marți, 7 ianuarie 2020

Rusul e pe poziție

Vladimir Putin s-a dus, NEANUNȚAT, în Siria, acasă la Bashar al-Assad: Ce au pus la cale

Preşedintele rus, Vladimir Putin, s-a întâlnit marţi cu omologul său sirian, Bashar al-Assad, cu ocazia unei vizite surpriză la Damasc, prima pe care o efectuează în capitala siriană de la începutul conflictului în 2011, a anunţat preşedinţia siriană, citată de AFP.

"Preşedintele rus, Vladimir Putin, a sosit la Damasc pentru o vizită în cursul căreia s-a întâlnit cu preşedintele Assad" într-un centru de comandă al forţelor ruse din Damasc, a anunţat preşedinţia siriană într-un comunicat, informează agerpres.ro.

Citește și: Guvernul Orban a luat decizia: A blocat creșteri de salarii și sporuri

Cei doi şefi de stat au asistat la un raport prezentat de către comandantul forţelor ruse din Siria, conform preşedinţiei siriene, care a postat fotografii cu cei doi lideri alături şi strângându-şi mâinile.

Cu această ocazie, Vladimir Putin a remarcat progresele "imense" realizate de Siria, a indicat purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, citat de AFP şi Interfax.

Citește și: Liviu Dragnea a depus două noi cereri de eliberare! Cum își motivează cererile

"În cursul convorbirii sale cu Assad, Putin a semnalat că în prezent se poate constata cu certitudine că o cale imensă a fost parcursă spre restaurarea statului sirian şi a integrităţii sale teritoriale", a declarat Dmitri Peskov, citat de agenţiile de presă ruse.

"Vladimir Putin a subliniat de asemenea că se vede cu ochiul liber că viaţa paşnică revine pe străzile Damascului", a continuat Peskov.

Citește și: E oficial! Ce valoare va avea punctul amendă anul acesta

Potrivit Reuters, aceasta este prima deplasare a lui Putin în Siria de când a vizitat în 2017 baza aeriană rusă Hmeimim din provincia Latakia (nord-vest), cea mai mare de care dispune Rusia în această ţară, actuala vizită coincizând cu Crăciunul sărbătorit de creştinii ortodocşi de rit vechi.

"Preşedintele sirian şi-a exprimat recunoştinţa pentru ajutorul Rusiei şi al armatei ruse în lupta împotriva terorismului şi pentru revenirea păcii în Siria", a adăugat Peskov, subliniind că Assad a felicitat de asemenea Rusia cu ocazia Crăciunului ortodox pe stil vechi, la 7 ianuarie.

Citește și: Victor Ponta îl atacă dur pe Ludovic Orban: Eu nu l-am crezut niciodată

Cu privire la conţinutul acestei întâlniri, purtătorul de cuvânt al Kremlinului a explicat că "cei doi şefi de stat au ascultat rapoarte asupra situaţiei în diferite regiuni ale ţării". Preşedintele rus urmează să viziteze mai multe locuri în cursul trecerii sale prin Damasc.

Potrivit imaginilor difuzate pe reţelele de socializare de jurnalişti ruşi, ministrul rus al apărării, Serghei Şoigu îl însoţeşte pe Putin în vizita în Siria.

Citește și: Decizia luată de DIICOT! Când va fi audiat din nou Gheorghe Dincă

Conflictul declanşat în martie 2011 în Siria prin represiunea manifestaţiilor prodemocraţie s-a transformat într-un război complex în care s-au implicat grupări jihadiste şi puteri străine.

Intervenţia militară rus alături de regimul de la Damasc, în toamna anului 2015, a schimbat cursul războiului sirian şi a permis trupelor lui Bashar al-Assad să câştige mai multe victorii şi să recucerească mari zone ale teritoriului Siriei.

Citește și: Guvernul Orban a luat decizia: A blocat creșteri de salarii și sporuri

Conflictul din Siria s-a soldat până în prezent cu peste 380.000 de morţi şi milioane de persoane strămutate şi refugiate.

Războaiele din Orientul Apropiat și Mijlociu


         Era prin anul 1994. Ca reprezentant al unei firme private românești am cunoscut ororile războaielor irakiano-americane, desfășurate cu ceva timp înainte vizitei mele în Irak. Am cunoscut câțiva din generalii și specialiștii militari ai lui Saddam Hussein. Ce-am văzut la fața locului depășesc orice închipuire omenească. Dezastrul umanitar, economic, social nu poate fi descris.





Nicio nație pe pământ nu trebuie sa treacă prin asemenea experiențe!





Dau curs unei analize lucide a unor specialiști :








    


"Orientul Mijlociu, după cele două războaie din Golful Persic (1980-1988 şi 1990-1991)




Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după anul 1950, să învingă obstacolele care stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând, Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii politici ai celor trei state. Mai mult decât atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit, în anii 1990-1991, Forţa multinaţională condusă de Statele Unite ale Americii împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în luna februarie 1991.


Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul S.U.A. şi al Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au fost nevoiţi să înveţe adevărate lecţii de "dans cu lupii", înainte de contactele lor cu imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul Moscovei era în divergenţă cu puternicul sentiment religios existent la popoarele din Orientul Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, de exemplu, au fost mereu în tabăra antisovietică. Ei au respins mereu, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed, orice orientare politică asemănătoare comunismului. Mişcările naţionaliste şi cele revoluţionare au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.


Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat conflicte armate extrem de dure: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de armata israeliană, în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen, Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.


Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980, ca urmare a unor neînţelegeri politice. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit care se afla la conducere în Irak, situaţia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei minorităţi şiite în sudul Irakului a amplificat temerile conducătorului de la Bagdad privind o posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt care a stârnit un val de proteste în capitala Iranului.


A urmat o escaladare rapidă a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil.


După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.


Scrisoarea pe care Saddam Hussein a adresat-o, la 14 august 1990, preşedintelui Iranului, după ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că liderul de la Bagdad accepta să respecte armistiţiul încheiat în anul 1988, să elibereze imediat prizonierii de război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment, a fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului. Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de O.N.U.


Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu erau soluţionate complet. În cursul intervenţiei Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reuşit să trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană evidentă a coaliţiei conduse de S.U.A. l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi Uniunea Sovietică, în timpul războiului iraniano-irakian.


Un proverb românesc ("S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!") poate fi folosit ca o concluzie la situaţia în care s-a aflat, în acel moment, Saddam Hussein. Un număr de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se aflau doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului. Atunci s-a presupus faptul că iranienii au oprit celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război care li se cuveneau după conflictul din 1980-1988. Până în prezent, nu am găsit explicaţii oficiale referitoare la motivele care au condus la decizia respectivă şi nici amănunte privind soarta acelei flote aeriene.


O altă sursă majoră de tensiune dintre cele două state o reprezintă minoritatea şiită din Irak. După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale liderului irakian. Cu acel prilej, au apărut discuţii privind un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, însă acest element de tensiune nu trebuie neglijat în momentul în care se analizează relaţiile dintre cele două state, în actualul context internaţional.


De asemenea, nu trebuie să fie uitate legăturile autorităţilor de la Bagdadul cu comunităţile sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării, precum şi problemele cu care se confruntau iranienii, după ce au primit un flux de refugiaţi afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune poate permite liderilor politici irakieni să apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului sau a altor state ale lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizând veniturile obţinute din vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de opiu din lume este Afganistanul).


Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza mesajele sale televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate acestea, putem distinge mai multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul războiului din Golf, din 1990-1991 (de exemplu: imaginea conducătorului unic, izbăvitor; frazele cu un impact mediatic foarte puternic, de genul "un război religios între creştini şi musulmani"). Nu este nimic nou sub Soare în Orientul Mijlociu.


Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul său, de opiniile politice divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului, de modificare a graniţei dintre cele două state, au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă, în ianuarie 1990, barilul de petrol se vindea cu 20,5 dolari, în luna iunie 1990 acesta valora doar 13 dolari. Discuţiile în cadrul O.P.E.C. (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), dintre reprezentaţii grupului de state care susţineau un preţ "înalt" (din care făcea parte Irakul) şi grupul de ţări adepte ale preţului "scăzut" (în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită), nu au reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului cu un singur dolar pentru un baril de petrol îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului: "În bugetul de stat din acest an (1990 – nota P. Opriş) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18 dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră militară (a S.U.A. – nota P. Opriş) doar pentru a vă apăra?".


Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice faptul că administraţia americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de altă parte, se pare că liderii kuweitieni au evaluat greşit situaţia de criză în care se aflau şi, astfel, s-a ajuns la un deznodământ brutal al diferendului dintre cele două ţări.


După încheierea operaţiunii militare "Furtună în Deşert", la 28 februarie 1991, între Irak şi Kuweit au fost stabilite contacte în scopul demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie O.N.U. s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian, lată de 5 km, de-a lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în luna iunie 1991 de companii de "căşti albastre" austriece şi daneze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).


Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei O.N.U. au ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din anul 1989. Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr. Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră genera un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci care susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii din S.U.A. şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.


Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona activitatea comisiei O.N.U. de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a admis ca puţurile de petrol aflate pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a graniţei în teren s-a finalizat în luna noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut noua frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă totul depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.


Potrivit unor analişti politici, administraţia George H.W. Bush a creat impresia, după încheierea operaţiunii militare "Furtună în Deşert", că nu mai doreşte să urmeze politica sa tradiţională în Orientul Mijlociu. Speculaţiile care s-au făcut în luna martie 1991 pe această temă au fost provocate de faptul că Washingtonul nu a mai propus, ca în trecut, un simplu plan de pace. Preşedintele american a mers mai departe şi a susţinut ideea instituirii unui control strict al cantităţilor de armament aflate în regiune. S-a crezut, în acel moment, că procesul politic de pacificare se va transforma într-unul de supraveghere generală şi de plafonare a numărului de arme deţinute de ţările arabe şi Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind Controlul Armamentului Convenţional în Europa, semnat, la Paris, în anul 1990 de statele aflate în compunerea a două blocuri politico-militare rivale: NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia.


Planul preşedintelui George H.W. Bush a fost privit cu suspiciune în capitalele ţărilor din Orientul Mijlociu. Liderii acestora considerau că principalul beneficiar al propunerii Casei Albe ar fi fost Israelul, datorită limitării forţei militare convenţionale a ţărilor arabe şi a Iranului şi a adoptării principiului cedării de teritorii aflate sub controlul israelian, în schimbul respectării păcii de către statele islamice.


Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene, considerate, în continuare, un mare pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia categorică a şefului administraţiei de la Casa Albă referitoare la aplicarea imediată şi în întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului de Securitate al O.N.U. Astfel, Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii internaţionali care au dorit să asiste la distrugerea celor mai periculoase arme aflate în arsenalul armatei sale: 6 lansatoare fixe şi mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52 rachete sol-sol cu o rază de acţiune mai mare de 145 km (una "Scud" şi 51 "Al Hussein"), 23 de ogive pentru rachete cu exploziv convenţional şi 30 cu încărcătură chimică. Totodată, regimul de la Bagdad a furnizat Organizaţiei Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice irakiene, conform prevederilor armistiţiului încheiat în februarie 1991. Aceste liste menţionau existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi tabun (aproape 800 de tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât priveşte programul de înarmare nucleară irakian, acesta a continuat să rămână învăluit în mister, activitatea inspectorilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile de la Bagdad.


În prima parte a lunii martie 1991, populaţia de origine şiită din sudul Irakului şi kurzii din nordul ţării au declanşat o revoltă împotriva regimului instituit de Saddam Hussein. Deşi erau demoralizate după înfrângerea suferită în Kuweit, forţele armate irakiene au intervenit în forţă şi au reuşit să înăbuşe mişcarea şiiţilor, apoi au acţionat cu tancuri, artilerie grea şi elicoptere împotriva rebelilor kurzi. Deoarece situaţia a devenit dramatică, o parte din populaţia de origine kurdă s-a refugiat în regiunile muntoase din nordul Irakului, precum şi în Turcia şi Iran. Potrivit unor ştiri difuzate de agenţia de presă IRNA, peste un milion de persoane se aflau masate la frontiera irakiano-iraniană, începând din 3 martie 1991 şi încercau să ajungă în Iran. Deoarece regimul de la Teheran se confrunta cu mari probleme create de aproximativ două milioane de refugiaţi afgani, aflaţi pe teritoriul iranian, preşedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunităţii internaţionale pentru rezolvarea situaţiei.


De asemenea, de-a lungul graniţei irakiano-turce se adunaseră deja, la mijlocul lunii aprilie 1991, circa 50.000 de refugiaţi de origine kurdă, lipsiţi de hrană şi adăposturi. Organizaţia "Semiluna Roşie" din Turcia, populaţia din zonă şi, mai târziu, societăţi umanitare din întreaga lume au încercat să-i ajute pe acei refugiaţi kurzi, însă curând au fost copleşite de numărul mult prea mare de cereri, situaţia devenind disperată. Guvernul de la Ankara a acţionat cu prudenţă, pentru a nu produce convulsii în rândul populaţiei kurde care locuia în sud-estul Turciei, fiind conştient de mijloacele limitate pe care le avea la dispoziţie pentru hrănirea, cazarea şi îngrijirea medicală a refugiaţilor. Totodată, s-a solicitat insistent sprijinul comunităţii internaţionale, pentru a se evita repetarea situaţiei din anul 1988, când statul turc a primit un val de 60.000 de kurzi din Irak, fără să beneficieze de ajutoare din străinătate.


La începutul lunii aprilie 1991, după două săptămâni de discuţii, a fost acceptată ideea mutării refugiaţilor înapoi în nordul Irakului, aceştia urmând să fie protejaţi de militari străini, pentru a se preveni intervenţia unor forţe irakiene de represiune. Guvernul de la Ankara a reuşit, astfel, să convingă comunitatea internaţională de faptul că era cazul să se revină la politica tradiţională promovată de Turcia faţă de Irak, de susţinere a unităţii teritoriale irakiene. Recunoaşterea dreptului kurzilor de a avea propriul stat în nordul Irakului ar fi provocat o nouă escaladare a violenţelor în sud-estul Turciei, zona fiind locuită în majoritate de kurzi care doreau obţinerea autonomiei teritoriale.


Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca O.N.U. să-i protejeze pe refugiaţii din nordul Irakului. Consiliul de Securitate al O.N.U. a depăşit ezitările iniţiale privind implicarea sa într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se condamnau măsurile violente luate împotriva minorităţii kurde de regimul irakian. Acţiunile respective au fost considerate de O.N.U. drept o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.


Conform aceleaşi rezoluţii, aproximativ 17.000 militari americani, britanici, canadieni, francezi, luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18 aprilie 1991, operaţiunea "Provide Comfort" (Oferă confort), pentru crearea unei zone de securitate în nordul Irakului. Departamentul Apărării al S.U.A. a anunţat, cu acel prilej, Congresul că era necesară reanalizarea situaţiei financiare de la acel minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli pentru desfăşurarea operaţiunii respective.


Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub auspiciile O.N.U., de militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului, considerând-o un amestec în afacerile sale interne, dar s-a abţinut de la atacarea taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său. Unele surse au afirmat că, până la sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare şi elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde care se refugiase în Iran.


Administraţia de la Washington a căutat să limiteze şi mai mult posibilităţile de ripostă ale liderului irakian şi a obţinut aprobarea Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru instituirea a două zone de supraveghere şi interdicţie aeriană în nordul şi sudul Irakului, în vederea protejării kurzilor, respectiv a şiiţilor, de posibilele acţiuni de represalii ale armatei irakiene.


În luna iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36 pe teritoriul irakian, acestea fiind înlocuite cu o forţă de supraveghere alcătuită din 2000 de militari proveniţi din cinci state (printre aceştia se aflau şi 800 de militari turci, care au staţionat în apropierea oraşului Silopi). În toamna aceluiaşi an, s-a considerat că situaţia în regiune s-a stabilizat şi unităţile terestre internaţionale au fost retrase la rândul lor. Au continuat doar misiunile de supraveghere aeriană, efectuate în principal cu avioane americane, care puteau decola de la baza turcească de la Incirlik. Autorităţile de la Bagdad au fost deranjate de limitele impuse de Consiliul de Securitate al O.N.U. şi au protestat în repetate rânduri, declarând că li se încalcă suveranitatea.


O analiză pertinentă a situaţiei din regiune poate duce la concluzia că supravegherea aeriană instituită sub egida O.N.U. a prevenit, atunci, deplasarea şi masarea unităţilor irakiene la graniţele de nord şi/sau de sud. O invazie de genul celei din 2 august 1990 împotriva Kuweitului era extrem de puţin probabilă în asemenea condiţii, iar acţiunile întreprinse de forţele de apărare antiaerienă ale autorităţilor de la Bagdad împotriva avioanelor americane şi britanice, care au survolat zonele de excludere aeriană, s-au soldat, de cele mai multe ori, cu executarea rapidă a unor raiduri aliate de bombardament. Acestea au vizat distrugerea avioanelor, bazelor de rachete antiaeriene, instalaţiilor radar şi punctelor de comandă irakiene care au încălcat interdicţia stabilită de O.N.U.


De asemenea, se poate concluziona faptul că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi şi kurzi să se desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult situaţia politică din Orientul Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, să sprijine gruparea minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde influenţa în regiune. La rândul său, o victorie a minorităţii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut, în ajutorul american, o şansă imensă pentru obţinerea autonomiei politice, autorităţile de la Casa Albă au refuzat să creeze probleme guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le lega. Solicitările făcute în anul 1992 de liderii kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, referitoare la livrarea de lansatoare de rachete antitanc şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia unor tensiuni între americani şi grupările kurde.



Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro"





Iranienii au înnebunit de-a binelea! Vor să răspundă la un omor cu mai multe omoruri.

Iranul anunță că studiază 13 "scenarii de răzbunare" după uciderea lui Soleimani: "Chiar și cel mai ușor dintre ele va fi un coșmar istoric pentru americani"

Un înalt oficial iranian din domeniul securității a declarat, luni, că Teheranul ia în considerare 13 "scenarii de răzbunare" după uciderea generalului Soleimani, transmite agenția iraniană Fars, citată de Reuters.

Declarația a fost făcută de secretarul Consiliului Național Suprem de Securitate din Iran, Ali Shamkhani.

"Americanii trebuie să știe că, până acum, în Consiliu au fost discutate 13 scenarii de răzbunare și, chiar dacă va fi consens doar în cazul celui mai ușor scenariu, punerea lui în aplicare poate fi un coșmar istoric pentru americani", a declarat Shamkhani.

Context:

Preşedintele american Donald Trump a ameninţat sâmbătă, într-o postare pe Twitter, că are în vedere 52 de situri "foarte importante pentru Iran şi cultura iraniană" dacă Teheranul va reacţiona militar pentru a răzbuna uciderea unuia dintre principalii săi comandanţi, Qassem Soleimani, şeful Forţei Quds a Gardienilor Revoluţiei.

Donald Trump a subliniat că cifra 52 corespunde numărului de americani care au fost reţinuţi ostatici timp de peste un an, începând de la sfârşitul anului 1979, în Ambasada SUA la Teheran.

Qassem Soleimani, comandantul Forţei Quds, secţiune a Gardienilor Revoluţiei iranieni însărcinată cu operaţiuni externe ale Iranului şi arhitect al strategiei iraniene în Orientul Mijlociu, a fost ucis vineri printr-o lovitură aeriană americană în apropierea aeroportului internaţional din Bagdad.

"Licheaua" lui Vadim




Lia Olguța Vasilescu a fost umilită cumplit: Numai scandaluri și ifose de țoapă


Autor: Radu Andone7 ianuarie 2020


Despre Lia Olguța Vasilescu știe o țară întreagă. Mulți o asociază pe aceasta cu PSD. Nu foarte mulți știu sau își mai amintesc că cea care avea să devină unul dintre cei mai puternici lideri în partidul lui Iliescu, Năstase, Dragnea sau Dăncilă a fost promovată în politică de Corneliu Vadim Tudor.


Lia Olguța Vasilescu și-a început cariera politică la 16 ani, în 1991. Atunci s-a înscris în Partidul România Mare condus de Corneliu Vadim Tudor.


La doar 19 ani, Lia Olguța Vasilescu ajungea preşedintele Organizaţiei de Tineret România Mare Dolj. Din 2000 până în 2004 a fost şi purtător de cuvânt PRM. În anul 2000 a obţinut primul mandat de parlamentar, fiind deputat de Dolj până în 2008.


În 2007, Mircea Geoană, pe atunci președinte al PSD, a făcut anunțul care l-a cutremurat pe Vadim: Lia Olguța Vasilescu părăsește PRM pentru PSD. Lia Olguţa Vasilescu era nemulţumită că nu primise o funcţie serioasă de conducere în PRM. După ce și-a spus nemulțumirea, Vadim a ieșit la atac. El a desființat-o în repetate rânduri pe cea care până atunci îi fusese protejată.


Text cu dedicație pentru Lia Olguța Vasilescu


Mutarea Olguței Vasilescu l-a enervat la culme pe Corneliu Vadim Tudor, care i-a dedicat un text foarte dur acesteia.


„LICHEAUA SAPTAMINII: L.O. Vasilescu e pusa pe confiscari de morti. N-a putut sa confiste craniul lui Mihai Viteazul? Nu-i nimic, a confiscat trupul neinsufletit al lui Costica Stefanescu!


Incredibil cit de urit imbatrineste fata asta, Lia Olguta Vasilescu! (In poza e bruneta, dar intre timp si-a schimbat culoarea, asa cum a schimbat si partidul – e blonda.) Are numai idei timpite. Ea pretinde ca e patrioata (locala) si se forteaza sa aduca in Cetatea Baniei tot ce vrea muschiul ei. A incercat, acum un an, sa mute craniul lui Mihai Viteazul, de la Minastirea Dealu la Craiova. Pretextul era foarte subtire: cica acolo, la Craiova, s-ar fi nascut Voievodul. Aiurea. El s-a nascut in Tirgul de Floci, din Baragan. A fost, mai tirziu, Ban al Craiovei, dar asta e cu totul altceva.


Nimic nu contează în fața ambiției bolnave a tovarășei Vasilescu!


Nu stia ea, L.O. Vasilescu, ce sa mai pindeasca, ce sa mai nascoceasca. Si a venit pleasca: a murit fotbalistul Costica Stefanescu! Nici nu s-a racit bine si, vorba aia, pachet la Craiova, rapid! Toata lumea stia ca trupul neinsufletit al fostului capitan al Nationalei va fi depus, o zi (joi), la Casa Fotbalului, din Capitala. Asa era normal, pentru cineva care debutase la Steaua si avea admiratori si in Bucuresti, care ar fi dorit sa depuna o floare, sa-i aduca un ultim omagiu. Aiurea! Nimic nu conteaza in fata ambitiei bolnave a tovarasei Vasilescu!


Aceasta s-a inhaitat cu cea de-a doua nevasta a celui decedat si ambele s-au razboit cu prima nevasta, fosta dansatoare, mama copiilor lui Costica Stefanescu. Ce a iesit, se vede. O tiganie. O paduchelnita. La adapostul tainei, pe furis, sicriul a fost dus, glont, la Craiova. Ce rusine! Ia-l acasa, Vasileasco, daca vrei sa te faci stapina si pe vii, si pe morti. Ceva bun pentru orasul ala n-ai facut – numai scandaluri si ifose de toapa. Pe ce punem pariu ca o sa-ti rupi gitul? De la ce? De la afaceri, bautura si… barbati! Cine vrea s-o injure in direct o poate face la telefonul 0722131707 – nu prea raspunde ea, ca se da cucoana mare, are slugi”, scria atunci Vadim pe Facebook.


luni, 6 ianuarie 2020

Încurcate-s ițele Domnului

sursa foto:  digi24.ro

Dezvăluiri bombă! Klaus Iohannis, filat

    Alexandra Pătrașcu, redactor

  •  05.01.2020

Național dezvăluia în 2017 că ”SUA predau România MI6”,  ” o mișcare năucitoare pe piața globală de intelligence, cea atât de strâns  legată în utima vreme de interesele economico-financiare ale marilor jucători ai lumii. Iar faptul că în ultimele săptămâni numărul britanicilor care vin tot mai des în țara noastră, indiferent că este vorba de oameni de afaceri, demnitari sau mai ales discreți agenți de influență ai serviciului regal de informații externe a crescut de zeci de ori nu arată decât un singur lucru : predarea României, de către Administrația republicană a SUA, către zona de confort a MI6”!

Și după un an de la dezvăluirea în premieră a acestui nou ”deal” al principalelor servicii de informații ale lumii privind o nouă împărțire a zonelor de influență geo-globale, pe 21 noiembrie 2018 anunțam că ”MI6 mută în România”. Subliniind că Londra este noua prelungire pe axa partenerilor strategici Washington – Tel Aviv : ” Și iată că a trecut un an de când în țara noastră se construiesc în liniște capete de pod nu doar de către partenerii strategici americani și israelieni, dar într-o discreție aproape totală și de către britanici. Mai ales că marile companii americane, multe dintre ele obișnuite deja a investi în zona gri asigurată de agențiile guvernamentale de intelligence se pregătesc să pluseze pe piața energetică din România, strategii în securitate au căutat deja soluții pentru a găsi aliați care să securizeze situația din statul cel mai loial al SUA din această parte a lumii. Astfel că după ce israelienii, aliații tradiționali ai americanilor au fost atrași fără nicio greutate în această strategie comună, cealaltă soluție la îndemână a fost cea britanică. Mai ales că Londra nu face astfel decât să își urmărească propriile interese , după BREXIT având nevoie ca de oxigen de un cap de pod economic în Uniunea Europeană, unde să-și relocheze companiile și să pătrundă pe piața comună”.

Iar stranie ironie a sorții, tot după un an  de la dezvăluirea privind faptul că agenții MI6 operează deja masiv în România, la începutul lui decembrie 2019 un procuror de la DIICOT Brașov de care nu auziseră nici măcar polțiștii judiciari cu care lucra aruncă în aer scandalul ”ceaiului ” lui Gelu Oltean. Iar dacă opinia publică sătulă deja de luni bune de ”Casa Groazei” de la Caracal s-a năpustit asupra ciozvârtelor de informații-unele bine ”dozate” de către specialiști înainte de a fi ”scurse” către aparatul de propagandă- inițiații sistemului nu s-au dus pe această ”fentă”, fie ea și una extrem de profesionistă. Adevărata miză a întregului dosar care de altfel se va ”fâsâi” în instanță fiind ”extragerea” ofițerului serviciului regal de informații externe, ”șamanul” Thomas Ivor Mowbray Lishman din anturajul cel mai apropiat al președintelui Klaus Iohannis! Pentru că, după ce s-a decis că se va merge de acum înainte, timp de cinci ani, cu acesta drept șef al statului, o ”curățire” totală a anturajului prezidențial era pur și simplu obligatorie. Fie și pentru că ”oamenii președintelui” reușeau astfel declanșarea ambițioasei operațiuni de schimbarea totală a liniilor din sistem, în vederea aplicării noii strategii a ”bipolarismului”… Pentru că după arătarea ”pisicilor” Gabi Crețu și Mădălina Dobrovolschi, deja se va trece la ”next level” al ”listei de la Răcari”! Cea care va fi completată cu ”lista de la Brașov”… Acolo unde se regăsesc nume grele ale ”frățiilor” din magistratură, primii procurori implicați făcând deja pasul înapoi! Dar și cetățeni străini mai mult decât controversați , afaceriști cunoscuți de ani de zile pentru relațiile oculte avute cu șefi ai serviciilor secrete românești din vechea gardă. Cum este și cazul unuia dintre cei mai influenți lideri ai comunității  de afaceriști chinezi din România și al cărui ”cap” fusese cerut în repetate rânduri de partenerii strategici pentru legăturile acestuia cu serviciile secrete de la Bijing. Și care în prezent, conform informațiilor de ultimă oră intrate în posesia noastră, s-ar fi refugiat tocmai în Brazilia, acolo de unde își aducea Gelu Oltean ”ceiuțul”. Cel pe care ”șamanul” MI6 îl servea regulat unor oameni atât de apropiați de președintele României, încât a obligat structurile contrainformative românești să acționeze de o modalitate ”elegantă”, dar care să stopeze la timp altfel inevitabila penetrare informativă a șefului statului român! Indiferent de numele acestuia și de cei aflați în spatele operațiuni, scrie national.

duminică, 5 ianuarie 2020

Excelentă analiză geopolitica. Marea Mediterană.

Presa greacă: Mediterana miroase a praf de puşcă

Anul 2019 a lăsat multe răni deschise în ceea ce priveşte pacea şi colaborarea popoarelor de la Marea Mediterană. Problema migraţiei şi energia au fost principala cauză. Şocurile politice provocate de Erdogan creează situaţii periculoase de război. Orientul Mijlociu, Mediterana şi nordul Africii se află în epicentrul internaţional al unor intense eforturi diplomatice. De la „Primăvara Arabă" izbucnită acum zece ani au mai rămas doar ruinele unei mişcări pline de avântul a milioane de oameni. La putere se află aceleaşi regimuri autoritare. Iar în acest cadru, Grecia şi Cipru se află în ochiul ciclonului, scrie publicația greacă To Vima într-o analiză preluată de Rador.

Viitorul este plin de nori negri, iar regiunea ţine din nou capul de afiş al ştirilor. Marile puteri se înghesuie să ocupe poziţii. Orientul Mijlociu – Siria- Palestina-Israel – rămâne o rană deschisă. Erdogan ca un „amfitrion" al regiunii alimentează prin orice mijloc, prin violenţă militară şi ameninţări, acest foc al războiului. În acest rol îi are aliaţi personali pe Trump şi Putin şi poartă discuţii mereu la nivel înalt, acolo unde se iau deciziile.

Ecoul felicitărilor pentru intervenţia în Siria adresate lui Erdogan de cei doi mari lideri este încă viu. Cum viu este şi focul războiului care continuă din Turcia în Libia şi pe tot frontul mediteranean al Africii de Nord. Din Egipt până în Maroc discuţiile diplomatice sunt aprinse. Sunt cunoscute declaraţiile demnitarilor lui Erdogan, precum şi acţiunile sale cu privire la acordul „turco-libian" şi trimiterea de ajutor militar de către Turcia la Tripoli.

Erdogan urmăreşte să construiască bastioane în nordul Africii. Să provoace o nouă „primăvară arabă" care să-l aibă pe el conducător astfel încât să creeze în Orientul Mijlociu şi în Mediterana un puternic arc musulman. Să strângă cu uşa Grecia şi Cipru în privinţa „împărţirii" resurselor energetice din Mediterana. Să provoace şi să ameninţe Europa prin valurile de refugiaţi. Fiecare dintre puternicii UE se priveşte pe sine însuşi în oglindă să vadă dacă este frumos şi cum serveşte mai bine intereselor sale naţionale. Marea Britanie se retrage. Johnson a urmat aceeaşi şcoală a „erdoganismului" şi a „trumpismului".

Germania, cu puternicele sale partide de odinioară acum slăbite, este interesată în primul rând de problema migraţiei (deci de Acordul UE-Turcia) şi de interesele de afaceri de pe marea piaţă a Turciei.

Franţa, având interese vitale în zona Mediteranei în domeniul energiei şi în privinţa influenţei populaţiei francofone din Africa încearcă să-şi facă simţită prezenţa. Să participe la cvartetul Cipru-Israel-Grecia-Egipt.

Italia, având în vedere că miroase a praf de puşcă chiar în faţa casei sale (în Libia), singurul lucru pe care îl face în prezent este să stea la mesele diplomatice pentru ca focul să nu se extindă.

În Uniunea Europeană suntem în căutare de lideri. Merkel se retrage încet-încet. A mai rămas Macron. Giuseppe este lăsat fără „muniţie" de guvernul său de coaliţie. Iar ceilalţi susţin Grecia doar prin declaraţii.

Erdogan însă discută cu cei asemenea lui de la egal la egal. Triumviratul (Erdogan-Putin-Trump) este viu şi domneşte şi pe acest teatru de operaţiuni al Mediteranei. Desigur, „de ochii lumii" se vor auzi şi declaraţii precum: Trump nu este de acord cu operaţiunile lui Erdogan în Libia şi îl trimite pe Pompeo în Cipru pentru a-l avertiza pe prietenul lui să nu sară calul!! Doamne ajută însă să nu vină Pompeo în vizită în Cipru în aceste zile pentru că atunci când se afla în vizită în Grecia, Turcia a început operaţiunile de război – militare în Siria. Putin se joacă precum şoarecele şi pisica cu Erdogan, dar până la urmă sfârşesc mereu prin a fi prieteni în ultimii ani.

Aceasta este situaţia, iar în Mediterana miroase a praf de puşcă.Violarea spaţiului aerian şi maritim de către Turcia va continua. Iar în acest context, în Marea Egee, în Cipru, în Libia, praful de puşcă poate lua foc foarte uşor.

Mă tem că liderii politici ai Greciei aleargă în urma evenimentelor şi a faptului împlinit pe care Erdogan încearcă să-l genereze. Scopul suprem al lui Erdogan este să aducă Grecia, în propriii lui termeni, la masa de discuţii referitoare la reunificarea Ciprului şi la împărţirea resurselor energetice din Mediterana. Desigur, gazoductul East Med este o puternică diplomaţie a conductelor, în care cvartetul este susţinut de SUA. Dar istoria ne-a demonstrat că SUA nu abandonează Turcia. Prin urmare, dacă Trump va fi reales în 2020 nu-l va lăsa pe fratele său Erdogan în suferinţă. La fel va face şi Putin.

Grecia cu ce puteri şi cu ce arme se luptă? Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război, spune un proverb străvechi. Pentru a nu se găsi singură în cazul unui incident fierbinte, Grecia  trebuie să pună conducerea europeană în faţa responsabilităţilor pe care le are. Marea Mediterană este mama culturală a Europei. Are datoria de a proteja această istorie şi civilizaţie. Grecia trebuie să genereze inţiative şi acţiuni pentru consolidarea braţului anemic al UE în domeniul apărării astfel încât acest construct regional să-şi poată proteja graniţele şi popoarele.

Grecia şi Cipru sunt singurele state-membre UE care primesc ameninţări directe din partea Turciei. Sunt ţările către care vecinii lasă valurile de migranţi să le umple mările şi insulele. Grecia şi Cipru nu pot suporta acest cost singure. Este timpul pentru o „Primăvară mediteraneană" a statelor şi popoarelor pentru ca liderii Uniunii şi organismele ei instituţionale să-şi asume răspunderea. Timpul nu aşteaptă. 2020 să aducă tot ce e mai bun.

Articol de Apostolidis Loukas. Traducere Rador de Carolina Ciulu

Foto: Marea Mediterană, tot mai militarizată (Facebook: Military photos. Aviation, Navy and Army)

Alina Mungiu-Pippidi: Cum a ajuns România la un pas de război

http://m.adevarul.ro/news/eveniment/alina-mungiu-pippidi-ajuns-romania-pas-razboi-1_5e1297df5163ec4271c4a27e/index.html

Igen

Culise. Planul PNL – UDMR: anticipate - IGEN, primari aleşi în două tururi - Nemtudo

          Kelemen Hunor şi Ludovic Orban au o relaţie din ce în ce mai apropiată Maghiarii susţin alegerile anticipate, cu condiţia ca Guvernul Orban să nu impună alegerea primarilor în două tururi de scrutin, susţin surse politice pentru „Adevărul“. 

Există şi o cale de mijloc: Guvernul să forţeze modificarea sistemului electoral, iar UDMR să se alieze, conjunctural, cu PSD, însă în avantajul PNL. 

ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Surse. Guvernul ia în calcul o nouă OUG. Miza: pensiile speciale pentr... Într-o discuţie purtată la finalul lunii decembrie, Kelemen Hunor i-a transmis premierului Ludovic Orban că UDMR susţine alegerile anticipate, cu o condiţie: Guvernul să nu modifice sistemul electoral pentru alegerile locale, aşadar primarii  să fie aleşi în continuare într-un singur tur de scrutin. De ce se teme UDMR de două tururi? În localităţile unde trăiesc, aproape în egală măsură, români şi maghiari, partidele româneşti s-ar putea alia în turul doi, astfel încât să impună un primar, în dauna UDMR. Astfel, partidul condus de Kelemen Hunor ar pierde câteva zeci de primării, susţin surse politice pentru „Adevărul“. Aşadar, maghiarii preferă alegeri anticipate, unde oricum nu riscă nimic: şansele ca UDMR să nu depăşească pragul electoral de 5% sunt infime. Chiar şi în ciuda unui eventual eşec istoric, UDMR are ca plasă de siguranţă pragul alternativ: să obţină un scor de 20% în minimum patru circumscripţii, barem facil, în condiţiile în care Harghita, Covasna, Mureş, Satu Mare şi Bihor sunt judeţele unde UDMR bifează lejer 20%. 

Pe termen scurt, interesele Guvernului nu coincid cu doleanţele UDMR. 

Liberalii sunt cotaţi la aproape 40% în ultimele sondaje, deci ar avea prima şansă să câştige alegerile anticipate şi să impună viitorul premier. Însă, ca să ajungă la anticipate, există două soluţii: fie premierul demisionează, fie trece o moţiune de cenzură. Planul unui pact transpartinic pentru anticipate nu e fezabil. Varianta demisiei pică din start, susţin surse guvernamentale pentru „Adevărul“. În cazul în care Ludovic Orban renunţă la funcţie de bună-voie, nu mai poate rămâne premier interimar, deci iese din jocul puterii timp de trei luni, cât durează organizarea scrutinului. Preşedintele Klaus Iohannis ar trebui să numească un premier interimar din rândul miniştrilor, deci Ludovic Orban ar pierde prim-planul. Aşadar, mai rămâne variata moţiunii de cenzură. PSD şi UDMR au anunţat că vor depune moţiune dacă Guvernul modifică legislaţia electorală, astfel încât primarii să fie aleşi în două tururi de scrutin. Astfel, Guvernul ar putea dinadins să-şi angajeze răspunderea pe schimbarea legii electorale, tocmai pentru a provoca PSD să depună moţiune. Social-democraţii, sprijiniţi de UDMR şi de câţiva parlamentari de la ProRomânia, ar putea trânti Guvernul Orban, deci s-ar bifa primul pas pentru anticipate. Apoi, Parlamentul trebuie să mai respingă două propuneri de premier şi s-ar ajunge la urne. În paralel, alegerea primarilor ar rămâne într-un singur tur de scrutin, pentru că o lege modificată prin angajarea răspunderii nu poate intra în vigoare dacă Guvernul cade între timp la testul moţiunii de cenzură. Astfel, în final, toate partidele implicate şi-ar atinge obiectivele: PNL ar provoca alegeri anticipate, pe care le va câştiga detaşat. PSD şi UDMR şi-ar conserva majoritatea primarilor prin sistemul electoral într-un singur tur. Ulterior, PSD merge în Opoziţie, unde se află şi azi (deci nu pierde nimic), iar UDMR poate fi cooptat la guvernare. Potrivit unor surse politice, în cazul în care PNL va atinge 40% la anticipate, tandemul Iohannis-Orban ar prefera o guvernare alături de UDMR şi de minorităţi, în detrimentul USR, care ar rămâne pe dinafară. Posibil calendar electoral Prim-vicepreşedintele PNL Rareş Bogdan a anunţat că „deciziile sunt luate”, astfel încât să se organizeze alegeri parlamentare anticipate „cel mai târziu în aprilie“. În condiţiile în care e nevoie de trei luni pentru organizarea alegerilor, ar însemna ca Guvernul Orban să pice în luna ianuarie, lucru puţin probabil. Potrivit surselor „Adevărul“, o moţiune de cenzură ar putea trece în luna februarie, iar alegerile anticipate să fie organizate în luna iunie, cu o săptămână înainte sau după alegerile locale. CCR interzice comasarea celor două scrutine. „Organizarea alegerilor anticipate se poate face înainte de locale, cu două săptămâni, cu trei săptămâni, cu o săptămână, în funcţie de calendar şi eu susţin organizarea alegerilor anticipate, din mai multe motive“, a spus Kelemen Hunor. „Din 2012, de când a picat Guvernul Ungureanu, de mai bine de şapte ani şi jumătate suntem permanent într-o instabilitate politică guvernamentală. Am avut nouă guverne din 2012. Ar trebui să închidem cât mai repede această instabilitate guvernamentală şi de aceea am câştiga mai mult de jumătate de an, dacă am reuşi să organizăm alegerile anticipate undeva înainte de locale. Astea sunt argumentele mele, ca să închidem această perioadă şi să încercăm să facem proiecte pe termen mediu şi lung“, a spus Kelemen Hunor. De şapte ani şi jumătate suntem permanent într-o instabilitate politică. Am avut nouă guverne. Kelemen Hunor, lider UDMR

Citeste mai mult: adev.ro/q3ncv4

Trump către irakieni : Și.... și cu bani luați

Oficialii americani au făcut presiuni pentru a împiedica votul în privinţa retragerii trupelor americane din Irak

Oficialii americani au susţinut că ar fi dăunător pentru Irak să meargă pe această cale şi să voteze în această chestiune – însă argumentele n-au găsit teren de partea cealaltă.

Votul din parlamentul irakian nu are valoare de lege. Miniştrii irakieni se vor întâlni în această săptămână pentru a–şi stabili paşii următori.


Oficialii americani se vor întâlni luni şi marţi la Washington cu  omologii lor irakieni în contextul unor relaţii devenite tensionate după ce americanii au lansat un atac pe pământul lor transformând Irakul într-un câmp de desfăşurare a conflictului dintre SUA şi Iran. Totodată, irakienii se tem că uciderea generalului iranian Soleimani va alimenta acţiunile extremiste în loc să le atenueze.


Îndreptându-se pe Washington, Trump a vorbit cu reporterii la bordul Air Force One despre Iran, dar şi despre votul din Irak.


„Le vom impune sancţiuni cum n-au mai văzut vreodată", a spus el precizând că dacă Irakul va retrage permisiunea prezenţei militare americane atunci va trebui să suporte costurile menţinerii trupelor americane din ultimii ani.


„Avem o bază aeriană extraordinar de scumpă aici, Ne-a costat miliarde de dolari să o construim. Nu plecăm până când nu dau aceşti bani înapoi", a spus Trump.


Trump a reluat ameninţările la adresa Iranului.


„Ei pot să ne omoare oamenii, să-i tortureze, să ne arunce oamenii în aer, iar noi nu ne putem atinge de locurile lor culturale. Nu merge aşa", a spus Trump.


Sâmbătă Trump a avertizat Iranul că va lovi  52 de obiective din Iran, inclusiv culturale dacă Iranul va răspunde cu represalii, câte unul pentru fiecare american ţinut ostatic după asaltul asupra ambasadei americane din această ţară, în 1979. Americanii au fost prizonieri 444 de zile, în semn de protest faţă de faptul că SUA l-au primit pe şahul lor destituit pentru tratamente medicale. Criza diplomatică prelungită a dus la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări în 1980.


Ambasadorii NATO urmează a se întruni luni de urgenţă la Bruxelles pentru a discuta situaţia din Orientul Mijlociu. Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a organizat întâlnirea după ce sâmbătă a suspendat misunea de antrenamente din Irak din raţiuni de securitate.


Rușii tac ca mortul în păpușoi, își văd de treburile lor.

Rusia a început livrarea de gaze prin TurkStream către Grecia și Macedonia de Nord - Reuters

Rusia a început livrările de gaz către Europa prin noul gazoduct TurkStream care trece prin Turcia, a anunțat duminică Bulgartransgaz din Bulgaria, în contextul în care Moscova caută să reducă livrările prin Ucraina, porivit Reuters.

Rusia construiește TurkStream și dublează capacitatea gazoductului NordStream, care traversează Marea Baltică spre Germania, ca parte a planurilor sale ca livrările ei de gaze către Europa să ocolească Ucraina, citează Rador.

"Livrările de gaze rusești, nu numai pentru noi, dar și pentru Grecia și Macedonia de Nord, se efectuează prin noul punct de intrare [de la granița noastră cu Turcia]", a declarat directorul executiv al Bulgartransgaz, Vladimir Malinov, postului național de radio bulgar, BNR.

Producătorul rusesc de gaze Gazprom a început la 1 ianuarie livrarea a aproximativ 3 miliarde de metri cubi de gaze către Bulgaria prin TurkStream, substituind ruta care trece prin Ucraina și România.

Pe acea rută Rusia livrase anul trecut Greciei circa 3 miliarde de metri cubi, iar Macedoniei de Nord jumătate de miliard.

Malinov a declarat că sunt conducte neutilizate în prezent - gazoductul TransBalkan -, dar că fluxul prin ele este acum reversibil și se vor putea folosi pentru livrări în România, Moldova și Ucraina, dacă va exista cerere.

"Am deschis deci ruta pentru a accesa LNG [gaze naturale lichefiate - n.trad.] de la terminalul LNG Revithoussa al Greciei până în Ucraina", a declarat el.

Rusia construiește TurkStream sub forma a două gazoducte, fiecare cu o capacitate anuală de 15,75 miliarde de metri cubi.

Primul gazoduct e proiectat pentru a alimenta Turcia, iar al doilea va merge mai departe din Bulgaria până în Serbia și Ungaria. Bulgaria speră ca va putea începe livrările către Serbia în mai și că va construi întregul segment până la finalul anului.

Deși Rusia și Ucraina au semnat la sfârșitul lui 2019 un acord pe cinci ani privind tranzitul gazelor către Europa, volumul acestuia va scădea de la 65 de miliarde de metri cubi în 2020 la 40 de miliarde anual în perioada 2021-2024.

Cândva aliate, relațiile dintre cele două țări s-au deteriorat în urma anexării Crimeii în martie 2014 și capturării unei porțiuni din estul Ucrainei de către separatiști pro-Kremlin.

Ucraina și-a sistat propriile importuri directe de gaze din Rusia în noiembrie 2015.

Imposibil de stat sub polată. 35 ° C la umbră. 21 -22 ° C în casă. La soare cred că sunt aproape de 45° C. Zi de foc!

În București, acum trei zile în casă erau 28-29 ° C. Insuportabil! Ce o fii acum? Fără  air-conditioning aici este boierie. Serile si dimine...