Grigore Alexandru Ghica, unionist şi susţinător al cauzei liberale, a fost numit prinţ al Moldovei, în 1849, Kogălniceanu a revenit din exil şi chiar a primit o funcţie administrativă.
Kogălniceanu a fost şi cel care a elaborat unul din cele mai ample programe ale mişcării româneşti de eliberare: „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova“, „opera cea mai grăitoare, cea mai semnificativă pentru cunoaşterea concepţiei filosofice şi social-politice a lui M. Kogălniceau în perioada sa de ascensiune“, după cum spunea Leonid Boicu în „Studiu introductiv, la Mihail Kogălniceanu. Texte social-politice alese“. Deşi programul viza problemele interne ale ţării, era şi un document adresat cercurilor politice şi diplomatice europene cu menirea de a consolida poziţia internaţională a Principatelor Române şi de a pava drumul spre un stat modern şi independent.
Kogălniceanu a fost şi conducătorul mişcării unioniste din Moldova şi a luptat pentru a forma o opinie favorabilă cauzei româneşti pe plan internaţional. „Voim a fi o societate europeană, voim şi ţinem la toate condiţiile unei societăţi în cale de progres, voim libertatea conştiinţei, voim egalitatea înaintea legii, voim respectul individului, al domiciliului şi al proprietăţii.“ Era un principiu de politică externă simplu: asigurarea unui loc pe plan internaţional al Principatelor Române, care pregătea cucerirea independenţei lor, prin formarea unui stat întemeiat pe „principiile care formează bazele tuturor societăţilor Europei“, după cum explica Mihail Kogălniceanu în „Discursuri parlamentare din epoca Unirii“.
Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă a lui Al.I. Cuza La începutul anului 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei, iar apoi al Ţării Româneşti, Unirea Principatelor, „visul de aur“ despre care Kogălniceanu scrisese în 1855, era înfăptuită. Unirea era pentru el „actul energic al întregei naţiuni române“, dar şi începtul procesului de formare a României moderne.
Kogălniceanu era un luptător prudent, dar nu lipsit de fermitate. „O naţie care îşi are conştiinţa drepturilor sale trebuie să aibă şi curajul de a le apăra, numai atuncea ea este respectată“, arăta el în „Discursuri parlamentare“.
Pe 30 aprilie 1860, Kogălniceanu a devenit prim-ministru al Moldovei şi nu mai avea somn: „Nu mă odihnesc decât cinci ceasuri din 24“. La 43 de ani, plin de energie, Kogălniceanu a condus cu mână de fier guvernul moldovean. Politica guvernului „va fi întemeiată pe demnitate, drepturile şi interesele ţării, care ne vor fi pururea scumpe“, credea omul de stat.
În toamna anului 1863, după ce în 1862 se modificaseră actele fundamentale ale Principatelor Unite şi se instituise un singur guvern, cu sediul la Bucureşti, Kogălniceanu a fost chemat de Cuza în fruntea executivului unic, revenindu-i sarcina de a rezolva cele mai de seamă probleme legate de procesul de organizare a statului modern român. La finele anului, Kogălniceanu a iniţiat secularizarea averilor mănăstireşti, ceea ce a deschis calea reformei agrare.
După ce s-a retras din viaţa politică, Kogălniceanu a fost preşedintele Academiei Române între 1887 şi 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, şi-a dedicat ultimii ani publicării de documente istorice şi colecţionării de documente străine legate de istoria României.
Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operaţii şi a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol, care spunea despre Kogălniceanu: „A umplut cu înalta lui personalitate mai bine de 50 de ani din istoria neamului românesc. Ar fi trebuit să se nască în sânul unei mari împărăţii şi să conducă destinele ei“.
