"Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.“ (Aminitiri din Copilărie, Ion Creangă).
Mulți își aduc aminte cu plăcere de acest fragment și de multe altele din cartea care l-a făcut celebru pe Ion Creangă. Totuși, pe cât de cunoscută este lucrarea aceasta, pe atât de puțin este prezentată viața marelui prozator. În afara copilăriei, redată pitoresc, până la momentul ajungerii la Socola, despre viața autorului se cunosc câteva aspecte:prezența sa în mișcarea junimistă, faptul că a fost prieten cu Mihai Eminescu și că l-a găzduit pe acesta când era revizor școlar în Moldova în locuința pe care Ion Creangă din mahalaua Țicău.
Puțin știu că Ion Creangă a făcut parte din cler pentru o perioadă și că a fost caterisit în octombrie 1871. Scriitorul ne mărturiseşte că a fost dorinţa mamei sale, Smaranda, ca el să urmeze calea preoţiei. De aceea, îl vedem întâi încris la școala din sat, apoi mama sa l-a încredinţat bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde a urmat şcoala. În 1853, a fost înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion. Acolo, el l-a avut ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu, zis şi „Popa Duhu“. Abia la Şcoala catihetică din Fălticeni sau celebra fabrică de popi, cum o numea prozatorul în capitolul III al Amintirilorsale, apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. Se întâmpla în anul 1854, iar la Falticeni i-a avut profesori pe „catihetul“ Conta şi pe tânărul absolvent al Seminarului de la Socola, Vasile Grigorescu.
Pe scurt, lucrurile au stat astfel. În capitolul IV al Amintirilorse relatează doar drumul până la Socola unde, în 1855, a fost admis în anul al II-lea la Seminarul de la Socola. În 1859, când a absolvit cursurile Seminarului din Iaşi, Ion Creangă s-a căsătorit cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu, de la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Copou. Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon. După studiile la Seminarul din Socola, în 1864, Ion Creangă a intrat la „Şcoala preparandală vasiliană de la «Sf. Trei Ierarhi»“, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu, care îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
Scandalurile cu socrul său, divorțul și excluderea din cler
Așadar, din anul 1859 Ion Creangă făcea parte din clerul bisericesc. Numit diacon la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde era paroh socrul său, a intrat în conflict cu acesta la scurtă vreme. Pe 13 ianuarie 1860, diaconul Ion Creangă depune „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat. El povestea în declarația scrisă atunci că, în miez de noapte, preotul ar fi intrat în camera lui si că ar fi încercat să îl sugrume. După mai multe jalbe, Creangă a fost mutat la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“-Bărboi, apoi va sluji la Biserica „Sf. Pantelimon“ din Târgu Cucului.
În 1864 intră la Facultatea de Teologie din Iaşi, iar diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine brusc în 1871. Motivul? Presa locală începe să publice niște articole care prezentau lucruri săvârșite de preoți și diaconi ce contraveneau normelor clericale de atunci:participarea la teatru și împușcarea păsărilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat în acel an articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele
A.C. Cuza (stânga), Ion Creangă (centru) și N.A. Bogdan (dreapta), Slănic Moldova, 1885. Copie după ferotipie.
Cum și de ce a murit Ion Creangă
La puțin peste 40 de ani, Creangă putea fi văzut vara pe prispa bojdeucii din Țicău, răsturnat într-un pat rustic, din care se scula greoi, în cămașa deschisă la piept, în pantaloni și papuci, cu abdomenul revărsat peste cingătoare. Drumurile zilnice din Țicău până la școala din Păcurari îl oboseau peste măsură. Oboseala nu era numai a corpolenței. Dacă ”Amintirile…” și ”Poveștile” îl aduseseră la lumea copilăriei mai întâi ca material literar, o împrejurare ereditară îl întoarce însă cu adevărat la Humulești, lângă amintirea Smarandei.
Anul 1889 nu fusese unul bun pentru Ion Creangă. Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse, după cum spune G. Călinescu: „Fu văzut plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieţii, şi nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu nişte probleme care nu trebuie popilor de ţară.” Mama care murise de peste 15 ani, îi lăsase o moștenire genetică greu de dus. Smaranda se sfârșise probabil extenuată de leșinurile provocate de epilepsie. Șubrezenia ei nervoasă începe să o simtă și Ion Creangă. Amețeli îngrijorătoare și chiar prăbușiri de-a-npicioarele oriunde, acasă, la școală, în oraș, îi impun din 1880 concedii medicale din ce în ce mai lungi: o lună, două, trei, șase, în timpul cărora se lăsa afumat cu buruieni și îmbăiat medical. Nici apele Slănicului nu mai aveau efect. ”Boala copiiilor” era la el, cum fusese și mama sa, o boală de adult. Nevrând sa slăbească, așa cum îl sfătuiseră medicii, mănâncă mult și bea cu donița(vas mare). Corpul începe să arate semne de slăbiciune, obrazul încă plin și rumen i se îmbâcsește.
Chiar și firea, mereu voioasă, i se schimbă, sărind de la o extremă la alta, de la exuberanță la depresie și invers. Umorul îi rămâne de neatins. Când un atac face să se creadă că a murit, unele ziare bucureștene dau știrea însoțind-o cu elogii. Ion Creangă citindu-le spune: ”Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă- și deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puțin de unul ca mine!” Aspectul fizic i se schimbă în rău. Nuanța de păr și barbă i se stinge, se îngrașă, iar hainele par a nu-l mai cuprinde. Scrisul merge din ce în ce mai greu. În 1887, Titu Maiorescu într-o scrisoare către România Jună de la Viena care îl numise pe marele povestitor printre membrii ei de onoare, spune: „Poate ar mai scrie și I. Creangă(institutor la Iași) ceva, dar este bolnav.(A devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noștri de talent)”. Concediile lui Creangă i se aprobă de acum nu pe câteva luni, ci pe câte un an, atât de mult i se înrăutățise starea de sănătate.
Titu Maiorescu
În 31 decembrie 1889, pe la ora prânzului Ion Creangă se duce în oraş şi intră în tutungeria fratelui său Zahei, ”o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară”. Nu există, din amintirile contemporanilor, amănunte sigure despre scopul acestei ieşiri în oraş şi felul în care s-a derulat tragicul eveniment. În tutungerie se afla Zahei şi aici Creangă a avut o nouă criză de epilepsie şi un atac de apoplexie, decedând pe loc. Seara, vestea morţii s-a răspândit în Iaşi. ”Scriitori precum Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân și echivoc și unde experiența s-a condensat în formule nemișcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Născut cu mult mai devreme, Ion Creangă s-a ivit acolo unde există o tradiție veche și deci o specie de erudiție, la sat, și încă la satul de munte, de dincolo de Siret, unde poporul e neamestecat și păstrător.” (G. Călinescu).
Mormantul lui Ion Creanga
