Falsul oțetar, arborele puturos. Atenție ce cultivați!

Unul din războaiele atipice este și invadarea teritorilor inamice cu plante ce se înmulțesc rapid, drajonează și schimbă biotopul. Printre astfel de plante este oțetarul fals, oțetarul, gutuiul japonez, menta etc. De curând, americanii s-au trezit cu livrări nesolicitate din zona Asiei de plicuri cu semințe de astfel de plante, arbuști și arbori. 

Greșeli care ne pot afecta viața. Nu plantați astfel de arbori! 

Asaltul arborelui puturos asupra vegetației

De mici tot străbatem orașul în lung și-n lat. Îi cunoaștem fiecare nervură, îi simțim fiecare tresărire, îi înțelegem zbaterile și nevoia de spațiu. Tot mai des și din ce în ce mai mult insule de verdeață sunt acaparate de imperiul neiertător al asfaltului, mașinilor, betoanelor. Senzația de sufocare a atins pragul critic în unele zone. Îmi pare că, de acum încolo, imaginea realistă nu mai poate fi redată decât de perseverența naturii în lupta cu oamenii indiferenți, atinși de sindromurile progresului-prin-orice-mijloace și civilizației-cu-orice-preț.

Dar am mai învățat în tot acest timp că până și habitatul natural poate fi copleșit de invaziile unor specii de arbori și plante exotice, cu un grad sporit de toxicitate pentru vegetația și fauna locului. Am început să le recunoaștem, să le vedem cum cresc și își extind aria de acoperire, fără ca cineva să ia măsuri de eradicare a lor. Primăriilr tac. Tace și pleiada de specialiști silvicoli sau de mediu cu care ni se înfundă urechile la fiecare reprezentație din fața camerelor de filmat. Campanii de informare și de educare a populației pentru stârpirea lor nu există. Sunt ani de zile de când administrația publică locală a început să taie fără noimă speciile endemice de arbori – tei, plopi, nuci, stejari, cireși, castani, până și corcoduși sau duzi -, plantând în loc specii exotice (Catalpa și Paulownia). Sunt ani de zile de când au apărut în peisajul orașelor tot felul de copaci, așa-ziși ornamentali, care distrug, încet, dar sigur, vegetația din jur. Cine are timp însă să audă strigătul de ajutor al naturii?

Îl vezi la tot pasul, dacă nu ești atent îl poți ignora cu succes, iar dacă întrebi ce arbore este, cu siguranță 9 din 10 oameni nu știu cum se numește. Ei bine, este vorba despre „AILANTHUS ALTISSIMA” sau, pe românește, arborele puturos (cunoscut și ca cenușer sau oțetar fals). Originar din China, a fost introdus în Europa secolului al XIX-lea ca arbore ornamental, prin parcuri și grădini, datorită ritmului accelerat de creștere: câte 2 metri pe an în primii 4 ani de viață. Dar, ca de fiecare dată când omul intervine în mersul firesc al lucrurilor în natură, acest copac a ajuns să fie considerat, în zilele noastre, una din cele mai periculoase specii invazive în Europa și America de Nord.

Acest copac este extrem de toxic pentru speciile locale de arbori și plante perene. A distrus coniferele și esențele de lemn tare (stejar, fag) peste tot pe unde a fost introdus. Este o specie extrem de prolifică și secretă chimicale care ucid plantele din jurul lor, toxinele aflându-se în seva, coaja, fructele și semințele arborilor. De parcă nu ar fi suficient, glandele situate la baza frunzelor emană un miros urât, respingător, nepermițând paraziților să îl atace și îndepărtând toate animalele și păsările. Dacă rupi o frunză și o strivești între degete, îți dai seama repede de ce se numește ARBORELE PUTUROS.

Cel mai nedorit impact asupra mediului este acela că arborii ajung să formeze comunități care înlocuiesc extraordinar de repede speciile autohtone. Această specie se dezvoltă atât de amenințător încât în 2-3 ani elimină orice altă plantă din jurul ei. Crește până la o înălțime de 25-30 de metri și poate trăi până la 50 de ani. În studiile apărute în vestul Europei și în Statele Unite ale Americii s-a ajuns la concluzia unanimă că arborele puturos matur poate fi eliminat doar printr-un sistem de decojire inelară (nu prin tăiere), iar lăstarii prin smulgere. În România se derulează de câțiva ani primele acțiuni de eradicare a acestei specii invazive, în zona umedă Porțile de Fier și în aria protejată Lunca Siretului Inferior.

Chiar dacă arborele puturos nu are nici o utilizare practică (lemnul fiind de esență moale) și nici nu este consumat de animale din cauza substanțelor toxice secretate, din păcate este folosit în continuare în scop ornamental, deoarece ritmul de creștere este foarte rapid și este rezistent la poluare. Se condamnă astfel la dispariție, cu buna știință, arborii și plantele autohtone. Concluzia specialiștilor Paulina Anastasiu și Gavril Negreanu, în lucrarea “Invadatori vegetali din România”, este un imbold grăitor pentru toate administrațiile publice locale: “Cenușerul ar trebui prin orice mijloace eliminat din peisajul urban, unde produce pagube însemnate (distruge asflatul, zidurile, canalizările, chiar și terasamentele de căi ferate) și disconfort din cauza mirosului pe care îl degajă în jurul său.”

În lumea politică, dar și în cea reală, ignoranța nu ține loc de pavăză în fața pericolelor și nici de scuză în fața comunității. Ai fost ales ca să iei decizii, în mod transparent, doar pentru binele cetățenilor și pentru transformarea mediului în care aceștia trăiesc într-unul armonios, nicidecum ostil. E timpul să înțelegeți – de la primar și consilieri locali, până la specialiști silvicoli și de mediu – că aveți o mare problemă cu care vă confruntați. Un exemplu: orașul Roman. Ce spune autorul acestui articol: Am străbătut de nenumărate ori orașul, de-a lungul ultimelor 12 luni, ca să vedem că arborele puturos a devenit o prezență comună în toate zonele: Cuza Vodă, Sucedava, Smirodava, Anton Pann, pe toate străzile mici sau laterale din centru și spre Ștrand, pe Ștefan cel Mare, iar, după tăierile succesive care au rărit populația arboricolă indigenă, și în Parcul Municipal. Lăstarii ies printre blocuri, prin orice crăpătură de asfalt sau de pe lângă temelia caselor și blocurilor, ca să nu mai spunem de apariția invazivă printre alte specii de copaci, plante și arbuști pe care le împiedică să se dezvolte. Lăstarii din urmă cu un an acum au 2-3 metri, cei care erau cât un om deja au depășit 4 metri înălțime și tot așa, până la „venerabilii” de 15-20 de metri. Așadar, sunt cca. 10 ani de când aceștia au apărut în Roman și nimeni nu i-a văzut, nimeni nu a făcut ceva. Iar noi am documentat fotografic doar o mică parte din populația de cenușeri apărută pe domeniul public, pentru a exemplifica asaltul asupra mediului vegetal. Gândiți-vă la faptul că pe mai toate terenurile private există aceeași problemă, într-un stadiu incipient, iar oamenii nu știu de pericolul existent pentru că autoritățile nu i-au informat. Mai este o șansă dacă acționați acum. Mâine poate fi prea târziu.

Advertisements

REPORT THIS A

Articolul este o prelucrare a unui material din publicația Salutări din Roman. 
Personal am făcut o greșeală amarnică : am adus din Bulgaria, în urmă cu mulți ani, un puiete de cenușer și l-am plantat în grădină. Ignoranța se plătește! 

Oțetarul roșu. Atenție ce cultivați în grădină!

Unul din războaiele atipice este și invadarea teritorilor inamice cu plante ce se înmulțesc rapid, drajonează și schimbă biotopul. Printre astfel de plante este oțetarul fals, oțetarul, gutuiul japonez, menta etc. De curând, americanii s-au trezit cu livrări nesolicitate din zona Asiei de plicuri cu semințe de astfel de plante, arbuști și arbori. 

Oțetar, Oțetar roșu, Sumac:

– Rhus typhina, Rhus coriaria –

(eng. – Staghorn Sumac)

Otetarul este un arbust din familia Anacardiaceae-lor și face parte din flora spontană a climatului temperat, crescând, spontan sau cultivat, în zonele de deal și câmpie. Se dezvoltă bine pe soluri sărace, nisipoase, calcaroase. Este rezistent la secetă și îngheț, suportă bine poluarea și umbra, deși preferă lumina și are tendința de a deveni plantă invazivă.

La noi în țară, oțetarul, poate fi întâlnit frecvent în zonele de deal și câmpie, unde crește spontan sau cultivat. Descoperirile arheologice au atestat faptul că fructele de oțetar au fost intens folosite, de-a lungul timpului, atât pe continentul nord-american, cât și pe continentul european (secolul XI), fie în scopuri medicinale, fie ca mirodenie.

De exemplu, nativii americani îl foloseau pentru proprietățile sale astringente (proprietate a unor substanțe de a contracta țesuturile organismului, motiv pentru care sunt folosite ca medicamente pentru combaterea secrețiilor organice exagerate), datorate conținutului ridicat de tanini. În plus, ei zdrobeau frunzele și fructele de oțetar, pe care le amestecau cu tutun și le fumau. Fructele, foarte bogate în vitamina C, erau folosite și pentru obținerea unei băuturi răcoritoare asemănătoare limonadei (“sumac-ade” – limonada indiană).

La noi, popular, planta este cunoscută sub denumirile de ”oțetar” și de ”sumac”. Denumirea de oțetar provine de la gustul acru al fructelor sale folosite, mai ales în timpurile străvechi (dar și în prezent în Orient) drept condiment. Denumirea “sumac” este de origine semitica, și pare sa derive din adjectivul aramaic “summaq” (rosu aprins). Numele a fost preluat în limbile europene prin intermediul termenului arab “sumac”.

Denumirea științifică de ”rhus” derivă, se pare, dintr-o latinizare a termenului grecesc „rhous”, însemnând curgere, fluid – ceea ce face referire, probabil, la seva lăptoasă a plantei. Typhina înseamnă ”în formă de coarne de cerb” și este inspirat din forma tipică a ramurilor sale. Denumiri în alte limbi: ”staghorn sumac” (engl.), ”sumac” (fr.), ”Sumach Ggewürzsumach” (germ.), ”sumak” (turcă).

Ca aspect, oțetarul este un arbust foios, ce crește până la 5-6 m înălțime. Are frunze compuse (cu pana la 11 frunze eliptice zimțate), dispuse altern, pubescente pe partea anterioară. Tulpinile sunt roșcate, acoperite de perișori fini, iar prin rupere eliberează o sevă lăptoasă. Toamna, frunzele oțetatrului capătă culori cu adevărat dramatice – portocaliu și roșu intens.

Înflorirea se produce în lunile mai-iunie, prin inflorescențe dense, sub formă de panicule conice, de 10 – 25 cm lungime, care, în funcție de specie, poat avea culoarea galbenă, portocalie sau roșie. Toamna, locul florilor este luat de fructele sale micuțe, sub formă de drupe dispuse în ciorchini verticali.

Bacele sunt mici, rotunde, cam de 10 mm in diametru, rosu-cafenii, acoperite de puf. Acestea au un un gust acru și sunt folosite în diferite regiuni ale lumii sub formă de condiment în salate, preparate din pește, carne etc. Ele rămân pe ramuri și după căderea frunzelor și constituie o importantă sursă de hrană pentru păsări, în anotimpul rece.

Din genul Rhus fac parte aproximativ 35 de arbuști, nativi din America de Nord, Europa și Asia, cultivați mai ales (datorită inflorescențelor sale) ca plante ornamentale. Oțetarul se înrudește cu arborele caju, mango, scumpia, fisticul, dar și cu plante periculoare presum iedera otrăvitoare și „sumacul otrăvitor” (Toxicodendron vernix).

Acesta din urmă este un arbust asemănător ca port sumacului, dar cu fructe de culoare neagră. Toate părțile acestei plantei sunt toxice, conținând o rășină iritantă pentru mucoase, care afectează căile respiratorii și plămânii. Fumul eliberat prin arderea arbustului, dacă este inhalat de către oameni, are efecte acute, care pot varia de la durere severă la blocaj respirator și chiar moarte.

Dintre cele aproximativ 35 de specii de arbuști din genul Rhus, doar două sunt utilizate, în mod special, ca plante aromatice: Rhus typhina și Rhus coriaria. În ceea ce privește denumirile populare, ele nu sunt chiar sinonime, denumirea de oțetar fiind atribuită mai degrabă speciei ‘typhina,’ în timp ce denumirea de sumac este atribuită speciei ‘coriaria’.

Pe teritoriul european Rhus coriaria este, se pare, folosit cu predilecție pentru fructele sale, deși, la fel de bine pot fi folosite și cele de Rhus typhina; în unele regiuni ale Americii de Nord, în același scop sunt folosite și fructele aparținând altor două specii indigene – Rhus glabra și Rhus aromatica.

Utilizare în Gastronomie

Fructele de otetar se recoltează începând cu luna septembrie și se pot conserva prin uscare și pisare, in scopuri culinare folosindu-se pudra rezultată, care se presară în mâncare (se potrivește bine în mâncărurile cu carne, ciuperci, orez si cu frigăruile). Prin fierbere, zdrobire și strecurare se poate obține un suc ce se folosește asemănător sucului de lămâie. Gustul acestui condiment este acru, astringent, fructat.

Oțetarul este un condiment foarte popular în Turcia, Iran, Iordania, Siria și Israel. El se presară peste mâncărurile pe bază de orez, precum și în preparate tradiționale precum “döner kebap“ sau “zahtar“ (un amestec rezultat prin combinarea măghiranului uscat cu semințe de susan, sumac, sare și, opțional, piper) – folosit pentru a condimenta carnea friptă, sau, în combinație cu uleiul de măsline, ca sos în care se înmoaie lipiile. În Turcia, pudra de oțetar, presărată peste ceapa tocată mărunt, se consumă pe post de aperitiv.

Fructele de oțetar și sumac au fost folosite, de-a lungul timpului, atât ca plante aromatice, pentru condimentarea alimentelor, cât și în scopuri medicinale – ca antioxidant, antidiareic, tonic al sistemului imunitar. În plus, a mai fost folosit pentru aromatizarea tutunului, iar ramurile arbustului pentru confecționarea pipelor, dar și a altor obiecte din lemn. Extracte din pudra de oțetar și sumac au fost utilizate și pe post de colorant textil.

Acestea fiind spuse, vă urez poftă bună și spor la grădinărit!

Polonezii

Polonezii nu uita. Nu isi uita istoria, eroi si martirii.

In fiecare an, la 1 August, la ora 17:00, intreaga Polonie incremeneste intr-un moment de reculegere, in timp ce clopotele din toate bisericile din tara rasuna a doliu. Polonia isi aminteste de marea Revolta din Varsovia din 1944. Atunci, Armata Poloneza de Rezistenta (Armia Krajowa), formata in mare parte din voluntari civili, s-a ridicat la lupta impotriva ocupantilor nazisti, care stapaneau orasul inca din 1939.

"Aceasta este cea mai dura batalie a noastra, de la inceputul razboiului. Se compara doar cu luptele de strada din Stalingrad." - Comandantul SS Heinrich Himmler catre generalii germani, pe 21 septembrie 1944.

Au urmat 63 de zile crunte, in care polonezii (barbati, femei si copii) au luptat cu un curaj nebunesc cu tot ce au putut pe strazile capitalei lor impotriva Armatei Germane calita in numeroase campanii si batalii. La inceputul revoltei, doar 2500 dintre partizanii polonezi aveau arme, deci circa unul din 20. Restul, au pornit la lupta cu mainile goale, sperand ca vor face rost de arme de la soldatii germani invinsi in lupte...

Nazistii au folosit tot ce aveau impotriva vitejilor polonezi: tancuri, artilerie, avioane de bombardament, lansatoare de flacari. In disperarea lor de a infrange revolta, nazistii au adus si doua divizii ale SS - cele mai crude si fara scrupule: una formata din fosti puscariasi de drept comun reabilitati(divizia Dirlewanger) si una formata din dezertori rusi si voluntari ucrainieni, renumiti pentru cruzimea lor(divizia Kaminski). Cruzimea trupelor SS a depasit orice "performanta" de pana atunci, socandu-i chiar si pe calitii generali germani din Wehrmacht. Pentru a infrange vointa de lupta a locuitorilor Varsoviei, unitatile SS au masacrat sistematic intreaga populatie a unuia dintre cele mai dens populate cartiere - Wola. Aici, comandourile naziste au mers pe fiecare strada si au intrat in fiecare bloc, fiecare apartament, fiecare casa, impuscand absolut toti polonezii gasiti: batrani, barbati, femei, copii, dupa care le-au dat foc la cadavre si la case. Numai in acest masacru au fost macelariti pe loc intre 50.000 si 100.000 de civili polonezi neinarmati. Totusi, vointa de lupta a rezistentei poloneze nu a fost infranta. Trupele SS insetate de sange au continuat sa ucida si sa arda totul in cale, inclusiv spitalele in care se aflau raniti si bolnavi, unde au masacrat sistematic toti medicii, asistentele, si ranitii luati din paturi, dupa care au adunat toate cadavrele in mijlocul spitalului, intr-o imensa piramida, si le-au dat foc. Totusi, polonezii nu au cedat, si au continuat sa lupte, in ruinele capitalei care ardea.

Dupa o lupta inegala de peste 2 luni, in care germanii au bombardat, ars, demolat si scaldat efectiv in sange intreaga Varsovie, ramanand fara munitie, Armata de Rezistenta s-a predat. In tot acest timp, Armata Rosie sovietica care venise sa "elibereze" Varsovia a asteptat cuminte la marginea orasului, lasandu-i pe nazisti sa masacreze rezistenta poloneza, de teama ca acestia ar putea sa lupte apoi impotriva lor. Stalin chiar a interzis fortelelor aeriene ale Aliatilor sa ajute cu provizii Armata de Rezistenta, sperand ca aceasta va fi distrusa complet de nazisti.

Dupa ce ultimii membrii ai Rezistentei, condusi de generalul Tadeusz Bor Komorowski s-au predat, au fost pusi sa marsaluiasca prin centrul Varsoviei, in fata trupelor naziste aliniate. Desi Armata de Rezistenta era mai mult o armata de partizani, formata din civili, iar politica nazista era sa execute pe loc orice partizan civil capturat, atat de impresionati au fost germanii de curajul si determinarea cu care au luptat polonezii, incat nu i-au executat pe prizonieri, ba chiar le-au dat onorul salutandu-i cand treceau prin fata lor. Din pacate, membrii rezistentei poloneze care au fost capturati de nazisti au fost inchisi in lagare, de unde au fost preluati direct de Armata Rosie sovietica "eliberatoare" care a cucerit Varsovia dupa scurt timp. La ordinul lui Stalin, patriotii polonezi au fost transferati in alte lagare de munca din Urali, in mine, si in Siberia, de unde majoritatea nu s-au mai intors...

Revolta din Varsovia a fost cea mai importanta actiune armata a vreunei miscari de Rezistenta antinaziste. Rezultatul luptelor crancene, al bombardamentelor si al masacrelor: 20.000 de luptatori din rezistenta au fost ucisi, impreuna cu aproape 200.000 de civili. Peste 85% din Varsovia a fost demolata, iar 700.000 de civili supravietuitori au parasit ruinele orasului.

Insa, datorita spiritul polonez de neinfrant, Varsovia a renascut dupa razboi ca pasarea Phoenix din propria cenusa: cu hotarare, pricepere si o vointa de neinvins, polonezii si-au reconstruit capitala distrusa, cladire cu cladire, strada cu strada, in mare parte dupa planurile originale, refuzand sa isi lase dusmanii sa le stearga istoria si trecutul glorios.

Polonia isi aminteste. Poland remembers. Polska pamieta. Respect. Un model de urmat.

#WarsawUprising #RespectPoland

Premoniție